REVISTA NAUTILUS / Proza / Timpul curge spre Mandalay – Lucian Dragoș Bogdan

Timpul curge spre Mandalay – Lucian Dragoș Bogdan

Lucian Dragoș Bogdan • 19:52 - 01.07.2014 • 

Malurile erau acoperite de mangrove, frunze palmate de nypa şi culturi de orez. Am privit la fermierii care stăteau în apă până la gambe – bărbaţi şi femei aplecaţi asupra orezului, lucrându-l cu gesturi mecanice aşa cum probabil că făcuseră şi cu o zi sau cu un an în urmă.

Aşa cum făceau de când se ştiau.

Pe apele deltei pluteau bărcile de pescuit. M-am uitat la pescarii aşezaţi pe fundul luntrilor firave, aruncându-şi în apă undiţele primitive cu aceleaşi mişcări repetate zilnic pe care le învăţaseră de la părinţii lor.

Aplecate asupra culturilor, feţele fermierilor îmi erau ascunse. În schimb, cele ale pescarilor mi se înfăţişau în întregime: muncite, ridate, cu ochii obosiţi şi parcă fără speranţă. Totuşi, erau gata să izbucnească în râs la cea mai mică glumă făcută de un confrate – un râs sincer, deschis, simplu. Sau, dacă întâlneau un eveniment trist, să-şi lase lacrimile să curgă în voie, fără teama că s-ar dezonora. Puteam pune pariu că, dacă le-aş fi văzut, aş fi citit acelaşi lucru pe chipurile fermierilor: acceptarea resemnată a sorţii, cu bucuriile şi necazurile ei. Fără fiţe, fără ipocrizie, fără zbateri inutile.

Ce suflu necunoscut mie îi anima, ce ingredient miraculos le condimenta existenţa de le permitea să rămână atât de implacabili în faţa vicisitudinilor vieţii, să se adapteze unei rutine din care ştiau că doar moartea îi va mai salva, după ani şi ani de trudă?

Cum aş fi putut să mă vaccinez încât să fiu ca ei, să accept, să uit?

Să uit că am uitat… cuvintele.

Vaporaşul îşi continua netulburat drumul prin deltă, lăsând în urmă bărci de pescari şi maluri acoperite cu fermieri într-un peisaj pe care, în alte vremuri l-aş fi găsit exotic şi fascinant. De altfel, asta şi sperase Brian când îmi propusese acest sejur: că voi redescoperi frumuseţea lumii, iar asta va redeştepta în mine focul creator. Mă va ajuta să uit de ultimul an.

Un an fără cuvinte.

Palma lată a lui Brian s-a aşezat pe umărul meu. Parcă faptul că m-am gândit la el ar fi acţionat ca un semnal telepatic, chemându-l la mine. M-am răsucit şi am ridicat privirea. Era mai înalt ca mine, iar de braţul său stătea agăţată o femeia cu fustă scurtă, roşie.

– Iată-l şi pe bunul meu prieten!

Mi-a prezentat cucerirea lui din seara aceea, dar nu i-am reţinut numele. N-ar fi avut sens – Brian schimba femeile aşa cum norii veneau şi plecau pe cer – şi nici nu mă interesa. Probabil că era vreo paraşută agăţată la bar, pentru o distracţie de noapte. Aş fi vrut să fiu singur, deşi ştiu că era o lipsă de bun simţ din partea mea să mă ascund tocmai de cel mai bun prieten al meu, cel care pusese la cale excursia, o plătise şi se ocupase de toate detaliile ei. Şi toate astea doar ca să mă ajute să ies din groapa de disperare în care ajunsesem.

Dar tot singur aş fi vrut să fiu, singur cu gândurile negre care se agăţau de mine cu tentaculele lor lipicioase şi mă trăgeau mai jos, în bezna abisală a depresiei. O depresie care mă devora tot mai puternic, lună după lună, secându-mi toate resursele, dar pe care o doream cu acea plăcere bolnăvicioasă a dependentului. O depresie din care nu doream să mai ies, ci să mă las condus spre apoteoticul sfârşit.

– … este unul dintre cei mai mari scriitori de ficţiune în viaţă, am revenit cu atenţia la Brian. Cărţile sale sunt faimoase în toată lumea!

Femeia a părut impresionată, sau cel puţin era suficient de versată ca să arate astfel. Nu că mi-ar fi păsat. Mai mult, mă agasa entuziasmul cu care se străduia Brian să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

– Şi acum la ce lucraţi? s-a interesat politicos femeia.

