REVISTA NAUTILUS / Proza / Timpul curge spre Mandaly (III) – Lucian Dragoș Bogdan

Timpul curge spre Mandaly (III) – Lucian Dragoș Bogdan

Lucian Dragoș Bogdan • 5:02 - 01.09.2014 • 

citește prima parte aici

citește a doua parte aici

M-a trezit senzaţia de vertij. Reclamele de afară construiau un caleidoscopul de lumini în bezna apartamentului. Obiectele căpătau irizaţii fantomatice, iar contururile lor începuseră să tremure, ca şi cum n-ar fi ştiut sub ce formă să se stabilizeze.

Îmi venea să vomit.

Unda de şoc şi-a făcut simţită prezenţa doar câteva secunde, dar pentru mintea buimacă, smulsă din somnul dulce, a părut o veşnicie. Când a trecut, a lăsat în urma ei un loc din care părea că pierise o fărâmă de viaţă. Mereu aveam acest sentiment după ce realitatea era lovită de o undă de şoc. Oare chiar se ştergea câte ceva de fiecare dată? Dacă realitatea era sfâşiată câte puţin şi, la un moment dat, fâşiile aveau să devină prea subţiri ca să se mai poată împleti la loc? Ce avea să se va întâmple atunci?

M-am ridicat din cuva patului-poveste, insensibil la glasurile şi imaginile care mă atrăgeau din nou spre somn. Am păşit desculţ pe podeaua fină, călduţă şi m-am apropiat de fereastră. Obiectele din casă şi de dincolo de geam au căpătat din nou robusteţea lor obişnuită, dar m-am întrebat dacă nu cumva mintea mea crea iluzia solidităţii lor. Poate că, în realitate, ele deveneau tot mai intangibile, mai golite de conţinut.

Noaptea de dincolo de geam era plină de turnuri şi cupole care se întindeau la infinit, scăldate în culori vii de reclamele neobosite. Chiar şi la acea oră vehiculele brăzdau cerul într-un flux continuu, ca în poveştile despre roiurile de albine ieşite primăvara la cules.

Privirea mi s-a plimbat peste reclame, lăsându-se furată de realismul lor, apoi a poposit asupra imensei clădiri vizibile din orice loc al acelui cartier. AI TOT TIMPUL DIN LUME, spunea ea. Am crezut mereu asta, din clipa în care m-am născut, dar acum nu mai eram aşa de sigur. Poate că ne apropiam de sfârşitul timpului. Cât mai aveam până atunci? O undă de şoc? Două? Erau gânduri sumbre care împingeau la gesturi absurde. Iar gesturile absurde atrăgeau atenţia asupra gândurilor sumbre. Nu doream asta. Nu mai doream încă o sondare.

Am considerat că era mai bine să mă retrag în uitarea plăcută a cuvei patului-poveste, pentru o nouă aventură care să-mi readucă inocenţa.

*

Cred că m-am trezit iarăşi târziu, către orele amiezii. Eram din nou pe steamerul din secolul al nouăsprezecelea. Îmi era foame, dar ceva îmi spunea că n-ar fi fost înţelept să părăsesc cabina. Riscasem suficient în zilele precedente, când o întrebare bine pusă ar fi dovedit că nu eram din lumea aceea. Mai grav, ar fi arătat că nici măcar nu ştiam cine sunt. Căpitanul mă luase drept sudist, probabil provenit dintr-o familie de proprietari de sclavi. Nu mă deranja asta – mă amuza chiar, ţinând cont că primisem un Hugo pentru un roman în care protagonistul era un ins de culoare, apreciat unanim ca foarte bine realizat – dar era bine să ştiu ceva despre trecutul meu.

Bagajele mele erau înghesuite într-un colţ al cabinei strâmte. Aveam două valize voluminoase, îmbrăcate în piele şi un porthart foarte uzat. Mi-am concentrat atenţia asupra acestuia din urmă. După cum arăta, părea că văzuse multe la viaţa lui. Poate chiar participase la teribila confruntare la care făcuse aluzie căpitanul – în mâna mea sau a vreunei rubedenii. L-am deschis şi, precum bine bănuisem, era burduşită cu hârtii. Le-am scos cu grijă – erau destul de fragile şi riscau să se rupă la îndoituri. Le-am aşezat pe pat şi le-am despăturit, netezindu-le cu cantul palmei. Erau câteva documente scrise de mână şi două acte oficiale. Acestea din urmă conţineau genul acela de literele înflorate pe care-l mai văzusem prin muzee, pe documentele vechi.

