REVISTA NAUTILUS / Proza / Timpul curge spre Mandalay – Lucian Dragoș Bogdan

Timpul curge spre Mandalay – Lucian Dragoș Bogdan

Lucian Dragoș Bogdan • 11:44 - 02.08.2014 • 

citește prima parte aici

Când am deschis ochii mă simţeam mult mai bine. Doar capul şi coastele mă dureau în câteva locuri. O singură privire aruncată în jurul meu a făcut să mi se strângă inima: mă aflam din nou pe steamerul din secolul al nouăsprezecelea. Am profitat de faptul că eram singur pentru a-mi pune gândurile în ordine. În mod cert nu eram mort – ceea ce trăiam nu se potrivea cu descrierile niciunei religii şi, în plus, îmi revenisem din comă suficient cât să-l văd şi să-l aud pe Brian. Probabil că eram încă inconştient, cu medicii chinuindu-se să elimine efectele supradozei de somnifere. Până aici, totul părea clar.

În starea în care mă aflam avusesem un vis ciudat, despre o lume fantastică. Se împleteau în ea tot felul de motive întâlnite de mine în cărţile şi filmele de gen. Văzusem oraşul-planetar, o reminiscenţă a „Fundaţiei” asimoviene şi a „Războiului stelelor”. Simţisem pe pielea mea acţiunea esterilor lui Bester şi psihozele lui Dick. Erau mai mult senzaţii, trăiri şi mai puţin un fir raţional, coerent. Exact ca în orice vis.

Acum trăiam un alt vis, care ieşea din tipare. Acţiunea avea coerenţă şi-mi dădea senzaţia de trăire raţională, nu doar senzorială. Probabil un efect secundar al supradozei. Citisem undeva despre folosirea hipnozei pentru deblocarea amintirilor. Poate că şocul intoxicării organismului deblocase problemele scriitoriceşti, iar mintea mea începuse să reverse scenarii atât de realiste încât, în starea în care mă aflam, îmi era greu să le diferenţiez de adevăr. Şi poate că, ieşind din întunericul mirosind a mucegai al cabinei, aveam să găsesc o altă lume decât cea din 1886. În timp ce mă îndreptam spre uşa cabinei un colţ al minţii mele a înregistrat curăţenia care fusese făcută pe jos.

Vasul se legăna uşor, dar mişcarea sa diferea de cea din timpul deplasării. Într-adevăr, când am ajuns pe punte, am observat că eram opriţi în dreptul docurilor unui orăşel. Pe mal era multă agitaţie, în special din partea trupelor britanice din care făcea parte şi amicul întâlnit în precedenta mea descindere pe meleagurile acestui vis. Peste scârţâitul punţii se suprapunea un alt scârţâit, mai uşor şi m-am răsucit să văd de unde venea. Era doamna cu umbreluţă şi crinolină, care se apropia de mine. Avea un chip neted, plăcut ochiului, cu ochi uşor migdalaţi şi o mică aluniţă pe obrazul drept. Din ceea ce citisem despre vremurile acelea mă aşteptam să aibă o faţă palidă, cu vene vizibile, dar se pare că relatările acelea erau doar clişee. Nu era o frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului, dar avea un farmec care o făcea atrăgătoare.

Am privit-o cum încerca să-şi păstreze graţia în timp ce păşea pe puntea care se balansa. Am admirat faptul că niciun semn al luptei interioare nu răzbătea pe chipul ei şi mi-am dat seama că, în lumea acelui secol, femeile erau învăţate să îndure lucruri mult mai neplăcute fără să crâcnească. Când a ajuns la câţiva paşi de mine, s-a oprit.

– Vă simţiţi mai bine, domnule?

Avea un timbru plăcut, cald şi un accent pe care l-am identificat imediat ca fiind franţuzesc. Nu mi-am permis să-mi lungesc studiul, pentru a nu părea prost crescut, ci am răspuns repede:

– Acum sunt bine, mulţumesc!

Mi-am însoţit vorbele cu un zâmbet, iar femeia a arborat şi ea un surâs timid. Între noi s-a instalat o tăcere a cărei prelungire făcea momentul penibil. Pentru a încerca să-i pun capăt, am căutat ceva la repezeală.

– Unde suntem? am întrebat, privind spre ţărm.

– Pyi, răspunse femeia. Prome, se corectă ea repede.

Am încercat să-mi amintesc ghidul pe care-l studiasem alături de Brian înainte de a porni în periplu, dar nu reuşeam să fac legătura cu ceva cunoscut. Puteam doar să bănuiesc că oraşul avea două denumiri – una locală, cealaltă folosită de colonişti. O vreme ne-am uitat amândoi la cheiul pe care se vedea agitaţie, cu câţiva localnici hărţuind un grup de soldaţi britanici care-i împingeau fără menajamente. Abia atunci mi-am dat seama că nu vedeam la bord niciuna dintre uniformele pe care le întâlnisem la precedenta mea trezire în această lume din vis. Mi-am rotit privirea peste punte, iar franţuzoaica şi-a dat seama ce căutam

– Regimentul nostru e acolo, a confirmat ea. De aceea stăm.