Îmi ridicase mingea la fileu şi nu doream să ratez ocazia. I-am luat-o înainte lui Brian şi am răspuns acid, privind în ochii căprui ai femeii-în-roşu:

– La nimic, stimată doamnă! De fapt, nu mai lucrez la nimic de mai bine de un an, de când am suferit un stupid blocaj scriitoricesc. Brian are dreptate în ceea ce spune, dar a greşit timpul: „am fost” un mare scriitor. Acum sunt doar un ratat ca atâţia alţii.

Am rânjit, satisfăcut de faptul că avusesem ocazia să-mi deşert neputinţa, handicapul, să arăt victima jalnică în care mă transformasem. Cuvintele mele – nu, mai degrabă tonul vocii – au şocat-o pe femeie, care şi-a muşcat buza de jos. Probabil că, dacă fondul de ten ar fi fost pus într-un strat mai subţire, aş fi văzut-o pălind. De fapt nu cu ea aveam treabă, ci cu Brian, cel care mă cocoloşea şi făcea tot ce-i stătea în puteri să mă readucă pe linia de plutire.

– Nu-l băga în seamă! a dat din mână Brian adresându-i-se femeii. Blocajul este un fenomen obişnuit în lumea scriitorilor. Vine, ţine o vreme şi trece.

Îl uram pentru că nu mă lăsa să mă victimizez, ci răstălmăcea totul după bunul plac. Nu putea înţelege că aveam nevoie să mă scald în jegul suferinţei mele? Îi ceream prea mult?

Femeia îşi mai revenise după şocul discursului meu şi zâmbetul îi scoase din nou în evidenţă dantura superbă.

– De fapt, ce este acest blocaj?

Era evident că întrebarea îi era adresată lui Brian, nu mie. Oamenii nu vor să audă răspunsurile adevărate, realitatea crudă, ci fanteziile celor care n-au habar despre ce se întâmplă, dar ştiu să mintă frumos. Din păcate pentru ea, doream cu ardoare să ies în evidenţă, să arăt că Eu eram suferindul. Şi, mai ales, să-i fac conştienţi pe cei din jur de oroarea acestei suferinţe, pe care ei o bagatelizau. Am prins-o pe femeie de braţ – puţin cam brutal, poate – şi am tras-o spre balustradă.

– Priveşte fluviul acesta, i-am arătat eu calea de apă pe care o străbăteam. Descrie-mi-l într-un mod poetic, dacă poţi!

Ultimele cuvinte le-am accentuat cu răutate, convins că nu era capabilă să lege mai mult de două propoziţii, şi acelea simple. Spre surprinderea mea, femeia n-a luat în seamă tonul muşcător. Şi-a plimbat privirile de-a lungul canalului pe care-l străbăteam şi a cugetat câteva clipe.

– Ayeyarwady este calea pe care timpul curge spre Mandalay.

Am rămas cu gura căscată. Trebuie să recunosc că o subestimasem şi abia atunci m-am hotărât s-o studiez mai atent. După conformaţia feţei şi culoarea pielii era o birmaneză, deşi se întrevedeau şi anumite caracteristici specifice rasei albe – probabil că în şirul ei de strămoşi se strecurase şi vreun european. Bănuiam că fluviul era sacru pentru ea, aşa cum sunt pentru localnicii acestui colţ de lume toate fluviile şi râurile. Educaţia primită era impregnată cu respectul pentru apă, cu legende şi cântece, iar acestea i se păreau la fel de naturale ca respiratul. Mi-am pierdut brusc interesul pentru ea. Mă înşelasem – mai mult ca sigur că vorbele spuse nu reprezentau o meditaţie proprie, ci un text auzit de sute de ori din fragedă pruncie. Eşecul vieţii mele mă făcuse să devin răutăcios cu cei din jur, iar asta m-a îndemnat să-i demonstrez cât de goale erau cuvintele pe care mi le spusese.

– De ce crezi că timpul curge spre Mandalay?

Nici de data asta n-a părut deranjată de întrebare. S-a răsucit spre mine şi a zâmbit.

– Pentru că fluviul a unit această deltă cu dealul Mandalay de la începutul timpului.

Folosise un clişeu ieftin care-mi dovadea că eram aproape s-o zdrobesc. Am mai răsucit puţin cuţitul:

– Dar fluviul curge din amonte de Mandalay până aici, în deltă, nu invers! i-am atras atenţia.