Primul era actul meu de identitate. Am aflat că mă numeam Samuel Alan Brooks, aveam 31 de ani şi eram din Warren, Pennsylvania. Celălalt era un permis oficial de liberă trecere, ceva similar paşaportului din zilele noastre. Documentele scrise de mână conţineau trei tipuri de scris. Unul era dezlânat, repezit şi se întindea pe o hârtie grosolană, uşor maronie şi plină de pete. Scrisul era aproape indescifrabil – combinaţia lipsei de caligrafie şi exprimare arhaică era catastrofală. Am înţeles doar că un individ îi cerea altuia – pe care-l numea „frate” – să trimită pe cineva la Mandalay. Al doilea document era un fel de răspuns la cel dintâi. Scrisul era mai îngrijit, cu o semnătura bombastică la final în care se vedeau foarte clar buclele literei „B”, din Brooks. Aşa am dedus că cel spre care mă îndreptam era fratele prezumtivului meu tată din acest timp şi că mai aveam doi fraţi – dintre care unul continua tradiţia de cherestegiu a familiei, iar celălalt se lăsase atras de „noua afacere” petrolieră. Cele patru surori erau menţionate doar în treacăt, iar motivul pentru care mi se dădea voie să merg la Mandalay „la cererea unchiului” îmi rămânea ascuns. Probabil că se afla în prima scrisoare, dar n-aveam dispoziţia necesară ca să ghicesc ce putea însemna scrisul ei oribil.

Ultimul tip de scris, care se regăsea pe mai multe foi şi pe un carneţel cu coperte groase, cafenii, conţinea note şi schiţe de călătorie. Bănuiesc că-mi aparţineau mie, deşi scrisul n-avea nimic în comun cu cel pe care-l cunoşteam de atâta vreme.

Am analizat problema vârstei. Arătam bine pentru anii mei şi, pentru acele vremuri când oameni se treceau mult mai repede, deceniul diferenţă putea păcăli uşor pe oricine. Dacă mă întreba cineva de ce merg la Mandalay puteam spune că-mi vizitez unchiul, iar dacă interlocutorul era mai insistent puteam juca rolul personajului misterios, pe al aventurierului, sau pe cel al individului plictisit de orice. După ce m-am gândit mai bine mi-am dat seama că, deşi visasem întreaga mea viaţă să fiu un aventurier, în momentul acela mi se potrivea cel mai bine blazarea.

În ceea ce priveşte locul naşterii, nu-mi făceam probleme. Nu eram un confederat – probabil spre deziluzia bravului căpitan – iar multitudinea accentelor de pe teritoriul american era puţin probabil să dea indicii unui britanic despre regiunea din care proveneam, mai ales că nu aveam vorbirea cântată din Arkansas sau Texas.

Cunoşteam acum destule elemente ca să mă simt în siguranţă în discuţiile cu ceilalţi pasageri, în special cu băgăciosul Roşcovan despre care mă avertizase căpitanul. Nu că aş fi fost atras de ideea unei conversaţii cu el – individul îmi provoca o stare de antipatie care mă avertiza să rămân rezervat, deşi habar n-aveam de ce. Am căutat prin bagaje şi am ales un costum curat – deşi termenul nu se potrivea standardelor zilelor noastre. Hainele erau curăţate, dar aveau un iz de închis, iar substanţele cu care fuseseră tratate se simţeau destul de tare. Am ales unul de culoarea oului de raţă, în carouri, apoi am părăsit locul închis al cabinei.

