REVISTA NAUTILUS

1

Dimineaţa aceea îi părea lui Eric la fel de normală ca oricare alta. Rutina era făcută din acelaşi oţel gros, pe care nici el, nici alt membru din familia lui, nu era în stare să îl îndoaie. Susan stătea prăvălită pe scaunul din balcon cu o cană de cafea aburindă în mână, în timp ce Franklin şi Eric citeau ziarul. Aşteptau cu toţii momentul în care dimineaţa avea să vină şi pentru restul lumii.

Deodată, vocea răguşită a lui Eric răscoli liniştea din cameră:

- Susan, hai să facem schimbul!

- Deja? Întrebă sora lui ridicând dintr-o sprânceană. Glumeşti, nu? Adăugă încercând să îşi amintească un alt moment în care fratele ei s-ar fi oferit să o ajute. Nu găsi.

- Nu glumesc. Vreau să iau o gură de aer, răspunse Eric şi se ridică încet în picioare. Spera ca puţină mişcare să mai umple din golul pe care îl simţea în interior.

Susan sări de pe scaun şi, înainte ca Eric să se răzgândească, tastă codul de schimb pe panoul electric de lângă uşa. Două leduri se treziră la viaţă şi licăriră somnoroase de câteva ori, apoi adormiră la loc. Blazonul Casei Observatorilor, atârnat de balustrada balconului, îşi schimbă culoarea din verde spălăcit în roşu deschis.

Ajuns afară, Eric regretă imediat decizia pe care o luase. Era frig, întuneric şi linişte… prea linişte. Înjură printre dinţi. Tura îi începea abia peste două ore şi Susan părea să se descurce de minune. Nu era nevoie ca el să facă pe eroul.

Scutură scurt din cap şi se sprijini de balustrada balconului, admirând peisajul din jur. Erau aceleaşi clădiri ruginite şi prăfuite pe care le ştia, doar că acum păreau ceva mai interesante. Se uită atent, dar nu vedea nimic deosebit. Cu toate acestea, sclipirile metalice ale tonelor de metal de sub el îl atrăgeau.

Brusc, golul sufletesc deveni mai evident şi, o dată cu el, acel ceva care făcea peisajul mai interesant dispăruse. Era din nou el, Eric, cel sictirit şi plictisit. Se întoarse către geam şi răcni:

- Hei, Susan, m-am răzgândit, hai înapoi!

- Nici vorbă! Am schimbat garda, am tastat codul, e Roşu la rând.

- Franklin! Hai să mă schimbi, n-am chef de stat afară. Dar fratele său nici nu se obosea să ridice privirea din ziar.

Se resemnă şi se aşeză pe scaunul de observaţie. Se zicea că ei, observatorii, erau înzestraţi cu o capacitate mărită de a prevedea pericolul. Tot ce avea de făcut era să îşi deschidă simţurile şi să privească în jur. Instinctul i-ar fi spus dacă era cazul să dea alarma sau nu. Până acum instinctul nu comunicase cu el.

Datoria observatorilor era transmisă din generaţie în generaţie şi, o dată cu ea, explicaţia pentru care trebuiau să păzească acele ţinuturi. Din păcate, trecerea timpului aşternuse straturi groase de praf peste detaliile acestor poveşti. Se ştia doar atât: cu cinci sute de ani în urmă, nişte fiinţe extraterestre puseră ochii pe planeta lor şi veniseră val-vârtej să şi-o însuşească. A fost o bătălie, cineva a câştigat, cineva a pierdut şi cam atât. Oricum, cu toţii erau convinşi că urmau să vină din nou.

Eric duse mâna la măsuţa mică pentru a lua cana de cafea încercând să îşi amintească numele acelui popor. Atunci se întâmplase un lucru ciudat: mâna refuza să îl asculte. Încercă din nou, dar aceasta se încăpăţâna să rămână pe mânerul scaunului. Încercă să scoată un strigăt dar îl auzi doar în mintea sa. Era paralizat. Dacă ar fi putut, i s-ar fi ridicat părul din cap.