Zâmbetul nu i-a dispărut de pe faţă când a ripostat.

– Mandalay a fost construit pentru a se îndeplini o profeţie care spunea că acolo va fi fondată o metropolă a budismului. Prin urmare, el este destinaţia celor care călătoresc pe fluviul Ayeyarwady în căutarea iluminării, indiferent de timpul căruia îi aparţin.

Eram năucit. Femeia tăiase cu o precizie chirurgicală şi eram gata s-o întreb din nou cum o cheamă – cuprins de un interes brusc pentru ea – când Brian a intervenit şi a stricat tot.

– Şi frumoasă şi deşteaptă! A tras-o pe femeie lângă el şi a sărutat-o cu foc. Apoi a sorbit din paharul cu whisky şi a arătat spre mine: De asta ai nevoie, prietene, de provocări! Aşa ţi se va destupa şi ţie izvorul, vei vedea!

Mi-am muşcat buzele ca să nu dau o replică dură şi am comentat printre dinţi.

– Deocamdată, izvorul meu e complet secat. Oricât m-aş strădui, n-aş putea compune ceva mai complex decât: „Fluviul Ayeyarwady curge spre ocean.” M-am răsucit spre femeie şi am privit-o în ochi: Acesta este blocajul scriitoricesc. N-ai idei despre ce ai putea scrie şi nu mai ştii nici cum să scrii. Nu poţi compune decât propoziţii simple, stupide, fără conţinut. Propoziţii goale, care nu-i sugerează nimic celui care le citeşte.

Am spus totul repede, dintr-o răsuflare. Am stat o clipă să-mi revin, apoi am continuat pe un ton mai domolit:

– Brian încearcă toate metodele posibile ca să-mi reaprindă flacăra interioară. Acesta este şi scopul voiajului spre Mandalay. A spus că, dacă l-a inspirat pe Kipling, o poate face şi cu mine. Am oftat: Dar e în van. Sunt secat şi mort pe dinăuntru. Iar acum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să-mi înec singur amarul şi să deplâng această moarte în cel mai jalnic mod.

M-am aplecat ceremonios, într-o parodie a reverenţelor care se făceau pe vremuri la curţile regilor, apoi am înşfăcat sticla pe trei sferturi plină pe care Brian o lăsase pe o măsuţă de pe punte înainte de a ajunge la mine. Fără a mai privi înapoi, am coborât în cabina mea şi m-am aruncat pe pat.

De ce eram nevoit să trec prin chinul acesta? Ce rost mai avea viaţa mea fără harul de a face cuvintele să sune, dând naştere unor lumi de basm cu muzicalitatea lor? Şi câtă vreme aveam să mă mai refugiez în aburii alcoolului căutând acolo inspiraţia şi alinarea care nu veneau niciodată? Singurul ajutor era uitarea pentru încă o noapte. Atât.

Încă îmi răsunau în urechi cuvintele susurate de vocea cristalină a femeii birmaneze. Am scos caietul din buzunarul interior de la piept şi l-am deschis. Îl purtam cu mine de şapte luni în speranţa că voi găsi începutul potrivit, dar prima pagină rămăsese imaculată. Acum, cu degetele tremurând din cauza băuturii, am luat pixul şi am scris: „Timpul curge spre Mandalay”. Am subliniat textul cu două linii care au alunecat spre colţul din dreapta jos al paginii, apoi am aşteptat.

De multe ori, în vremurile luminoase în care inspiraţia aştepta doar un pretext ca să mă învăluie în mantia ei binefăcătoare, era de ajuns să-mi vină în minte un titlu potrivit pentru ca povestea să înceapă să-şi înşiruie cadenţa sub degetele mele, ca şi cum aş fi fost doar un intermediar prin care muzele îşi depănau lumii gândurile.

„Timpul curge spre Mandalay”.

Cuvintele sunau frumos, dar erau goale. Nu-mi şopteau nimic, nu făceau să vibreze nicio coardă în sufletul meu. Existase o vreme când ne-am iubit cu pasiune, ca doi îndrăgostiţi fără minte, apoi a venit stabilitatea şi siguranţa mariajulului, dar acum….

Acum nu mai eram decât doi străini care nu mai aveau ce să-şi spună. Întocmai cum era şi în căsnicia cu Geena, femeia mereu tristă care făcea probabil plajă pe una dintre punţi împreună cu micul Jim. O relaţie care se sleise cu trecerea anilor şi pe care ochii tot mai reci ai ei o îngheţau cu fiecare lună pe care o petreceam ca şi colegi de cameră. Femeia căreia faima şi prosperitatea mea îi oferiseră tot ce-şi dorea, dar care găsea mereu alte motive de nemulţumire. Trăgeam osteniţi de relaţia noastră, întocmai cum trudeam de un an să redescopăr talentul care mă ridicase pe culmi nebănuite.