Când am ieşit pe punte, soarele coborâse destul de mult spre orizont. Se apropia seara. N-am ratat cina, căci eram lihnit, apoi m-am delectat cu o plimbare în prag de seară pe puntea plină de lume. Speram ca aglomeraţia să mă ţină ascuns de întâlniri nedorite, dar n-a fost aşa. M-am intersectat o dată cu căpitanul, care m-a privit rece, apoi cu medicul militar care s-a interesat de starea mea de sănătate. În ciuda asigurărilor mele că mă simţeam bine, a insistat să mai merg la un consult şi n-am scăpat de el decât după ce i-am promis că-l voi vizita neapărat a doua zi. M-am aşezat apoi lângă balustradă, cu antebraţele sprijinite pe ea şi am admirat frumuseţea acelor locuri. Printre păsările care îmbogăţeau apele şi văzduhul cu coloritul şi glasurile lor am regăsit şi pasărea zărită în paginile deschise ale ghidului – pelicanul cu pene alb-cenuşii şi ciocul acoperit de mici pete negre. Arăta frumos, maiestuos chiar printre celelalte păsări mult mai mici din jur şi am simţit o undă de regret că nebunia oamenilor avea să-l şteargă de pe cursul fluviului Ayeyarwady. Probabil că mi-am exprimat gândurile cu voce tare, deoarece am auzit un comentariu din stânga mea:

– De unde ştiţi că va dispărea?

M-am răsucit în direcţia glasului şi am avut neplăcuta surpriză să văd uniforma Roşcovanului. Am zâmbit strâmb.

– Am auzit că sunt vânaţi fără milă pentru pagubele pe care le produc, am tras rapid o minciună care mi se părea plauzibilă. În ritmul ăsta, nu-i văd rezistând prea mult. Vor păţi ca pasărea Dodo.

Ideea salvatoare îmi venise brusc – în secolul acela dispariţia acelui specimen încă mai stârnea discuţii aprinse. Cu coada ochiului am zărit agitaţie în apropierea unuia dintre maluri şi am profitat de ocazie ca să-mi îndrept atenţia într-acolo. Un crocodil prinsese ceva şi acum îşi efectua clasica rostogolire peste cap, pentru a-şi îneca victima. Aceasta se zbătea, agitând apele, dar nu după multă vreme calmul s-a aşternut din nou asupra acelui colţ de fluviu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Companionul meu urmărise şi el scena şi am profitat de asta pentru a mă retrage brusc la finalul ei, urându-i o seară frumoasă. M-a privit puţin surprins – sunt convins că mă căutase înadins ca să mă descoasă – dar politeţea acelor vremuri şi, mai ales, rigiditatea manierelor britanice l-au determinat să-mi respecte retragerea şi să mă salute, rece.

Puntea se mai golise între timp şi i-am simţit ochii în ceafă tot timpul cât m-am îndepărtat. După câţiva metri, gândurile şi atenţia mea l-au părăsit, căci m-am trezit faţă în faţă cu o femeie birmaneză. Îmi părea familiară, dar nu mai ştiam unde o văzusem. Abia când mi-a înmânat un plic parfumat mi-am amintit că o observasem în prezenţa franţuzoaicei. După ce am luat plicul din mâna ei s-a dat un pas în spate şi s-a oprit, cu capul uşor aplecat şi mâinile împreunate în faţă. Atitudinea ei vădea o aşteptare răbdătoare şi am bănuit că trebuia să deschid plicul în faţa ei.

Hârtia dinăuntru avea o tentă roz şi era acoperită cu un scris spaţios, înflorit, cu litere ferme. Nu denota deloc timiditatea şi melancolia – poate chiar uşoara depresie – care mi se păruseră a o caracteriza pe frumoasa călătoare, lucru care m-a mirat.

„Aţi accepta o invitaţie la masă pentru mâine, la amiază?”

Urma numărul cabinei şi puntea pe care se afla. După impresia pe care mi-o făcuse iniţial, aş fi bănuit că dorea compania unei persoane care i se păruse mai caldă decât scorţoşii militari britanici. În lumina caracterului relevat de scris, nu ştiam însă dacă invitaţia nu sugera mai mult. În definitiv, n-o văzusem niciodată pe franţuzoaică în compania vreunei persoane de sex masculin. Putea foarte bine să fie moştenitoarea bogată a unei familii aristocratice, care călătorea prin lume şi-şi trăia viaţa după bunul plac. Destul de improbabil pentru acele vremuri neemancipate, mi-am spus, dar n-aveam de unde să ştiu.

