REVISTA NAUTILUS

Dean o lipise cu spatele de peretele zgrunţuros şi îi descheia grăbit nasturii bluzei. Mirosul de colonie nu-l acoperea de tot pe cel de bere, iar Anca urmărea hipnotizată gura lui apropiindu-se de ea. Dean nu avea ce să caute în viaţa ei, chiar şi pentru zece minute de nebunie. Dar Anca îi mângâie obrazul nebărbierit şi vânăt şi se convinse că era adevărat chiar înainte să-i simtă căldura buzelor. Dean era acolo, palmele lui pline de zgârieturi aveau nevoie de atingerea pielii ei, alcoolul pe care-l băuse îi parfuma şi ei cerul gurii, iar Anca renunţă să se gândească la cât de imposibilă era întâlnirea lor.

- Cât timp sunt prin zonă, murmură răguşit Dean, coborându-şi palmele spre sânii ei, totul o să fie bine, dulceaţă!

Anca se trezi gemând. Dormitorul era cufundat în întuneric şi doar cifrele fosforescente ale ceasului de pe noptieră îi clipeau complice. Era ora trei şi-un sfert, iar Anca îşi auzea respiraţia grea măsurând secundele care o îndepărtau de plăcerea explozivă a visului. Şuieră de dezamăgire şi de ruşine, dar cea din urmă fu mai tare, împiedicând degetele să termine ceea ce nu reuşise visul. Când cinciul minutelor se prefăcu în şase, Anca se ridică din aşternut şi se îndreptă spre baie, tuşind uşor. În jurul ei era linişte. În apartamentele lor înghesuite, vecinii dormeau şi în clipa aceea Anca era mai conştientă decât oricând de asta, tocmai fiindcă era sigură că doar ea era bântuită de asemenea vise.

Se privi lung în oglindă. Obrajii îi erau împurpuraţi şi fierbinţi, ochii verzi puţin împăienjeniţi. Chipul reflectat nu-şi arăta vârsta la fel de uşor ca excitarea, dar Anca n-avea nevoie să-şi citească anii pe faţă.

- Da, nu mai ai douăşcinci şi nici treizeci bătuţi pe muchie… Dar ai în schimb vise pe care să nu le poţi povesti mamei, mormăi, rotind robinetul.

Apa rece cu care se stropi pe faţă mai alungă din dorinţă, dar nu şi din exasperare. Imaginea lui Dean rămăsese undeva, în spatele retinei şi, cât se şterse cu prosopul albastru, Anca aproape se aşteptă să-l audă răsărind în spatele ei.

- Patetic! spuse şi aruncă prosopul în cadă. Ce-i cu tine?

Nimeni nu-i putea răspunde la asta, poate nici chiar ea. Anca oftă şi stinse lumina. Patul o aştepta, gol şi cu aşternutul ud, dar nu putea să se întoarcă în el, nu încă.

- Pun pariu că femeile din viaţa lui Dean n-au probleme dintr-astea, şopti, îndreptându-se spre frigider.

Chicoti scurt şi prea ascuţit când luă de pe raft sticla de apă minerală. Dincolo de fereastră, strada se întindea oarecum neliniştitoare, aşa cum ar fi fost terenul de vânătoare al lui Dean. Anca fixă trotuarele pustii, tonetele închise şi vitrinele întunecate, cu marfă la fel de banală ca viaţa ei, întrebându-se cum ar fi fost să iasă măcar pentru cinci minute la vânătoare de necurăţenii. Să gonească după vampiri şi vrăjitoare, după stafii, după demoni, schimbători de feţe sau vârcolaci. Să-i ucidă cu o replică isteaţă şi să se întoarcă acasă obosită, poate chiar rănită, dar ştiind că a mai câştigat o bătălie. Chiar dacă ar fi făcut-o singură…

- Dar n-ai fi singură, nu? murmură. N-ai fi zărghita care o să moară în faţa televizorului, şi pe care vecinii o s-o găsească abia când putoarea o să-i scoată din case.

Întoarse spatele străzii care părea deodată obişnuită şi cenuşie. Ştia că nu avea să-şi mai găsească somnul până dimineaţă. Începutul unei noi zile de luni avea s-o prindă ghemuită în pat, cu privirea fixată pe tavan ori pe tapetul îngălbenit cu trandafiri. Secundele se scurgeau pe lângă ea, uleioase şi dureros de nesemnificative, pregătindu-i de pe acum epitaful pe care, probabil, n-avea să-l citească nimeni.