Atunci s-a produs declicul. Serenitatea invocată a fermierilor şi a pescarilor s-a abătut asupra mea şi în clipa aceea am acceptat realitatea: viaţa mea de scriitor se terminase. Definitiv. Nu avea sens să mă mai plâng, nu avea sens să mai sper. Acel capitol al vieţii mele era închis pentru totdeauna.

Ce-aş fi putut face mai departe? Nu prea multe. Şi nici n-ar fi avut rost. Strânsesem o avere considerabilă, care-mi permitea să trăiesc fără griji până la adânci bătrâneţe. Ofilindu-mă alături de Geena. Privind cum creşte micul Jim şi trăindu-mi satisfacţiile prin reuşitele lui în viaţă.

Dar mă atrăgea acest gen de viaţă?

Nu. Fără seva care făcuse viaţa să-mi clocotească în vene încă de pe băncile şcolii, eu nu mai aveam niciun sens.

Viaţa mea se sfârşise. Era cazul să pun capăt agoniei şi s-o închei cu totul, aşa cum ar fi făcut un bărbat adevărat.

Am deschis bagajul şi am scos de acolo cutia cu somnifere. Am scuturat în palmă toate pastilele care mai erau înăuntru şi le-am îndesat în gură. Apoi am ridicat sticla de whisky şi am dat pe gât băutura arzătoare până când am simţit că nu mai am aer. Am aşezat sticla pe noptiera din lemn întunecat şi m-am întins pe patul frumos aranjat, cu cearşafuri albe şi cuvertură crem, aşteptându-mi moartea. Privirile au alergat o vreme dezorientate pe pereţii albi, spre geamurile prin ale căror perdele imaculate se strecura lumina amurgului, spre măsuţa din lemn cu un bol de fructe exotice aşezat în mijloc şi cu scaunul atent lucrat, cu linii curbe. Am privit tabloul – sau era sculptură? – aşezat la capul patului, deasupra mea, despre care îmi dădeam seama că are culoarea maro, dar nu înţelegeam ce reprezintă. Ochii mi-au coborât spre vaza cu… flori? Galbene? Cu urme de portocaliu? Şi veioza… Şi…

Totul s-a întunecat.

*

Pluteam. Vedeam norii deasupra mea, pufoşi, cu marginile zdrenţuite, răsfirându-se în fuioare de vată. Albul lor strălucea aureolat de reflexiile luminii. Pe alocuri, acolo unde aripile le coborau spre orizont, vârfurile se aprinseseră şi ardeau molcolm, cu vine înflăcărate care le curgeau spre inima albă, imaculată, din mijloc.

Pluteam pe sub norii aceştia din basmul unei poveşti nespuse, cătând spre soarele care cobora spre asfinţit. În stânga şi în dreapta mea, înainte şi sub mine, razele sale se reflectau pe carcasele lucioase ale vehiculelor care pluteau în curentul multicolor ce brăzda cerul. Zeci, sute, mii de vehicule mici şi mari bâzâiau asemenea unui roi gigantic de insecte printre stupurile albe, perlate şi translucide care se înălţau spre nori, îşi croiau drum prin vata de zahăr şi urcau mai departe, spre neştiutele înălţimi străjuite de stele.

Am privit în jos, prin pânza ţesută de traiectoriile vehiculelor care se roteau în caruselul nebun al cerurilor. Am văzut tuneluri largi, guri de viermi-de-nisip căscate spre cer, înghiţind zeci şi zeci de musculiţe colorate şi îndrumându-le către adâncimile rădăcinilor lor ramificate, fire amestecate printre rădăcinile clădirilor care, aşa cum se ridicau spre înalturi, coborau în inima pământului, legându-l de cer. Am văzut un fluviu transformat într-un simplu canal în mijlocul furnicarului de clădiri care se arcuia pe deasupra sa şi se scurgea către orizont, coborând în mare şi urcând înapoi pe celălat mal al ei.

Eram o picătură din oceanul unui gigantic oraş-planetă alb, imaculat, o undă în curentul vieţii care vibra continuu şi alert în aerul şi măruntaiele lumii. Nu simţeam teamă, nu simţeam ameţeală, nu mă încerca nicio fobie, eram doar bucuros să fac parte din acest miraculos puls al păcii şi paradisului.