Servitoarea aştepta docilă răspunsul meu. N-aveam la îndemână nici pană, nici călimară, aşa încât am împăturit cu grijă foaia, am pus-o înapoi în plic şi am strecurat-o în buzunarul interior al costumului. Gesturile mele au determinat-o pe birmaneză să ridice privirea, întrebătoare, moment în care am înclinat uşor din cap. A zâmbit timid şi a făcut o scurtă plecăciune, apoi s-a retras grăbită. De lângă balustradă, de unde îl lăsasem, Roşcovanul mă privea extrem de atent. Când am ajuns cu privirea la el şi-a mutat ochii spre apele fluviului, ca şi cum ceva îi atrăsese atenţia acolo.

Nu-mi plăcea individul şi mă bucuram că invitaţia misterioasei franţuzoaice îmi oferea ocazia să-l evit în ziua care urma. Cu acest gând reconfortant am intrat înăuntru şi am mers în cabina mea, unde m-am culcat.

*

M-am trezit din nou pe patul de spital. Alternanţa lumilor de la o trezire la alta îşi respecta orarul cu o precizie de metronom – trecut, prezent, viitor, fiecare dintre ele prezentând detalii tot mai vii, mai realiste. Raţiunea care mă ajuta să rămân întreg la minte rezolva tranşant problema: prezentul reprezenta realitatea, iar trecutul şi viitorul erau doar vise. Dar ce altceva decât această raţiune făcea diferenţa dintre cele trei lumi? Cu ce era mai logic, mai raţional, prezentul decât trecutul? Simţeam, trăiam, aveam parte de înlănţuiri de evenimente a căror logică nu avea nicio fisură. Am visat de atâtea ori, uneori fiind convins că aceea era realitatea, dar visele respective aveau erorile lor de logică şi nu se continuau de la o noapte la alta. În cel mai fericit caz acelaşi vis se repeta de mai multe ori.

Acum trăiam, efectiv, două vieţi paralele şi eram simultan conştient de ambele.

Viitorul părea mai cuidat – i-aş fi putut lipi eticheta de vis. Evenimentele nu aveau o curgere coerentă, ci păreau frânturi dintr-un puzzle gigantic pe care nu eram capabil să-l asamblez. În plus, primele vise despre viitor se bazau mai mult pe senzaţii, nu pe logică, dar ultimul dintre ele începea să devină la fel de concret ca orice zi obişnuită de viaţă.

Trăiam cu adevărat o experienţă de genul celor care mă fermecaseră în cărţile lui Abraham Merritt, sau mintea începuse să-mi joace feste? Oare cel care suferă de o tulburare psihică este conştient de ea, sau rămâne divizat între realităţile disparate cu care-l păcăleşte mintea bolnavă, incapabil să vadă capcana şi să caute ieşirea din ea?

Decât să fi declanşat aşa ceva cu supradoza de somnifere, mai bine aş fi fost lăsat în ghearele morţii. Un suflet damnat în locul unei vieţi damnate.

Deocamdată însă eram viu şi aveam de înfruntat demonii acestei lumi: Geena mă veghea de pe scaunul aflat lângă pat. Citea o carte – nu i-am observat coperta, dar a pus-o deoparte imediat ce m-a văzut mişcând. Chipul ei auster părea săpat în piatră, iar ochii aruncau o răceală nemiloasă, îndulcită uşor de urmele unei suferinţe adânci. Cumva, în lumina din salon, liniile chipului ei s-au estompat uşor şi au lăsat la lumină figura palidă, cu un aer jucăuş, de care mă îndrăgostisem în adolescenţă. A fost doar o părere de o clipă. Faţa i s-a ofilit din nou, uscată ca o floare pe care nimeni n-a mai udat-o de prea multă vreme.

Ne-am privit o vreme în ochi, un schimb de priviri sec, aspru, fără nicio urmă a emoţiei care ne aducea sclipiri în trecut. M-am întrebat când se produsese ruptura, dacă am fi putut face ceva s-o împiedicăm. N-am putut să-mi amintesc un moment anume, de răscruce. Cred că văpaia focului s-a stins treptat, în timp, iar noi n-am fost suficient de atenţi ca s-o mai întreţinem din când în când. Eu eram prea ocupat cu scrisul, mereu presat de termene limită, mereu ocupat cu turnee epuizante de promovare a ultimei cărţi publicate, cu convenţii sau evenimente literare. Ea – prinsă cu diferitele slujbe pe care le schimba frecvent, incapabilă să reziste mai mult de şase-şapte luni undeva, negăsindu-şi locul şi agasându-mă continuu cu plângerile ei legate de acest lucru.