Modul în care pronunţase „rejimont” fusese de-a dreptul delicios şi se adăugase farmecului pe care-l degaja. Prin naturaleţea ei, femeia din faţa mea trecuse cu uşurinţă peste nişte bariere de interacţiune pe care le consideram adânc înrădăcinate în acele vremuri. Mi-am dat seama că acel „nostru” fusese rostit doar pentru simplificarea conversaţiei şi indica soldaţii britanici de la bordul „vasului nostru”. Ceva mă făcea să cred că femeia dorea să se ţină cât mai departe de ei şi n-am condamnat-o pentru asta. O asemenea companie nu putea fi pe placul unei femei din lumea bună, deşi în acele locuri îi putea fi de folos dacă lucrurile scăpau de sub control. Probabil că nici compania mea nu era extrem de atractivă. Franţuzoaica mai privi o vreme în direcţia malului, apoi mă salută politicos. Îmi întoarse spatele şi se îndreptă spre servitoarele care aşteptaseră docile la câţiva paşi în spate.

M-am apropiat de balustradă şi m-am sprijinit pe ea. Pe apele strălucitoare, luntrile pescarilor alunecau leneşe, neschimbate de la un secol la altul. Păsări gălăgioase şuierau prin faţa mea, iar unele dintre ele – probabil un soi de raţe – se avântau curajoase în apele leneşe, înşfăcând peştii ascunşi sub unde. Dacă priveam doar aceste detalii, mi se părea că visul nu diferea de realitatea pe care o experimentasem în secolul douăzeci şi unu. Pescarii erau îmbrăcaţi la fel şi foloseau acelaşi tip de bărci, deşi nu eram sigur dacă – în timpul meu – nu văzusem şi câteva ambarcaţiuni mai moderne.

Malul inundat al fluviului, în special în aval, era acoperit cu aceleaşi orezării interminabile, în care femei şi bărbaţi făceau deopotrivă aplecări şi ridicări respectând un ritm sincronizat cunoscut doar de ei. Mi-am plimbat privirea şi deasupra oraşului, dar tot ce puteam vedea erau casele destul de amărâte ale ocupanţilor cartierului care se întindea de-a lungul ţărmului. Undeva, în depărtare, o sclipire mi-a atras atenţia. Nu vedeam bine de la distanţa aceea, dar monumentul aurit care se înălţa deasupra clădirilor părea a fi o pagodă.

Privirea mi-a alunecat mai departe, oprindu-se asupra junglei care mărginea oraşul în amonte şi continua pe zonele deluroase din zare. Studiul mi-a fost întrerupt brusc de zgomotele care veneau dintre chei. Soldaţii britanici coborau în bărci şi porneau înapoi spre steamer. Am admirat relaxat imaginea care-mi amintea de filmele văzute în viaţa reală, dar am simţit o strângere de inimă când asupra mea s-a fixat privirea Roşcovanului.

S-a bucurat când m-a văzut şi mi-a făcut cu mâna, dar era ceva în spatele ochilor aceia oţeliţi care mă îndemna la precauţie. De îndată ce a urcat la bord, soldatul s-a îndreptat glonţ spre mine, însoţit de un camarad. Acesta era medicul militar care se ocupase de mine când îmi pierdusem cunoştinţa, după cum aveam să aflu când m-a examinat sumar.

– Vă reveniţi bine, a comentat acesta. Niciuna dintre contuzii nu pare a fi periculoasă, dar vă recomand să fiţi mai prevăzător în încăierările viitoare.

Nu ştiam la ce contuzii şi încăierări făcea referire, dar ceva mă îndemna să fiu rezervat. N-am comentat, ci m-am mulţumit să zâmbesc neutru. Roşcovanul mă fixă cu privirea şi comentă cu un aer aparent nonşalant:

– Am crezut că v-aţi pierdut cunoştinţa când aţi aflat în ce an suntem şi mă gândeam că aţi fost plecat pe mare multă vreme. Dar se pare că de vină erau doar loviturile primite.

Simţeam că tatona terenul şi am căutat rapid un răspuns.

– Eram confuz din cauza stării în care mă aflam, am încercat eu să bagatelizez evenimentul. Nu mai ştiam nici cum mă cheamă.

Mă băgasem singur cu capul în laţ – dacă interlocutorii mei mă întrebau cum mă cheamă, n-aş fi ştiut să le spun. Să folosesc numele real? Oare nu eram înregistrat la bord sub un anumit nume? Dacă era aşa, sub care?

Am schimbat subiectul înainte ca ei să reacţioneze:

– Ceva probleme la mal?

Am indicat cu bărbia spre locul de unde veniseră, iar trucul a funcţionat. Cei doi au privit în direcţia respectivă şi am ştiut că le deturnasem atenţia.