Am închis ochii şi mi-am lăsat sufletul să se îmbete.

*

M-am trezit cu o durere de cap înfiorătoare. Simpla deschidere a ochilor a fost un chin, iar lumina care pătrundea prin fanta pleoapelor mi-a ars retina. Cerul gurii îmi era pârjolit, iar limba era umflată, aspră şi grea. Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar efortul era prea mare pentru oasele care mă dureau înfiorător. După două tentative nereuşite m-am rostogolit din pat pe podeaua dură, de care m-am izbit cu un bufnet surd.

Camera se clatina cu mine şi am căutat un punct de sprijin cu mâna dreaptă. Degetele au poposit într-un baltă şi am îndrăznit să întredeschid un ochi pentru a vedea ce era. Pe jos se amestecau într-o duhoare pestilenţială bălţi de alcool cu conţinutul maţelor mele pe care probabil că le deşertasem în timpul somnului. Starea de rău pe care o resimţeam, uşoarea balansare a vasului, ameţeala şi imaginea greţoasă a mizeriei de pe jos mi-au provocat un nou spasm. De data asta am vomitat doar fiere, iar gura – şi aşa o ruină pârjolită – s-a umplut de amăreală. Efortul m-a epuizat şi am adormit la loc, sprijinit de patul şi de noptiera de lângă el, cu mâna dreaptă căzută în balta de mizerii.

Nu ştiu cât am mai dormit, dar când m-am trezit parcă mă simţeam cât de cât mai adunat. Durerea de cap era tot acolo, stomacul era tot un ghem de durere, iar gura părea şi mai înţepenită, dar nu mai simţeam că mă destram în părţile componente. Am reuşit chiar să deschid ochii, căutând să mă dezmeticesc. Ceea ce am văzut în jur m-a trezit mai brusc decât aş fi dorit.

Pe jos, mizeria rezultată din alcoolul vărsat de sticlele sparte forma bălţi întunecate, presărate ici şi colo cu resturile mesei mele regurgitate. Dar nu aspectul de cocină mi-a limpezit minţile, ci camera însăşi. Îmi aminteam – deşi totul părea ca un vis – imaginile care mi se întipăriseră pe retină înainte să alunec în somnul eliberator…

Somnul! Luasem un pumn de somnifere cu alcool, încercând să-mi pun capăt vieţii. Cum de mai eram în viaţă?

Am căutat cu privirea cutia de somnifere – poate că citisem greşit prospectul şi ingerasem doar un medicament slab. N-am găsit-o, dar inspecţia mi-a readus atenţia asupra nepotrivirii din cameră: nu era acelaşi loc în care adormisem. Camera arăta bine – cu excepţia mizeriei făcute de mine – dar nu se compara cu luxosul apartament închiriat pentru sejurul spre Mandalay. Prea mult lemn greoi, prea multe elemente anacronice care aminteau de un film de epocă.

Să mă fi găsit cineva în starea comatoasă în care am intrat şi să mă fi dus într-o cabinet medical, unde-mi administrase vomitive? Asta ar fi explicat faptul că încă mai trăiam şi ar fi justificat mizeria pe care o făcusem pe podea. Dar de unde proveneau sticlele cu alcool sparte? Părea improbabil ca preţioasa licoare să fi fost adusă odată cu mine, sau ca medicul să fi chefuit în această cameră.

Cum-necum, trebuia să ajung pe punte. Aveam nevoie de briză pentru a mă întrema şi doar pe punte puteam înnoda şirul evenimentelor, cu ajutorul lui Brian sau a Geenei. M-am ridicat cu greutate de jos, resimţind dureri în toate articulaţiile şi atunci am mai observat un amănunt: în memoria mea apărea un alt costum decât cel de pe mine. Să-l fi murdărit prea tare pe cel de aseară, iar cei care mă aduseseră în cabinetul medical să mă fi schimbat cu ce aveau la îndemână? Dar de ce nu folosiseră un alt costum din garderoba mea?

Prea multe întrebări fără răspuns pentru o minte care se mişca prin melasă. M-am agăţat de singura certitudine: eram în viaţă şi mă aflam pe un vas – mişcările cabinei erau un semn evident în această privinţă. Nici zona de dincolo de uşa cabinei nu-mi era cunoscută. Cu certitudine mă aflam pe altă punte sau pe alt vas. Scările difereau şi ele, iar urcarea pe punte m-a lămurit pe deplin: eram pe un steamer, cu totul alt vas decât vaporaşul pe care mă îmbarcasem.