Nu apucă bine să se panicheze, că un fel de idee mai îndrăzneaţă, un concept sau o amintire, începu să se concretizeze în mintea lui. Se desprindea încet de restul gândurilor şi devenea ceva de sine stătător.

„Salut” părea să fi spus acea idee dacă ar fi putut vorbi.

„Salut” răspunse Eric din reflex, uimit de veridicitatea acelui scurt dialog purtat cu el însuşi.

2

Saomi se afla deja în bucătărie. Era încă destul de devreme, dar coborâse acolo pentru a fi auzită de restul familiei. Ea nu închise nici un ochi toată noaptea, iar ei, insensibili cum erau, îşi odihneau minţile mai mult decât era nevoie.

Neavând ce face, pregăti micul dejun, dar acum terminase şi timpul părea că se mişca din nou cu viteza unei bărci prin deşert. Bâţâia din picior şi privea cu insistenţă scările ce duceau la dormitor.

Cana de kaleea din mână devenise rece iar răbdarea ei se evaporase o dată cu ultimii aburi ai acelei licori. Trase aer în piept pentru a-şi face puţin curaj (dar şi pentru a-şi potoli furia) şi porni spre dormitor. În acel moment auzi nişte voci înfundate care păreau să vină de afară. Curiozitatea se impuse în faţa oricărui simţământ şi se întoarse către uşa de la intrare.

Vocile deveniseră mai puternice şi le putea desluşi:

- … eu tot nu cred că e bine, trebuia să mai aşteptăm…

- Hei, e dreptul ei, are o vârstă deja şi…

- Dar e destul de veche,… dacă nu bună?

- … phh… nu îţi mai fă atâtea griji, e bună aşa cum e. În cel mai rău caz nu o să i se potrivească şi gata, dar nu cred. E totuşi din aceeaşi clasă cu a noastră.

La auzul acelor cuvinte Saomi încremeni. Era cu putinţă ca aceia să fie chiar părinţii ei? Şi mai mult decât atât, să îi fi procurat, prin nu se ştie ce mijloace, cadoul pe care şi-l dorea ea cu atâta râvnă? Zâmbi când îşi dădu seama cât de naivă fusese.

Uşa se deschise şi în cadru apăru tatăl ei însoţit de un tip dubios, pe care nu îl mai văzuse până atunci (şi chiar nu şi-ar fi dorit să îl vadă). Era înalt, îmbrăcat complet în gri şi căra o servietă de metal. Nu era una dintre servietele acelea de prin filme, care sunt ori pline cu bani, ori folosite pentru transportul unui virus mortal (sau unui cip minuscul). Aceasta era ruginită, cu colţurile rotunjite şi grea.

Aeni, mama lui Soami, îşi făcu şi ea apariţia în spatele celor doi.

- Ce faci la ora asta? Nu dormi?

- Nu am dormit deloc, spuse Saomi în timp ce se holba la valiză. E pentru mine?

- Of, să ştii că eu nu sunt de acord, dar tatăl tău…

Saomi nu o lăsă să termine. Trecu printre cei doi bărbaţi şi sări la gâtul lui Aeni.

- Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… Vai… sunt aşa de fericită. O sărută pe mama ei pe amândoi obrajii după care sărise la gâtul tatălui ei.

-… o iuga numai a mea, mulţumesc tată!

- Hai Saomi, zău, lasă chestiile astea pe mai târziu, nu vezi că e domnul Vikaz aici?

Saomi se retrase imediat şi îşi îndreptă privirea către podea.

- Îmi cer scuze, nu am vrut să… doar că…

- Unde să o pun? Întrebă individul îmbrăcat în gri, fără să o ia în seamă pe fata care tocmai împlinise 15 akuli.

- Pe măsuţa aceasta, spuse Aeni arătând către singura piesă de mobilier din hol.

Domnul Vikaz aşeză cu grijă deosebită servieta lui pe măsuţă şi o deschise cu un scârţâit. Un nor de praf se înălţă prin aer, bucuros că e din nou liber după atâţia ani.