A urmat apoi o perioadă tristă, cenuşie, în care Geena îşi dorise cu disperare un copil. Credea că asta o va ajuta să-şi pună ordine în viaţă, îi va da un sens. Eu cred că era doar un răspuns la presiunea mediului, căci aproape toate prietenele ei născuseră sau erau însărcinate. Nu eram entuziasmat de idee, dar nici nu m-am opus. Au urmat ani lungi de chin în care Geena n-a reuşit să rămână însărcinată, în care amândoi am vizitat zeci de doctori, am făcut analize peste analize şi am urmat tratamente de tot soiul. Poate că atunci s-a erodat cel mai mult relaţia noastră – eu sătul de încercările epuizanze şi inutile, ea încrâncenată în lupta fără de sfârşit. Când miracolul s-a produs, în sfârşit, am sperat că tot coşmarul luase sfârşit. Geena obţinuse ce-şi dorea, iar eu puteam să revin la o viaţă normală, care să nu mai fie jalonată de vizite prin cabinete, călătorii de recuperare şi tratamente la ore fixe.

N-a fost aşa. Geena a considerat că trebuia să-mi schimb stilul de viaţă, să devin un părinte responsabil – de parcă munca prin care aduceam în casă banii suficienţi unui trai îmbelşugat n-ar fi dovedit responsabilitate. Nu pot spune că nu-l iubeam pe micul Jim, dar aveam prea puţin timp pentru el. Geena renunţase complet la orice fel de serviciu şi întreaga presiune financiară căzuse pe umerii mei. Iar copiii, fără ca asta să fie vina lor, sunt un mare consumator de timp şi resurse. Geena pur şi simplu n-a fost capabilă să înţeleagă că trebuia să lucrez ca să rămân continuu în frunte, să public, să fiu cunoscut, pentru ca banii traiului liniştit să-şi vadă de cursul lor firesc. Poate că acest stres, această presiune pe care am resimţit-o m-a adus în pragul blocajului scriitoricesc. Nu vreau s-o învinovăţesc pe Geena pentru asta, dar a refuzat să înţeleagă drama prin care treceam. Îmi tot repeta că avem destui bani ca să trăim decent în continuare, că micul Jim avea asigurat contul pentru facultate, fără a face vreo încercare de a pătrunde în adâncurile sufletului meu, ca să vadă cum mă otrăvea interior moartea talentului literar.

Abia atunci, pe patul de spital, s-a înfiripat în mintea mea frântura gândului că drama mea din ultimul an semăna cu drama pe care o trăise ea la început, când nu reuşea să-şi găsească locul. Dar sclipirea aceea mi-a dispărut din minte la fel de repede precum se născuse, întreruptă de întrebarea de complezenţă a Geenei.

– Cum te simţi?

– Mai bine, am recunoscut.

În mod straniu, de data aceasta nu emana o atitudine războinică. Totuşi, asistasem de prea multe ori la crize izbucnite din te-miri-ce ca să am încredere că va fi o întâlnire paşnică. M-am rugat în gând ca Brian să-şi facă apariţia cât mai curând.

– Ce mai face Jim?

Riscam mult cu această întrebare, dar Geena nu s-a inflamat.

– Nu-i mai place să fie apelat Jim. A spus că nu mai e un copil.

– Dar cum vrea să-i spunem?

– James.

Era numele înscris în acte, dar nu cred că-l folosiserăm vreodată de când se născuse. Am presupus că schimbarea sa de atitudine era rezultatul şedinţelor de terapie. O încercare de a-i deturna atenţia de la spaimele copilăriei – şi, implicit, de la şocul produs de tentativa mea de suicid – şi a-l face să-şi asume anumite responsabilităţi, lucru care avea să consolideze siguranţa de sine. Nu era o idee rea. Până la urmă, poate că psihologii nu erau chiar aşa o pacoste cum credeam.

– Am vorbit cu doctorul, a reluat Geena. A spus că mâine te putem transfera la un spital din Mandalay, pentru analize suplimentare.

– E vreo problemă?

– El spune că nu, dar sunt unele teste care nu se pot face în spitalul acesta. Doar o măsură suplimentară de precauţie, m-a asigurat ea.

– Dar el ce părere are?

– Spune că recuperarea e bună şi speră că vei fi externat în câteva zile.