Am aruncat o privire grăbită spre fluviu, însă aici nu părea să se fi schimbat nimic: aceiaşi pescari în bărcile lor peticite, aceiaşi culegători de orez în hainele lor uzate. În zona pe care o străbăteam, defrişările nu cunoscuseră un avânt atât de mare ca la intrarea în deltă. Speciile de plante erau aceleaşi, iar gălăgia făcută de numeroasele păsări îmi aminteau perfect de ziua precedentă.

Sau o fi fost vorba despre o altă zi? Cât timp zăcusem în coma indusă de alcool şi somnifere?

Trebuia să desluşesc cât mai curând şarada aceasta, aşa încât m-am hotărât să pornesc în căutarea lui Brian şi a Geenei. Am privit în lungul punţii din locul în care mă aflam şi, cum nu i-am zărit, am decis să încerc în partea opusă. M-am întors destul de brusc şi am păşit în acelaşi timp, iar gestul era să provoace ciocnirea cu un individ care venea din spatele meu.

-Mă scuzaţi, domnule! a spus el politicos.

S-a oprit şi s-a uitat la mine, ceea ce mi-a dat şi mie posibilitatea să-l studiez. Primul lucru care m-a frapat a fost vesta roşie încinsă cu o centură albă care se asorta cu vipuşca de pe pantalonii bleumarin. Pe piept, în dreptul inimii, se vedeau două decoraţii, iar la şold atârna o sabie cu garda rotunjită decorată cu auriu. Imaginea se potrivea într-un manual de istorie sau într-un documentar de pe Discovery, nu în faţa mea. Am ridicat privirea spre chipul ciudatului individ îmbrăcat în acele straie şi am descoperit un roşcovan cu mustaţă şi favoriţi, ai cărui ochi albastru-oţel mă priveau cu un amestec de curiozitate şi precauţie. Pe cap avea o cască în stil colonial, de sub care transpiraţia şiroia din abundenţă pe fruntea lată. Probabil că faţa mea exprima uluirea, determinându-l pe individ să se intereseze de starea mea.

– Totul este în regulă, domnule?

Am remarcat din nou accentul. Vorbea engleza, într-adevăr, dar pronunţia lui părea oarecum arhaică şi, în plus, era excesiv de politicoasă. Cu toate acestea, limbajul său, îmbrăcămintea, atitudinea, toate se potriveau cu cadrul în care ne aflam, cu vasul pe care navigam. Mi-am amintit că-mi pusese o întrebare şi am încercat să mă adun.

– Sunt bine, l-am liniştit. Sau, mă rog, aproape bine…

Ultimele cuvinte le-am mormăit pentru mine, dar se vede că am făcut-o suficient de tare încât să le audă şi interlocutorul meu. Mi-a studiat la rândul său hainele şi chipul i s-a luminat într-un zâmbet complice. Mi-am dat seama că arătam destul de şifonat, iar costumul purta urmele evenimentelor petrecute peste noapte, cu petele şi mirosurile aferente.

– A fost un pic mai mult decât trebuia, nu? De la Moulmein până aici este ceva drum!

– Moulmein?

– Localitatea din care am plecat. Bănuiesc că v-aţi retras în cabină de cum v-aţi îmbarcat. Nu-mi amintesc să vă fi văzut până acum.

Numele Moulmein îmi suna cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau. Interlocutorul meu a interpretat corect deruta mea şi a încercat să-mi reîmprospăteze memoria:

– Moulmein… Marea Pagodă…

Atunci mi-am amintit versurile lui Kipling:

            „La pagoda din Moulmein, marea-n est stă şi priveşte,

            O fătucă birmaneză, ce la mine se gândeşte.[1]

Dacă memoria nu-mi juca feste, în ghidul pe care-l studiasem împreună cu Brian numele localităţii era ortografiat mai nou Mawlamyine. Într-adevăr, acolo ne îmbarcasem pe vasul pe care mă aflam înainte de a intra în comă.

– Da, m-am îmbarcat la Moulmein! i-am confirmat Roşcovanului.

Acesta s-a înclinat uşor, curtenitor şi a zâmbit în continuare.

– Şi de când aţi urcat aţi tot…?