- Ce trebuie să fac acum? Întrebă Saomi înclinând capul uşor într-o parte. Nu primi nici un răspuns.

Vikaz apăsă un buton de pe marginea servietei. Interiorul acesteia se lumină, iar deasupra ei apăruse o imagine tridimensională care semăna cu harta unei galaxii.

Aeni îl luă pe Udani (tatăl lui Saomi) de mână şi îşi apropie buzele de urechea lui:

- Mai ştii când am văzut noi prima data asta?

- Cum aş putea să uit? Eu eram individul tău în gri.

- … dar de o mie de ori mai drăguţ, spuse Aeni lăsându-şi capul pe umărul bărbatului ei.

Domnul Vikaz le aruncase o privire scurtă şi mârâi ceva nedesluşit, după care se întoarse la servieta lui. Mai apăsă pe câteva butoane şi imaginea acelui mic univers înstelat cuprinse întreaga încăpere. O învăluise pe Saomi cu totul, iar aceasta se simţea sufocată de miile de steluţe care păreau acum că se strâng în jurul ei. Instinctul îi spunea să fugă afară şi să ia o gură zdravănă de aer, dar fascinaţia şi curiozitatea o făceau să rămână.

Undeva, deasupra capului ei, o stea strălucea mai mult decât celelalte. Nimeni nu o vedea cu excepţia lui Saomi.

- Alege-ţi iuga… hai… e cea mai puternică, zise mama ei.

- Dacă nu îţi place, o să îţi luam alta, minţi tatăl (nu aveau bani pentru alta).

Saomi se ridică pe vârfuri, îşi duse ambele mâini la gură şi chicoti. Se uită plină de bucurie la stelele care o înconjurau, le examina cu interes pe fiecare, apoi se opri asupra acelui punct strălucitor şi îl arătă cu degetul. Îşi duse din nou mâna la gură şi privi curioasă la părinţii ei.

Domnul Vikaz înclină aprobator din cap şi manevră servieta pentru ultima oară. Aceasta se închise şi luă cu ea lumina şi constelaţiile din jur. Singura care mai strălucea era steaua aleasă de Saomi. Servieta se făcuse mică şi devenea din ce în ce mai transparentă. Când Saomi atinse steaua, servieta dispăruse cu totul.

Fără să zică nimic, domnul Vikaz se îndreptă către uşa. Urmă un moment de linişte, după care Saomi se întoarse către mama ei:

- Ce fac acum?

- Păi… se pare că nu a funcţionat. Trebuia să fii deja cu iuga ta, răspunse Aeni fără să vadă acea sclipire ciudată din privirea fiicei ei.

Saomi se îmbufnă şi, înainte ca lacrimile să i se reverse pe faţă, fugi spre camera ei. O luă în sus pe scări, deschise uşa şi se aruncă pe pat. Fu atât de copleşită de durere încât nu realiză ce se întâmplase (aproape ajunse în locul în care ar fi trebuit să se afle cu puţine minute în urmă).

Era camera ei dar totuşi nu era. Lucrurile din jur căpătaseră una (sau mai multe) dimensiuni suplimentare. Totul era mai complex, mai măreţ, mai frumos.

Zăbovi aşa pentru o vreme retrăgându-se în mintea ei. Miile de gânduri, ce se năşteau şi mureau cu o viteză uimitoare, sclipeau ca nişte licurici. Una dintre aceste idei îi atrase în mod deosebit atenţia. Îi părea diferită, însingurată, poate chiar speriată.

- Salut, spuse Saomi, către acea entitate.

- Salut, spuse o voce rezonând ca un ecou în mintea mult mai încăpătoare a lui Saomi.

3

Eric rămase tăcut o vreme. La fel procedase şi vocea din mintea lui. Îşi verifică din nou starea corpului şi ajunse la concluzia că era neschimbată. Neavând ce să facă, se hotărâse să continue tot el:

- Cine eşti? Fu singura întrebare la care se putu gândi.