– Nimic deosebit, dar cu Prome nu se ştie niciodată. Dacă nu-i o insurecţie, e un incendiu. Mai bine să fim prevăzători.

Am încuviinţat din cap ca şi când aş fi ştiut despre ce e vorba, apoi am invocat scuza oboselii cauzată de statul prea mult în picioare după o perioadă atât de solicitantă. Cei doi m-au salutat politicos şi au revenit la oamenii lor, în timp ce eu am căutat drumul spre cabina în care mă trezisem întâia dată. Am găsit-o destul de uşor şi m-am aruncat pe pat, rumegând la fenomenul ciudat pe care-l experimentam. În mod cert, era cel mai realist vis pe care-l avusesem vreodată în viaţa mea.

N-am apucat să analizez lucrurile prea mult. Destul de repede, legănatul vasului mă făcu să adorm buştean.

*

Trezirea a fost lină. Mă aflam într-o rezervă de spital, cu o branulă legată la pungile de pe un stativ. Mă simţeam slăbit, iar stomacul meu părea că trecuse printr-un război. Sensibilitatea lui îmi amintea de dimineţile de după nopţile de beţie din facultate.

Celelalte trei paturi din încăpere erau libere, cu cearşafurile albe aranjate impecabil. Am resimţit efectul liniştitor pe care albul şi albastrul le aveau asupra stării în care mă aflam. Uşa din stânga s-a deschis şi înăuntru s-a strecurat silueta de invidiat a unei asistente. Poziţia în care mă aflam mi-a permis să mă delectez studiind pe îndelete picioarele suple, cu pielea fină, funduleţul obraznic pe care se mula rochiţa scurtă, acoperită aproape în întregime de halat şi umflăturile discrete ale sânilor mici. Am ajuns până la gâtul fin şi neobişnuit de lung, când posesoarea acestor efecte a observat că eram treaz. Spre deziluzia mea a ieşit imediat din încăpere şi s-a întors câteva minute mai târziu alături de un doctor, de Geena şi de Brian. Pe chipul soţiei mele se citea stoicismul cu care îndura această nouă problemă pe care viaţa alături de mine i-o pusese pe umeri. Am preferat să-mi concentrez atenţia asupra lui Brian, care părea sincer îngrijorat şi care a rămas timid în cadrul uşii în timp ce doctorul consulta fişa şi semnele mele vitale. Era un birmanez tânăr care purta ochelari cu ramă nichelată – deşi mi-a fost întotdeauna greu să identific vârsta reală a oamenilor din această regiune a globului. Mi se părea că nu putea avea mai mult de 25-26 de ani, dar era posibil să fi trecut de 40. M-a întrebat despre starea mea cu o voce calmă şi profesională, într-o engleză radical diferită de stereotipiile hollywoodiene care prezentau orientali stâlcind limba într-un mod comic. Avea accent, într-adevăr, dar vorbea pe limba mea, deşi eu eram în ţara lui şi nu invers. Oare chiar suntem noi superiori cu ignoranţa noastră în faţa popoarelor care împărtăşesc culturi milenare ce ni se pare banale în comparaţie cu visul american?

– Aţi avut mare noroc! m-a atenţionat doctorul. Dacă nu vă găseau repede, n-am mai fi avut ce face.

Arătase în direcţia lui Brian şi a Geenei, care între timp îşi schimbaseră locul. Ea stătea ţeapănă la picioarele mele, iar el se rezema de noptiera unuia dintre celelalte paturi. În timp ce părăsea salonul însoţit de asistentă, doctorul le-a atras atenţia:

– Să nu-l obosiţi.

Brian a încuviinţat, apoi a luat un scaun şi s-a tras aproape de mine. După ce uşa s-a închis silenţios în urma cadrelor medicale, şi-a pus protector palma pe mâna mea slăbită şi m-a privit cu compasiune, dar şi multă seriozitate.

– De ce?

Ştiam la ce se referea.

– Mi-am pierdut harul, Brian.

– Nu ştii asta. Mai acordă-ţi timp…

– Cât? l-am întrerupt. Sunt sterp de un an. Cât să mă mai amăgesc până să accept realitatea?

S-a strâmbat într-un gest pe care l-am luat ca pe o recunoaştere tacită a adevărului spuselor mele, apoi a contraatacat.

– Chiar dacă e aşa, ai suficienţi bani ca să nu-ţi faci griji până la sfârşitul zilelor. Cărţile tale te vor îmbogăţi în continuare cu fiecare reeditare.

– Dar nu va mai fi nimic nou. Voi fi o umbră tratată cu condescendenţă, invitată politicos la reuniuni şi convenţii ca să decerneze premii. Un tolerat.

– Un tolerat care a lăsat o amprentă de neşters asupra SF-ului mondial, m-a atenţionat el.