A înlocuit ultimul cuvânt cu ridicarea mâinii spre gură într-un gest sugestiv. Meritam o asemenea observaţie în starea în care mă aflam, dar am considerat firesc să-mi apăr reputaţia.

– Nu, ieri am fost pe punte cu prietenul meu… Am vrut să arăt spre pupa vasului, dar apoi mi-am amintit că nu mă aflam pe vasul potrivit: În fine, am fost pe punte, dar pe alt vas. Noaptea trecută este o pată albă pentru mine şi nu ştiu cum am ajuns aici.

Interlocutorul meu a fluierat mirat, iar faţa i s-a întins într-un adevărat rânjet.

– Dacă acesta n-ar fi singurul vas care trece pe aici zilele astea, aş spune că s-a profitat de starea în care vă aflaţi, aţi fost deposedat de toate bunurile şi aţi fost mutat pe alt vas. Pe aici mişună tot felul de indivizi care nu inspiră încredere.

N-am ascultat sfârşitul discursului său, fiind frapat de primele cuvinte. Dacă avea dreptate şi acesta era singurul vas care trecea pe acolo în perioada aceasta, însemna că fusesem inconştient preţ de mai multe zile. Trebuia neapărat să-l găsesc pe Brian ca să mă lămuresc ce se întâmplase. Am ridicat din umeri ca răspuns la replica anterioară, apoi l-am descris pe Brian şi am întrebat dacă nu-l văzuse. A negat din cap cu vehemenţă.

– Doar dacă nu stă şi el încuiat în cabina lui! şi-a dat cu părerea rânjind în continuare, ca şi cum ar fi sugerat că se putea afla în aceeaşi stare ca şi mine.

Pe vasul de croazieră cu care plecasem camera lui Brian era chiar lângă a mea, dar aici nu ştiam de unde să încep căutările. Am întrebat de Geena, de micul Jim, dar cu acelaşi rezultat. Am privit în jur încercând să stabilesc un plan de bătaie şi abia atunci am observat puntea care se întindea în spatele Roşcovanului, spre pupa vasului. Acolo am zărit două grupuri de bărbaţi îmbrăcaţi ca şi interlocutorul meu, care discutau foarte aprins. Mai în spate se afla o doamnă cu umbreluţă şi rochie albă cu crinolină, care studia absentă apele râului, asistată de două femei birmaneze. Am depistat şi câţiva marinari, a căror îmbrăcăminte şi înfăţişare îmi amintea de „Oamenii mării” a lui Hugo şi de ilustraţiile din romanele de aventuri ale lui Verne. Totul arăta anacronic, de parcă ne-am fi întors în timp.

– Am nimerit într-un documentar despre secolul al nouăsprezecelea? am murmurat retoric.

Vorbisem din nou suficient de tare încât interlocutorul meu să prindă câteva cuvinte. Zâmbetul i-a pierit de pe faţă şi m-a cercetat prudent. Am observat că mâna i-a atins plăseaua sabiei. Nu i-am înţeles reacţia.

– S-a întâmplat ceva? am întrebat.

Individul m-a scrutat atent înainte de a răspunde pe un ton tărăgănat şi prudent:

– Suntem în secolul al nouăsprezecelea, domnule!

Primul şi penultimul cuvânt erau accentuate uşor. Am simţit cum mă cuprinde din nou ameţeala, dar încă eram convins că e o glumă.

– Suntem? În ce an?

Tonul meu conţinea o doză de amuzament, dar tipului nu prea părea să-i mai ardă de glume.

– Anul 1886, domnule.

Mi-am dat seama că vorbea serios şi abia atunci am simţit că-mi fuge puntea de sub picioare. Dintr-o dată, toate lucrurile căpătau o explicaţie: cabina, costumul meu, vasul, uniforma, crinolina, mateloţii…

– 1886, am murmurat şi am simţit cum lumea se întuneca în jurul meu.

M-am prăbuşit.

*

Cădeam.

Cădeam fără oprire, spre abis.

Cădeam şi abisul se răsucea cu mine, prin mine.

Cădeam.

– Îşi revine!

Vocea venea de departe, din alt abis. Ceva mi-a lovit întunericul cu brutalitate şi a deschis o fantă în el. O lumină m-a tăiat în două, dureros, ca lama unui cuţit. Vroiam să strig, dar nu puteam scoate niciun sunet. Vroiam să mă zbat, dar nu mă puteam mişca.

– Se trezeşte! a vorbit din nou abisul.