- Asta voiam să te întreb şi eu, spuse vocea pe un ton calm. Eu sunt Saomi. Ce cauţi în capul meu?

- Eu în capul tău? Ai înnebunit? Tu eşti în mintea mea, mă ţii pironit aici şi…

Saomi vru să spună ceva dar se opri imediat. Înţelese ce se întâmplase. Deschise ochii şi se agăţă cu îndârjire de firele firave ale realităţii aruncate de camera ei. Încet lucrurile reveniseră la normal, iar un zâmbet îşi făcu apariţia pe chipul fetei.

Eric duse rapid mâna la măsuţa de lângă scaun şi prinse strâns cana de cafea. Când realiză ce tocmai făcuse, i se făcu greaţă. Puse cana la loc şi se ridică, de probă, în picioare. Se aşeză la loc pe scaun şi începu să strângă pumnii. Mai întâi stângul apoi dreptul. Erau în regulă.

Saomi se hotărî să încerce din nou iuga ei. Auzise de cazuri în care adaptarea se făcea mai greu. Nu ştia cum ar trebui abordată problema, dar până să se dezmeticească, se trezi undeva afară în vânt şi frig. De data aceasta nimeri cum trebuie.

Eric se simţi brusc foarte fericit. Nu ştia exact de ce, dar se gândi că recâştigarea mobilităţii avea o oarecare legătură. Odată cu bucuria, îi revenise şi interesul de mai înainte (de fapt, era de zeci de ori mai puternic). Găsea totul deosebit de fascinant.

Saomi privea pentru prima data lumea cea nouă din iuga ei. Toate spaţiile păreau mai mari iar peisajul… ei bine, peisajul era mai frumos decât îşi imaginase. În ieşirile îngrămădite cu familia, stătea mereu pe locul din spate de unde nu vedea nimic.

Eric era plin de viaţă. Se gândea acum cu scârbă la rutina din ultimii ani. Cum de lăsase lucrurile să scape de sub control? Poate era din cauza frigului de afară, dar avea mai multă energie ca oricând.

Saomi ştia că responsabilitatea unei iuga era imensă: planeta pe care Saomi şi Eric o împărţeau era ultima planetă locuibilă din univers, iar singurul mod prin care aeonii (fiinţe de doar doi centimetri înălţime care trăiau adânc sub pământ) se puteau îngriji de soarta planetei (admirând şi peisajul suprateran) era controlând băştinaşii iuga. Din acest motiv, până la vârsta de 18 akuli, fiecare aeon trebuia să aibă iuga lui. Legătura dintre cele două specii părea oarecum prestabilită, ba chiar iuga erau nespus de fericiţi atunci când îi vizita vreun aeon.

Eric îşi făcu ordine în gânduri. De acum avea să se ocupe mai serios de treabă. Va fii cu ochii în patru şi va semnala orice eveniment neprevăzut. Lumea din jur îi devenise mai dragă şi merita să muncească pentru ea. O va păzi de orice fel de invadatori. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat, ca după o treabă bine făcută.

Saomi era conştientă că o iuga mereu fericită e o iuga nefolositoare. Ştia că va deprinde arta de a alterna perioadele de linişte cu cele zbuciumate pe măsură ce se va maturiza. Deocamdată era de ajuns. Se desprinse de Eric şi dădu buzna în camera de zi pentru a-i da vestea mamei. Urmă o repovestire a ultimei bătălii din istoria aeonilor, apoi un ritual de mulţumire, vechi de cinci sute de ani (le mulţumeau strămoşilor că în loc să părăsească planeta după acea înfrângere zdrobitoare, s-au refugiat în adâncuri).

Eric se lăsă pe spătarul scaunului. Era blocat aici pentru următoarele şase ore, aşa că deocamdată nu putea face nimic. Se va gândi la noua lui viaţă puţin mai târziu. Doar pentru a-şi ocupa mintea cu ceva, încercă să îşi amintească numele acelor duşmani străvechi… începea cu a… era sigur.

Vizualizari: 674