– Dar eu nu vreau să fiu un mort-viu, Brian. Ştii cât detest poveştile cu zombi. Eu vreau să fiu ori viu, ori mort. Am oftat. Iar viaţa fără scris n-are sens pentru mine.

Geena a găsit de cuviinţă să-şi întrerupă tăcerea rănită.

– Aşa a fost întotdeauna, nu? m-a ironizat ea. Doar tu ai fost important.

În starea aceea, o scenă era ultimul lucru pe care mi-l doream. Nu eu cerusem să rămân în viaţă – dimpotrivă, făcusem tot ce-mi stătuse în puteri ca să mor. Prin urmare, dacă tot mă împiedicase de la sinucidere, putea să mă scutească.

– Geena…

Nu era dispusă să converseze. Era un monolog.

– Te-ai gândit măcar o clipă la mine? Sau la Jim?

O podideau lacrimile.

– Lasă-l deoparte pe micul Jim, am spus cu glas obosit.

– Să-l las deoparte? Ai idee prin ce-a trecut când te-a găsit în comă?

Jim m-a găsit? Am privit derutat spre Brian. Prietenul meu nu se simţea deloc confortabil în acea scenă domestică, dar a confirmat uşor din cap. Am făcut o grimasă. Nu mă încânta şocul pe care-l suferise micul Jim, dar nu mai puteam face nimic.

– Cum se simte? am încercat să abat discuţia.

– Mai bine, dar nu mulţumită ţie! s-a stropşit Geena.

Ciudat; resimţeam o urmă de vinovăţie, dar aceasta venea de departe, amorţită. Probabil că eram sub efectul medicaţiei.

– Unde e acum?

– La psiholog. Şi-a privit ceasul: Trebuie să merg să-l iau, a adăugat cu răceală.

– Să-l aduci cu tine data viitoare. Vreau să-l văd.

A pufnit, apoi s-a răsucit înţepată şi a ieşit pe uşă. Brian a privit-o cum iese şi m-am gândit dacă ar fi fost mai fericită alături de el. Ştiam că iubirea lui pentru ea nu pierise complet nicicând şi poate că acest sentiment ascuns stătea la baza incapacităţii lui Brian de a avea o relaţie serioasă.

Se îndrăgostise de ea când eram în facultate. Mi se destăinuise mie, prietenul său. L-am încurajat şi m-am oferit chiar să vorbesc cu ea, dar mi-a interzis să-i menţionez despre sentimentele sale. Spunea că se pregăteşte şi că o va face el, la momentul potrivit. Apoi, la o petrecere, nu-mi amintesc cum s-a întâmplat, am ajuns să povestesc mai mult cu ea. A fost dragoste la prima vedere. Am avut remuşcări legate de Brian, dar s-au topit în noaptea de amor nebun, pasional. A doua zi l-am căutat – ştia totul, dar nu mi-a reproşat nimic. Dimpotrivă, s-a bucurat pentru mine şi ne-a fost alături de atunci încolo. Dar ştiu că a păstrat-o mereu în inima sa, chiar dacă n-a făcut niciodată nimic ca s-o arate. Ulterior, de-a lungul vieţii, a optat mereu pentru relaţii pasagere şi intense.

După plecarea Geenei, Brian a revenit cu privirea la mine. Mi-a zâmbit încurajator şi a vrut să comenteze ceva, dar am ridicat palma cerându-i să tacă. Ştiam tot repertoriul pe care trebuie să-l foloseşti în faţa unui depresiv şi nu aveam chef acum de el. În noaptea sumbră a spiritului meu mai zărisem scânteierea unei steluţe şi doream să mă concentrez asupra ei.

– Cât timp am fost în comă am visat.

I-am povestit cele două vise, iar Brian m-a ascultat cu un real interes. Când am terminat, mă simţeam sleit.

– E fantastic, s-a entuziasmat Brian. Trebuie să notezi undeva tot ce mi-ai spus. Aici ai material pentru un text tare. S-a ridicat în picioare. Mă duc să aduc laptopul ca să…

L-am întrerupt din nou.

– Nu acum, Brian. Sunt epuizat. Am zâmbit şters. Dar vreau să te văd aici atunci când mă trezesc, pregătit să iei notiţe.

A dat energic din cap şi m-a mustrat cu degetul.

– Nu eşti mort pe dinăuntru. Ascultă-mă pe mine, încă mai ai de dat nişte lovituri.

Am încercat să mai zic ceva, dar sfârşeala era prea mare. Cred că am adormit înainte ca el să părăsească rezerva.

*

Am clipit de câteva ori pentru a alunga exploziile colorate care-mi jucau în faţa ochilor, apoi am îndepărtat lacrimile care se formaseră spontan. Cu palma pusă pavăză, m-am protejat în faţa luminii soarelui orbitor şi am admirat treptele care îngenunchiau smerite în faţa maiestuoaselor coloane de tuf înălţate spre ceruri întru slava lui Apollo.