– Dar are unele rezerve, altfel nu m-ar trimite la Mandalay.

Era o deducţie logică. Niciun doctor nu face investigaţii suplimentare dacă totul este în regulă.

-Nu ştie ce efecte a avut supradoza asupra activităţii tale cerebrale. Vrea să ne asigurăm că n-au apărut ceva leziuni.

Leziuni pe creier! Vestea mă lovi cu forţa unui tsunami. Oare temerile mele erau întemeiate? Scindarea mea între trei lumi diferite să fi fost rodul unor leziuni care-mi provocau halucinaţii? Am simţit cum groaza îmi prinde inima în ghearele ei îngheţate. Chiar în clipa aceea s-a deschis uşa şi a intrat Brian. S-a bucurat că mă găseşte treaz. A venit lângă pat şi mi-a strâns mâna cu afecţiune, apoi a privit peste umăr spre Geena.

– I-ai dat vestea cea bună? Ea a înclinat din cap, iar el a revenit cu ochii la mine: Eşti în grafic. Mergem la Mandalay!

Mi-am amintit cu cât patos îmi povestise despre acest oraş – şi despre periplul acvatic spre destinaţie – pe vremea când încerca să mă convingă că aveam nevoie de o ieşire care să mă ajute să renasc interior. Amintirea aceasta a scos la lumină alta, mai recentă. „Mandalay este destinaţia celor care călătoresc pe râul Ayeyarwady în căutarea iluminării”, spusese femeia-în-roşu pe care întâlnisem înainte să decid să-mi pun capăt zilelor. De parcă mi-ar fi citit gândurile, Brian a continuat:

– Acolo vom putea vizita pagoda Kuthodaw, în care se află cea mai mare carte din lume! Conţine întreg canonul budist.

Părul lui Buddha, paşii lui Buddha şi, la capătul drumului, învăţăturile lui Buddha. Cine ştie pe lângă câte alte mostre de Buddha mai trecusem în halucinaţia despre secolul al nouăsprezecelea. Dacă începeam să-i dau călătoriei şi o tentă iniţiatică, atunci mintea mea se dereglase cu siguranţă. Nu mai aveam scăpare.

Geena s-a ridicat de pe scaun, cedându-i locul lui Brian.

– Merg să-l iau pe Jim de la terapie şi să împachetez.

– James, am corectat-o eu. Ar trebui să-i spunem James.

A zâmbit fals – de câtă vreme nu mai zâmbise, chiar şi aşa? – apoi s-a apropiat de mine şi şi-a lipit buzele de fruntea mea. A fost un sărut formal – buzele ei nu s-au depărtat niciun milimetru – dar gestul avea o intimitate pe care n-o mai împărtăşiserăm de ani de zile. În drumul spre ieşire şi-a trecut mâna dreaptă peste umărul şi spatele lui Brian şi l-a salutat. Familiaritatea gestului m-a făcut să mă întreb dacă regreta că nu-l alesese pe el, atunci, demult. Brian a urmărit-o cu privirea cum ieşea din cameră – un gest pe care, mi-am dat seama, îl făcuse mereu. Oare ce simţea în sufletul său când o vedea atât de nefericită? O pierduse şi era incapabil să-i aline suferinţa, căci prietenul său cel mai bun stătea ca un zid între ei. I-am admirat loialitatea, dar l-am şi compătimit. Dacă lucrurile ar fi stat invers, cred că eu aş fi profitat de ocazie.

– Ai mai visat? m-a întrebat după ce Geena a părăsit salonul.

Am confirmat, iar chipul i s-a luminat. Simţeam că dorea să-mi dea o veste importantă.

– Am vorbit la editură, cu Gillian. I-am spus să se pregătească, pentru că te întorci.

– Mă întorc?

Nu înţelegeam de ce-ar fi interesat-o pe Gillian că mă întorceam. Tot ce-şi dorea de la mine era un nenorocit de text, nu o reuniune de familie. Colaboraserăm bine ani în şir şi mă susţinuse cât putuse. Publicase o inutilă antologie cu povestiri din perioada mea de glorie ca să ţină terenul cald şi să mascheze impotenţa temporară care mă lovise. Dar, când văzuse că devenisem de-a dreptul eunuc, mă bătuse compătimitor pe umăr, îmi spusese că uşa ei era mereu deschisă pentru mine, apoi îşi îndreptase atenţia asupra diamantelor din colecţia editurii care încă străluceau la magnitudinea maximă.