Fanta rămânea deschisă în marea de întuneric, dar lumina n-o mai tăia. S-a îndepărtat şi a lăsat în urma ei o ceaţă, un ecran spre altă lume. O lume populată cu umbre stranii, care se apropia şi se îndepărta, care zumzăia. Una a venit atât de aproape, încât a acoperit întreaga fantă de lumină. Era o umbră neclară, tremurătoare, agitată.

– Slavă domnului că trăieşti! a murmurat ea din abisul vocilor.

Apoi o altă voce, mai gravă, dar la fel de distorsionată.

– Mă recunoşti? Sunt Brian! Brian Higgins, prietenul tău!

Brian? Am auzit undeva cuvântul ăsta.

– Îl pierdem din nou! a strigat abisul.

– Vă rog să vă daţi la o parte domnule Higgins, trebuie să începem manevrele de resuscitare!

Fanta de lumină s-a închis şi întunericul ocrotitor m-a luat din nou la sânul său.

Cădeam, cădeam spre abis.

Linişte.

Detaşare.

Cădeam.

Un şoc electric care a răvăşit întreg abisul.

Cădeam.

Încă un şoc.

*

Durere. Îmi ardea creierul, îmi cobora în funii urzicante pe gât, îmi strângea inima într-o menghină dureroasă, îmi măcina măruntaiele.

Durere. Gheare scormonindu-mi fără menajamente amintirile, îndepărtându-le pe unele ca pe o coajă stricată, încleştându-se în jurul altora şi smulgându-le fără milă din miezul fiinţei mele. Un caier deşirat de degetele pricepute ale torţionarului, care descâlcea amintirile ascunse în mintea mea.

Îmi simţeam sufletul secat, voinţa ofilită, precum frunzele uscate care cad toamna pe aleile parcurilor. Eram o marionetă în mâini experte, jucând după cum îşi dorea conştiinţa străină şi duşmană care mă desfăcea în bucăţi cu tot atâta compasiune ca bocancul care striveşte un gândac prea îndrăzneţ.

Eram pustiu, căzut în fântâna depresiei, iar amintirile îmi erau extrase în continuare una câte una, înşirate ca mărgelele pe aţă şi prezentate în faţa ochiului expert al fiinţei – dar oare se putea numi fiinţă? – care stătea înaintea mea. Un chip ascuţit, rece, de un calm nemilos care nu lăsa să tresară niciun muşchi. Un om care-şi făcea datoria de a-mi derula mintea.

Durere. Durere. Durere. Apoi, brusc, eliberarea.

– Am găsit amintirea. O ascunsese bine, dar e aici. El a comis furtul.

În faţa ochilor minţii mele epuizate s-a conturat o imagine. Am văzut dispozitivul aşezat pe masa terasei, neglijat de posesorul angajat într-o convorbire aprinsă cu un interlocutor. Am simţit dorinţa bolnăvicioasă de a-l avea, surescitarea apropierii, bucuria gândului bunăstării pe care avea să mi-o aducă vânzarea lui pe ascuns. Clipa de ezitare. Momentul culminant. Mâna întinzându-se cu viteza unui expert…

Apoi adrenalina, pompând nebună în trupul care ţâşnise în goana spre un record de viteză pe care nimeni n-avea să-l consemneze. Imaginea fotografiată fugar a chipului uluit al victimei. Strigătul „Hoţul!” pierzându-se în urmă.

Torţionarul s-a ridicat din faţa mea, cu misiunea îndeplinită. Şi-a şters palmele asudate asemenea măcelarului care a terminat de tranşat carnea.

– Acuzatul şi-a recunoscut fapta, s-au auzit seci vorbele sale în timp ce se îndepărta.

M-a lăsat acolo, dezmembrat ca o jucărie care încă mai speră că stăpânul ei se va întoarce şi o va lua din locul întunecos şi prăfuit, aşteptând renaşterea unor vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată. Eliberat de durerea scormonitoare, am simţit cum toropeala binefăcătoare mi-a cuprins trupul, dornică să anestezieze durerea şi să aducă alinarea izbăvitoare a somnului.

M-am lăsat purtat pe catifeaua sa, abandonându-mă.

– va urma –

 

[1]    Rudyard Kipling – „Mandalay” (1892)

1013 vizualizari

2 Comentarii

  1. teo matei spune:

    Ar trebui să aștept finalul ca să-mi dau cu părerea, dar… nu mă pot abține! E istorisire de după-amiază umedă, indiană, când poveștile au pilde nebănuite, iar ascultătorii se descoperă personaje 🙂

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.