Parcă pluteam pe norii Olimpului când am părăsit curtea care adăpostea grandiosul templu. Dincolo de ea, străzile înguste ale oraşului forfoteau de oameni îmbrăcaţi cu togi anacronice. Prezenţa lor îmi bucura sufletul. Simţeam că acolo îmi dorisem să fiu şi muncisem din greu pentru asta. Mă răsuceam pe stradă după fiecare bărbat sau femeie care trecea. Ascultam încântat melodicitatea limbii latine, pe care o înţelegeam fără efort şi pe care o puteam vorbi ca oricare locuitor.

M-am plimbat întreaga zi, fericit ca un copil în zi de sărbătoare. Am admirat templul lui Venus, pe cel al lui Jupiter şi mi-am clătit ochii în mozaicurile colorate, martore vii ale vieţii tumultuoase. Am respirat cultura romană la ea acasă, în modul ei vulgar al vieţii de zi cu zi, dar care-mi apărea în lumina legendei care curăţă orice impuritate. Fiecare glumă neghioabă, fiecare vorbă de prost gust mi se părea că musteşte de înţelepciunea atent dozată, accesibilă doar unui spirit iniţiat. Nu vedeam murdăria, nu simţeam duhoarea pestilenţială a zoaielor care curgeau în jos pe străzi, nu mă oripila lipsa igienei din piaţă. Pe toate le simţeam atent regizate, o mască menită să înşele un neavenit. Era lumea pe care o căutasem cu disperare, lumea care mă testa înainte de a mi se dezvălui în toată splendoarea ei, amăgindu-mă cu banalităţi.

În prag de seară am plâns în amfiteatru, la lumina torţelor, martor mut al dramei teatrale care se juca jos, pe nisipul arenei. Mi-am încheiat inefabilul periplu privind cum se scunfundă în beznă forumul, străjuit în depărtare de umbra încă neameninţătoare a muntelui Vezuviu. Mi-am înscris pe retină conturul călăului tăcut alături de panorama oraşului Pompeii, până când bezna a coborât neagră ca smoala şi m-a orbit definitiv.

Apoi am simţit furnicăturile care mă pregăteau de somn şi mă anunţau, timid, că mă-ntorceam acasă.

*

M-am trezit târziu, după ceasul amiezii, transpirat şi suflând cu mare greutate. Zăpuşala era aproape imposibil de îndurat. Oricât mi-aş fi dorit să evit întâlnirea cu companionii mei din armata britanică, rămânerea în spaţiul sufocant al cabinei ar fi însemnat moarte sigură.

Am ieşit la timp pentru masa de prânz. Pe punte, curentul fluviului îndulcea oarecum disconfortul. Eram lihnit, dar am dat târcoale o vreme, căutând să mă informez cu privire la tovarăşii de călătorie. Mare parte dintre ei erau înghesuiţi la babord, unde o grămadă de bărci de pescuit acoperea apele fluviului. N-am mai stat pe gânduri şi am profitat de intimitatea care mi se oferea, îndestulându-mi stomacul şi udându-mi gâtlejul. Meniul cuprindea o serie de alimente specifice locurilor, dintre care nu lipseau peştii şi crabii, orezul, fasolea şi susanul, toate asezonate cu fructe locale. Am gustat vinul de betel, dar am renunţat repede la el şi am trecut pe băuturile spirtoase obişnuite pentru noi, occidentalii.

Abia după ce mi-am pus burta la cale am îndrăznit să risc apropierea de locul agitaţiei. Steamerul nostru oprise în dreptul unei aşezări şi localnicii se năpustiseră asupra babordului său ca albinele la cupola unei flori. Probabil că, în condiţiile precare ale vieţii lor, trecerea pasageră a vaselor ocupate de occidentali reprezenta o adevărată mană cerească şi posibilitatea de a avea, măcar pentru o seară, o masă decentă.

Am încercat să privesc lucrurile din perspectiva aceasta socială specifică vremurilor din care proveneam, dar trebuie să recunosc că încercarea mea s-a soldat cu un eşec. Îmbulzeala aceea de birmanezi nespălaţi care se certau şi se luau la bătaie pentru a-şi lua unul altuia locul, avizi după un pumn de monede coclite, jeluindu-se şi cerşindu-şi pomana pentru o mână de peşti pe care-i întindeau cu mâinile murdare şi unghiile înnegrite nu putea să-mi producă decât scârbă. Oricât aş fi fost condus de elanul civilizator, nu puteam admite că în spatele ochilor acelora tâmpi se ascundea şi altceva decât pofta atavică de supravieţuire cu orice preţ, fără nicio înclinaţie spre valori culturale sau morale. În comparaţie cu gloata aceea mizeră, elefantul care păşea maiestuos pe mal emana un aer aristocratic, care inspira decenţă şi înţelepciune.

Probabil că starea interioară mi se citea limpede pe chip, deoarece am fost întrerupt din studiu de o voce cu inflexiuni dure:

– E uşor să-i judecăm după aparenţe şi să-i dispreţuim.