– Te întorci în branşă, m-a lămurit Brian. I-am spus că lucrezi la ceva. Am ridicat mirat din sprâncene, dar el a continuat: A spus că abia aşteaptă să citească.

– Brian, doar nu crezi că…

– Ba da, m-a întrerupt el. Ce visezi tu e aur curat. Două povestiri – două, nu una! O aventură verniană şi o distopie orwelliană în versiune actualizată.

– Nu vorbeşti serios…

Mi-a zâmbit, expundându-şi dantura perfectă, apoi a scos laptopul din geantă. L-a deschis şi a citit cu voce caldă însemnările pe care le făcuse pe baza istorisirilor mele. Deşi nu-mi aminteam să i le fi relatat aşa, sub degetele sale căpătaseră valenţe lirice, mişcătoare. Poveştile sunau bine, închegate. Chiar şi acţiunea din viitor fusese adunată la un loc, folosind tema clasică a Fratelui mai Mare dintr-un timp aparent frumos, în spatele căruia se ascundea o distopie. Cele două texte nu se ridicau la nivelul operelor care-mi aduseseră premii prestigioase, dar erau lecturi agreabile, peste medie, perfecte pentru antologii. Deşi Brian nu mai scrisese din liceu, talentul său rămăsese neştirbit şi, inspirându-se din scrierile mele, crease un amestec perfect. Amestec de care eu nu mai eram în stare.

Oare acesta era imaginea viitorului? Leziunile mele cerebrale aveau să-mi provoace halucinaţii pe care Brian să le aştearnă pe hârtie?

– Sună foarte bine, am admis. Ar trebui să le dai sub numele tău.

– Nici vorbă! a râs Brian. Sunt ale tale.

– Ideile, da. Dar n-aş mai fi în stare să le scriu aşa de frumos cum ai făcut-o tu. Văzându-l cum clătina vehement din cap, am făcut o concesie: Atunci le semnăm împreună.

M-a prins de mână şi a zâmbit cald.

– Sunt ale tale, Mac.

Cum putea să existe un om ca Brian? Mereu jovial, având pregătit în mânecă un cuvânt de îmbărbătare, altruist. Aşa era de când îl cunoscusem, în cartierul copilăriei mele şi profitasem deseori de naivitatea lui. Mă distrasem alături de alţi copii, bătându-mi joc de el, iar drăguţul de Brian nu se supărase niciodată pe mine. Se amuza de comportamentul nostru copilăros idiot şi-l uita în clipa în care unul dintre noi avea probleme. Batjocura a durat ani întregi, până când ne-am mai maturizat puţin, iar seminţele bunătăţii sale au găsit teren rodnic ca să încolţească. Atunci a avut ocazia să culeagă fructele – fructele prieteniei – deşi nu ştiu ce mare câştig a avut de pe urma prieteniei strânse care ne-a legat. Fireşte, după ce am ajuns faimos şi bogat l-am ajutat întotdeauna cu bani, dar din punct de vedere al calităţii umane nu ştiu ce a căpătat. I-am furat gloria scriitoricească – iar ceea ce realizase din visele mele mă făcea să bănuiesc că ar fi putut avea succes la public. I-am furat iubita – şi, cunoscându-l, cred că ar fi făcut-o de o mie de ori mai fericită decât am reuşit eu vreodată – condamnându-l la o viaţă în care n-a dorit să-şi lege destinul cu al altcuiva.

Cu toate astea, a insistat să-mi rămână alături chiar şi în momentele cele mai întunecate ale căderii mele, bucurându-se de prezenţa mea de parcă prietenia noastră era tot ce-şi putea dori de la viaţă.

Am cugetat ruşinat şi deprimat la toate acestea în timp ce-i povesteam ce mai visasem. Am continuat s-o fac şi după plecarea lui, în timp ce priveam absent asistentele care veniseră să-mi dea tratamentul, să mă hrănească şi să mă spele. Am făcut-o chiar şi în timp ce răspundeam mecanic doctorului aflat în obişnuitul tur de seară şi am adormit cu remuşcarea în suflet.

-va urma-

637 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.