Îşi înghionti duşmănos perna, întrebându-se după ce suspina de fapt, după o dragoste banală şi sigură sau după o luptă încrâncenată în care era prea puţin timp de pasiune. Îşi răspunse că nu avea să primească nimic, fiindcă avea nevoie de un bărbat ca Dean. Iar în realitatea ei nămoloasă, Dean era la fel de iluzoriu precum creaturile pe care le vâna.

- De ce? şopti.

De data asta, răspunsul era simplu. Acum le vedea pe toate, dar nu se mai simţea în stare să schimbe ceva. Prima dragoste neîmpărtăşită, eşecul tăvălelilor de-o oră cu bărbaţi lipsiţi de pasiune şi de vlagă, căutările zadarnice, invitaţiile respinse sau primite, regretele târzii. Ani fără tragedii, poate cu mici greşeli şi ghinioane, tot mai aproape de pragul resemnării. Chiar dacă încă o dorea, gândul de a se oferi unui alt bărbat începea să o sperie. Iar Dean…

- Termină! îşi porunci. N-a fost decât un vis. Nu te mai chinui!

Adormi odată cu prima geană de lumină. Miloserdnic, somnul epuizării nu-i mai aduse niciun vis, dar plăti pentru el cu o migrenă cumplită.

La amiază, când aranja cărţile de psihologie pe raftul de jos, încă avea impresia c-o să i se rupă în două craniul, scoţând la iveală o ceată de miriapozi cu potcoave de fier înroşit. Cafeaua din care băuse trei sferturi îi dădea arsuri la stomac, iar nurofenul primit de la Gina, farmacista de la etajul de sus al complexului, avea exact acelaşi efect cu un tic-tac.

- O să fie o zi a dracului de lungă, mormăi Anca, îndesând în teanc ultimul volum, cel mai gros.

- Nu neapărat, îi răspunse o voce doar pe jumătate amuzată.

Anca tresări şi coborî de pe scara şubredă. De tejghea se rezemase un bărbat la vreo patruzeci de ani, înalt şi blond. Deasupra buzei de sus mijea un început de mustaţă, iar pe obrazul drept o aluniţă se iţea  provocator. Era îmbrăcat într-un costum negru de piele şi avea bocanci înalţi, cu multe catarame. Marginile zdrenţuite ale unui tricou roşu ieşeau de sub haină, dar reuşea cumva să nu pară neglijent sau nespălat.

- Ăăăăă… Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă, nici ea nu ştia de ce, în şoaptă.

- Mai degrabă eu ţi-aş putea fi de ajutor, iubire, răspunse bărbatul, mângâind cu palma dreaptă tejgheaua. Apropo, amicii îmi spun Agi.

Avea unghiile date cu ojă neagră şi Anca nu putea să se uite prea mult în ochii lui căprui, strălucitori. Ceva nelămurit, dar puternic, o făcu să caute siguranţa după teghea.

- Vindem numai cărţi, zise cu glas mic, punând cana între el şi ea.

-  Cred că m-am prins, drăguţă, doar lucrezi într-o librărie… Ai avut o noapte grea, nu?

Agi se întinse leneş după cană şi bău din ea cu zgomot. Încremenită, Anca nu protestă. Dincolo de teamă, o speranţă ciudată se trezea în mintea ei.

- Buun, zâmbi Agi. Acum, că ţi-am trezit interesul, ce-ar fi să trecem la treabă, iubire?

Anca dădu din cap, fără să ştie dacă vrea să zică da sau nu. Durerea începea să slăbească.

- Nu durează mult, zise Agi, iar la sfârşit o să te simţi de-a dreptul înfloritoare. Ia zi, ce vrei?

- Cum adică? şopti Anca.

- Hai, că n-am mult timp la dispoziţie! Ce să fie? Bărbăţelul, copiii şi casa cu gărduleţ alb sau tăvăleala şi vânătoarea? Alege!

Anca ieşi în sfârşit din amorţeală.

- Eşti nebun! Despre ce vorbeşti? Ce vrei de la mine? Chem poliţia…

Agi îi surâse iar, uşor pişicher şi se apropie de primul dulap. Anca îl urmări hipnotizată, fără să îndrăznească să întindă mâna spre geantă, după telefonul mobil. Agi îşi trecu degetele peste cotoarele colorate şi, dintre două tomuri, scoase un DVD. Anca se prinse de marginea tejghelei. Nu vindeau filme de mai bine de jumătate de an.

- Despre ce crezi, dulceaţă? spuse Agi şi aruncă spre ea DVD-ul. Despre dragul de Dean. Tipul care te face să te uzi cu o privire… Ia gândeşte-te cum ar fi să te atingă!

Deşi nu-l văzuse întorcându-se, Agi era din nou lângă ea şi îi strângea mâna. Anca icni.