M-am răsucit şi l-am văzut pe căpitanul vasului, un ins încruntat cu o bărbuţă castanie, vârstată cu alb. Era uşor supraponderal, avea un nas roşu, extrem de vizibil şi dinţii maronii de la mestecatul tutunului.

– Sunt un Cockney – a continuat el la fel de morocănos – născut şi crescut într-o magherniţă dintr-un cartier infect, cu zece fraţi şi surori, un tată beţiv şi violent şi o mamă care se culca cu oricine ca să capete un colţ de pâine mucegăită pentru copiii ei rahitici. Lumea bună ne ocolea cu scârbă, ca pe nişte paria jegoşi ce eram. Dar am avut şansa de a fi vândut pentru un pumn de bani, un sac de grâu şi două găini pe jumătate jumulite, pentru că eram cel mai bine făcut dintre toţi copiii. Am ajuns pe un vas al cărui căpitan şi-a dat seama că se găseşte ceva printre tărâţele alea din capul meu. Am învăţat, cu vorba bună şi cu bâta, iar acum sunt cum mă vezi.

Îl ascultam fascinat, incapabil să intervin sau măcar să dau din cap a aprobare. Nici n-o căuta, de altfel – el îmi preda una dintre lecţiile dure ale vieţii acelor vremuri.

– Fraţii şi surorile mele n-au fost la fel de norocoşi. Trei dintre ei n-au apucat zece ani, iar doi n-au trăit cu mult peste. Dintre cei rămaşi, o soră se târăşte de pe o zi pe alta îmbolnăvind de sifilis orice idiot care bate străzile Londrei şi e dispus să se pună între picioarele ei desfăcute, una a făcut copii mai ceva ca o iepuroaică şi arată cu douăzeci de ani mai bătrână decât vârsta ei, iar fraţii mei i-au călcat pe urme tatălui nostru. Băutura sau o încăierare le vor pune capăt vieţilor înainte să apuce să-şi vadă nepoţii. Uneori mă întreb: dacă ar fi avut parte de aceeaşi şansă în viaţă, câte dintre sufletele alea chinuite ar fi devenit ca mine şi ca dumneata?

Am înghiţit în sec. Căpitanul îmi aplicase o corecţie dură asupra principiilor vieţii. Eram, ca majoritatea oamenilor din vremea mea, dornic să pozez în cetăţeanul cu simţ civic prea-iubitor al aproapelui său oropsit de către „cei răi”. Şi, la fel ca ei, eram dispus să fac asta atâta timp cât nu eram implicat direct, ci mă puteam mărgini să trimit nişte bani într-un cont, nişte ajutoare prin poştă, să particip la un miting şi să dau declaraţii pline de compasiune din casa mea călduroasă, cu apă, lumină şi un frigider plin. Aici fusesem pus în faţa realităţii crude, iar lecţiile le primeam de la cineva care o trăise cu adevărat. Mi-am muşcat buzele. Înţelegeam de unde venea în parte asprimea chipului căpitanului: îl durea sufletul să vadă cum britanici ca şi el tratau aceşti nenorociţi ca pe nişte animale bune de batjocură, iar birmanezii pozau în acest gen de atitudine pe care o ştiau de-o viaţă şi despre care învăţaseră că le aducea mâncare pe masă. Ce sens ar fi avut onoarea când copilul îţi moare de foame?

Vocea aspră a căpitanului m-a smuls din nou din reverie.

– Nu mă interesează viaţa dumitale, chiar dacă nu sunt încântat să am la bord un confederat. Câtă vreme ţi-ai plătit călătoria până la destinaţie, eşti liber să faci ce vrei. Dar nu-mi place că ai ajuns la bord cărat pe braţe după ce te-ai luat la bătaie într-o crâşmă şi nici faptul că unul dintre ei – arătă spre Roşcovanul aflat la babord – pare foarte preocupat de dumneata. Nu vreau incidente la bord! sublinie tăios. Dacă intri în vreun bucluc aici, jur să te cobor în prima aşezare, indiferent cât ai plătit!

– Am înţeles.

Căpitanul mai rămase acolo o vreme, ca şi cum ar fi dorit să adauge ceva, apoi îşi puse mâinile la spate şi plecă. Puţin mai târziu l-am auzit răcnind ordine către subordonaţii săi. Eu am mai rămas pe punte, dar nu pentru a studia circul de la babord, ci pentru a admira împrejurimile. Cred că fluviul avea aproape trei mile în zona aceea şi era punctat de insuliţe şi bancuri de nisip, care bănuiesc că dădeau mari bătăi de cap cârmacilor.

Aşezarea dinspre care migrau pescarii se afla pe malul stâng şi nu părea impresionantă. Mai mult mi-au atras atenţia laguna de lângă cursul fluviului şi pădurea deasă care se întindea până departe, pe culmile dealurilor de la orizont. Am stat şi le-am admirat în tăcere, până când agitaţia dinspre babord şi-a modificat ritmul şi intensitatea, semnalând faptul că schimburile comerciale se apropiau de sfârşit. Cum n-aveam chef să dau cu ochii de cunoştinţele pe care mi le făcusem printre soldaţi – mai ales că una dintre ele avea un comportament ciudat, după cum spusese căpitanul – m-am retras în cabina mea. Înainte de a părăsi puntea, am văzut-o pe micuţa franţuzoaică ieşind la aer. Am salutat-o uşor din cap şi mi-a răspuns, zâmbind. După limbajul trupului cred că s-a bucurat de revederea noastră şi ar fi dorit să stăm un pic de vorbă, dar chiar nu eram în dispoziţia de a-l întâlni pe Roşcovan… chiar, oare cum îl chema? M-am amuzat în sinea mea la gândul pervers de a merge chiar eu în întâmpinarea celui pe care doream să-l evit, doar pentru a-i cere să-mi spună numele. Nu eram masochist, aşa încât am preferat să intru înăuntru. M-am întins pe pat şi am început să rumeg ciudăţenia experienţei pe care o trăiam în cele trei lumi diferite care-mi păreau la fel de reale. Am răsucit situaţia pe toate feţele, încercând să-mi dau seama de unde venea realismul acestor trăiri, dar n-am reuşit să ajung la vreo concluzie înainte de a adormi în legănarea vasului care se pusese în mişcare.

*

Mă simţeam mult mai întremat când m-am trezit înapoi în timpul meu. Un semn bun. De data aceasta, Geena îl adusese şi pe micul Jim. Băiatul era bucuros că mă vede şi m-a îmbrăţişat cu multă căldură, dar avea o anumită reţinere, o teamă în priviri care m-a pus pe gânduri. Dintotdeauna am luat în derâdere obsesia americană cu mersul la psiholog – cum bate un pic vântul în altă direcţie decât te aşteptai, dai fuga să-ţi programezi o şedinţă! După părerea mea, căutarea asta în coarne împinge oamenii spre justificarea slăbiciunii şi a fragilităţii, ceea ce-i face şi mai inapţi pentru viaţa dură pe care o trăim.

Îmi venea greu să accept că fiul meu putea fi un papă-lapte ca ceilalţi, dar privirea lui bântuită era foarte elocventă. Să fi fost oare menit a se alătura turmei de neadaptaţi care consumă de pomană aerul planetei, agăţându-se ca paraziţii de adevăraţii războinici pe care-i constrâng prin legi strâmbe să-i ducă în spate? În timp ce mintea mea răsucea aceste gânduri, l-am întrebat ce a mai făcut şi cum se simte. Mi-a răspuns cu un glas uşor tremurat că totul e bine; „mami” îl dusese într-o cameră de hotel „ca-n filme” şi doamna Hla se juca toată ziua cu el. Nu ştiam cine era această doamnă cu nume ciudat, dar l-am mângâiat părinteşte pe cap şi i-am spus că mă bucur că-i place de ea.

– Când te faci bine? m-a întrebat.

Am schimbat o privire rapidă cu Geena, apoi i-am răspuns cu un zâmbet încurajator:

– Curând. Mai trebuie doar să fac nişte analize şi-mi vor da drumul.

A strâns buzele şi a aprobat puternic din cap, ca şi cum şi-ar fi dorit să mă creadă. Pupilele i se mişcau grăbite, fără să fixeze ceva anume şi căuta mereu confirmarea în privirea mamei sale. Mâinile şi le ţinea în faţă şi-şi frământa degetele, dar a desfăcut braţele şi a venit să mă îmbrăţişeze atunci când am făcut acelaşi gest.

– Te iubesc, tati! mi-a şoptit.

Rareori l-am auzit să-mi spună că mă iubeşte. În general îşi păstra dulcegăriile pentru maică-sa. L-am bătut pe spate.

– Şi eu, micule Jim. Şi eu.

S-a desprins stângaci din îmbrăţişare şi a privit din nou spre Geena. Gestul devenise deja o stereotipie. Ea l-a tras alături şi l-a mângâiat pe cap. Ochii ei nu mai erau la fel de reci ca în ultima vreme, dar îi adumbrea aceeaşi tristeţe pe care o ştiam deja prea bine. Am schimbat amabilităţi şi platitudini unul cu celălalt, dar simţeam că mocneşte ceva în spatele atitudinii ei rezervate. În starea în care mă aflam, un episod de melodramă era tot ce-mi lipsea. Pentru a îndepărta pericolul, m-am interesat de Brian.

– E pe-aici. Vrei să-l chem?

Am dat energic din cap.

– Eu merg să-l duc pe Jim la hotel şi pe urmă mă-ntorc.