- Cine eşti? Ce eşti? Ce vrei de la mine?

Agi râse.

- Ai învăţat măcar o lecţie de la frumuşelul ăla… Mă întrebi dacă sunt un demon? Şi dacă aş fi? Dacă ţi-aş cere sufletul ca să-ţi îndeplinesc singura dorinţă care contează? Dorinţa care te-ar scoate din iadul în care e prinsă viaţa ta?

Anca îşi smulse degetele dintr-ale lui şi îşi acoperi faţa cu palmele. Chiar şi faptul că putuse pune acele întrebări ar fi trebuit să-i demonstreze că înnebunea. Numai o nebună visează că un serial e adevărat, chiar şi unul despre aventurile unor fraţi arătoşi. Numai o zărghită crede că demonii ies din lumea de celuloid a lui Sam şi Dean Winchester şi-ţi cer sufletul ca să te ducă în ea.

- N-nu…, şopti.

- Linişteşte-te, drăguţă! Nu-ţi vreau sufletul… Chiar n-am ce face cu el!

Vocea lui Agi era liniştitoare şi înfiorătoare în acelaşi timp, iar Anca pur şi simplu fu nevoită să-l privească. Bărbatul îşi privi ceasul şi ţâţâi nerăbdător.

- Aşaaa!  Hai să băgăm viteză, că diseară tre’ să fiu la Beijing. Ai vrea să te întâlneşti cu Dean? Ai vrea ca visul de astă noapte să devină realitate, să-l simţi descheindu-ţi năstureii şi pipăindu-te?

- D-da, răspunse fără voie Anca. Mai mult decât orice.

- Vezi? Uite că ajungem undeva! Îţi pot oferi asta doar pocnind din degete.

- Ce-mi ceri în schimb? Demonii nu dau nimic pe gratis…

Întrebarea nu i se mai părea stupidă Ancăi. Sângele îi curgea mai repede decât în orice altă clipă a vieţii ei şi se simţea ca şi cum vânătoarea era gata să înceapă. Iar Dean îi stătea alături, gata să o încurajeze cu o glumă neagră când moartea era la o bătaie de inimă distanţă, să o răsplătească aproape dureros cu un surâs după ce aruncau în iad încă un monstru.

- O nimica toată, spuse Agi. Vreau plictiseala ta… Vreau clipele alea uleioase de care te-ai săturat, viaţa asta măruntă transformată în coşmar la fel de meschin. Mi le dai pe toate?

Anca privi încă o dată coperta DVD-ului, de pe care surâsul lui Dean plutea spre ea. Oare nu zisese de prea multe ori nu, când totul ar fi fost altfel după un da?

- Da, şopti.

Agi o prinse iar de mână.

- Aşa să fie! spuse Agi.

Librăria dispăru în zgomot de foi arzând şi Anca simţi un perete zgâriindu-i spatele prin bluza strâmtă, cu nasturi de fildeş. Dean era lângă ea, o descheia şi pofta se vedea în ochii lui, la fel de cotropitoare ca a ei. Gura lui, cu o urmă de zâmbet, cobora spre a ei. Anca îi atinse obrazul nebărbierit, purtând urmele loviturilor primite de la mârşăvia al cărei sânge îi păta şi ei încălţările. Gemu, încă neîncrezătoare.

- Nici nu ştii câtă nevoie am de tine, Dean, murmură Anca. Credeam că n-am nicio şansă. Mă temeam…

- Cât timp sunt prin zonă, spuse Dean, frământându-i sânii, totul o să fie bine, dulceaţă!

Anca închise ochii, copleşită de o fericire pe care nu o crezuse posibilă.

- Ai grijă, Dean! E demon…

Anca mai apucă să-l vadă pe Dean făcând un pas înapoi şi faţa schimonosită a lui Sam, răsărit de după o maşinărie ruginită, înainte ca lama cuţitului lui Dean să i se înfigă în inimă. Urlă când se prăbuşi în sine ca într-un abis, nu de durere, ci de ură şi de disperare.

- M-ai păcălit! De ce? întrebă întunericul cu o voce pe care Dean n-o mai putea auzi.

- N-am spus c-ai să fii vânător, iubire, îi răspunse Agi. Atâtea sezoane, şi n-ai învăţat că demonii te lasă cu buza umflată?

Fumul care devenise Anca se învârti bezmetic o vreme, căutându-şi calea. În librărie, vânzătoarea fredona o melodie, ştergând cu gesturi leneşe praful de pe raftul cu thrillere ieftine. Când termină, ochii căprui clipiră rar şi se îndreptară mulţumiţi spre oglindă.

Vizualizari: 706