Am aprobat grăbit, apoi l-am salut pe puşti. Camera s-a golit pentru o clipă, dar doar până la sosirea unei asistente. Nu era frumuseţea de data trecută, ci o femeie banală între două vârste. Era foarte amabilă, iar vocea cu care se interesa despre starea mea avea multă căldură. Mi-a aranjat pernele, a verificat perfuziile, apoi a plecat. Chiar înainte să iasă pe uşă a intrat Brian, a cărui exuberanţă m-a copleşit imediat. Părea că vederea mea era cel mai frumos lucru care i se întâmpla pe ziua aceea şi mi-a povestit cu lux de amănunte cum agăţase o tipă „trăznet” la barul hotelului în seara dinainte. Stătea pe marginea patului, lângă mine, nu în picioare, ca Geena.

– Fii atent! a spus şi a scos din geantă o carte. Era ghidul turistic al Myanmarului, pe care l-a răsfoit până la o pagină anume. Mi-ai povestit data trecută despre o localitate căreia i se spunea Pyi sau Prome. Prima denumire e cea folosită de localnici, a doua e cea dată de ocupanţii britanici, iar cea oficială acum e Pyay.

Încercarea de a mă descurca prin labirintul acela de nume mi-a provocat o uşoară migrenă. Brian a continuat la fel de entuziasmat:

– Aici se află pagoda Shwesandaw, al cărei nume înseamnă relicva părului de aur şi despre care se spune că adăposteşte câteva şuviţe din părul lui Buddha. Am dat să-l întrerup, dar a ridicat mâna şi a continuat cu un semiton mai sus: În două rânduri, în 1825 şi 1852, britanicii au trebuit să ia oraşul de la rebelii birmanezi, iar în 1862 Pyay a fost aproape în întregime distrus de flăcări. A bătut cu palma pe ghid: Exact aşa cum spunea soldatul din visul tău.

Coincidenţa m-a mirat şi pe mine. Fireşte că răsfoisem ghidul în timpul călătoriei care ne adusese în Myanmar, dar reţinusem extrem de puţin din numele imposibil de pronunţat şi din abundenţa de descrieri istorico-geografice. Totuşi, se părea că subconştientul meu înregistrase datele şi le adusese la lumină în vis.

– Fascinant, e tot ce am putut să spun. Mai cauţi ceva, te rog?

– Ai mai visat?

Am confirmat, apoi i-am povestit detaliile pe care mi le aminteam despre aşezarea pe care o văzusem în ultimul vis. Brian a urmărit pe hartă cursul fluviului Ayeyarwady.

– Oraşul Minbu are o lagună, Paunglin. A citit mai departe: Cică în pădurea din împrejurimi s-ar afla o pagodă care conţine urme de paşi de-ai lui Buddha.

– Am văzut o pădure foarte întinsă, dar habar n-am de nicio pagodă.

– Se pare că în visul tău urmezi acelaşi traseu cu al nostru! a observat, apoi a aruncat ghidul pe pat.

Pe pagina pe care o puteam vedea din poziţia mea am reuşit să citesc titlul „Specii dispărute” şi să văd poza unui pelican. Brian şi-a deschis din nou diplomatul şi a scos laptopul său de culoare roşu-Ferrari.

– Am notat ce mi-ai spus data trecută şi am adus să-ţi citesc, ca să vezi dacă e tot. Pe urmă îmi povesteşti ce-ai mai visat.

L-am ascultat cu atenţie şi doar de două ori a fost nevoie să intervin, odată pentru a corecta un fapt, iar a doua oară pentru a-i reaminti un eveniment pe care-l omisese. Când a terminat, ochii îi sclipeau.

– Ei, ce zici?

Am încuviinţat din cap. Surescitarea lui era molipsitoare.

– E bine. Ai putea chiar să le foloseşti ca să scrii tu o povestire.

– Eu n-am talentul tău.

Nu era chiar adevărat. Prima povestire o scriseserăm împreună, pe când eram colegi de bancă. Apăruse în revista liceului şi avusese parte de o oarecare apreciere. Brian fusese de părere că trebuia să pregătim cu mai multă atenţie următorul text, învăţând din greşelile celui dintâi. Eu căutasem să profit de micul succes şi scrisesem o continuare într-o zi şi o noapte, folosind exact aceeaşi reţetă ca la primul text. Şi aceasta se bucurase de atenţie şi aşa se face că mai scrisesem ulterior încă trei povestiri, toate pe acelaşi calapod şi primite la fel de încurajator. La sfârşitul anului lumea uitase deja că prima povestie fusese o colaborare, iar Brian s-a retras galant, lăsându-mi mie toată gloria. A tratat escapada sa pe tărâmul literaturii ca pe una dintre numeroasele nebunii ale adolescenţei şi n-a mai dorit să continue în acea direcţie.

– Acum e rândul tău, a spus el şi s-a pregătit să tasteze.

– Îţi voi povesti cu o singură condiţie. A ridicat mirat din sprâncene, iar eu am explicat: După ce termin, te rog să-mi dai un sedativ.

Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mai fiu treaz când avea să se întoarcă Geena.

N-am fost.

-va urma-

820 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.