REVISTA NAUTILUS / Proza / Supune-te fără teamă

Supune-te fără teamă

Mircea Coman • 8:06 - 01.07.2011 • 

Defazorul a existat din toate timpurile. Aşa mi-a spus mama. Bunicul ei, cu mulţi, mulţi ani în urmă, a dus-o acolo, pe când era numai o fetiţă speriată, abia mergând în picioare.

A ţinut-o de mână. Au mers mult. Aşa i s-a părut ei. Potecile dispăruseră, iar trunchiurile uriaşilor arbori nu mai adăposteau nicio vizuină. I se făcuse frică. Mergea mecanic, simţind mâna bunicului ca pe o osândă. Trebuia să se supună.

Nu ştia dacă bunicul folosise glasul în gând, s-o liniştească. Simţise că singura cale era aceea, aşa că-l ţinuse pe bătrân de mână şi mersese, mersese, iar bunicul ei se preschimbase într-un om oarecare. O călăuză, ducând un plocon maşinăriei destinului.

Când nu mai aştepta nimic, a văzut între tulpinile uriaşe o trecere. Cu fiecare pas, trecerea se lărgea. Curând, poiana, cucerită de ierburi înalte, peste care ea nici nu putea să vadă altceva decât cerul cu norii aceia în cenuşiu şi maron, o împresurase ca o horă monstruoasă, făcută numai din fiinţe terifiante, ce aşteptau să o sfâşie. Îi era foarte frică.

Bunicul i-a dat atunci drumul. Mâna ei, eliberată, a rămas suspendată deasupra capului, ca o rugă mută. Nu l-a privit. Aştepta.

L-a simţit pe bunicul împingând-o uşor. Nu s-a supus de prima dată. Abia când a îndemnat-o iar. A păşit singură prin ierburile înalte. Din ce în ce mai înalte. Poteca se ascundea sub ele.

Când s-a întors să privească, bunicul nu mai era…

…Trebuia să se supună.

Poteca se înşuruba tot mai jos. Lumina devenea mai slabă. Apoi s-a auzit un vâjâit. Tot mai desluşit cu fiecare pas. Din depărtare venea un alt zgomot, ca o slabă lovitură de tobă, ca o inimă uriaşă, imperturbabilă.

A intrat în galerie. Deja nu se mai gândea la nimic. Trebuia doar să se supună. Din ea nu mai rămăsese decât voinţa. Fără gânduri. Mergea înainte.

Galeria şerpuia. Şi se făcuse aproape întuneric.

Când a văzut prima oară fiinţele acelea înalte şi subţiri nu-i mai era frică. În ciuda capetelor ţuguiate şi a ochilor mari, ca de cărbune. Nu puteai citi în ei nimic. Pielea lor cenuşie avea o uşoară lucire metalică. Fiinţa cea mai apropiată i-a întins mâna. Şi mâna era la fel de rece ca a bunicului.

Celelalte au înconjurat-o, ca la horă. În gând îi auzea. Erau bucuroşi. Şi ea era bucuroasă. Erau cu toţii nişte copii, care aveau să joace un joc, un joc teribil de lung şi de captivant.

Se făcuse ceaţă. Ceaţa era aproape albă. Învăluia trupurile lor prelungi. Li se mai vedeau numai ochii, ca nişte picături imense de întuneric.

Atunci s-au aprins luminile. Mai întâi de un galben palid. Apoi s-a infiripat verdele. La sfîrşit şi rozul.

Au lăsat-o singură. Nu-i mai era frică. Era curioasă. Lumea toată a început să se rotească. Ceaţa s-a făcut tot mai verzuie. Din cer curgeau sunete. Şi râsete cristaline. Apoi lumina s-a făcut roşiatică. Şi nu s-a mai auzit decât toba aceea, bătând, imperturbabilă. Iar ea a simţit deodată cum timpul trece direct prin fiinţa ei, ca un fluid care o cuprinde, mai repede, tot mai repede.

Asta e tot ce avea voie să-mi spună. Şi să nu-mi fie frică.

M-a sărutat pe frunte. Am privit satul. Luminile blânde ale sutelor de făclii străluceau la intrările vizuinilor. Peste satul meu se adunase toată pacea. Frunzele mari ale arborilor nu se mişcau. Nu era vânt. Doar lumina slabă a asfinţitului.

Nu-mi era teamă. M-am uitat la ochii mamei mele. Aveau lucirea aceea întunecată, în care nu puteai citi nimic.

În zori, m-a trezit bunicul. Mi-a atins uşor umărul. M-am ridicat. Trebuia să mă supun.

Mi-am pus pe umeri haina lungă. Bunicul mi-a legat cordonul de pânză albă. A dat din cap. Totul era aşa cum trebuia să fie. M-a luat de mână şi am ieşit împreună.

Drumul până la defazor l-am făcut ca într-un vis pe care îl visam a doua oară. Ştiam tot ce avea să mi se întâmple, până în clipa când timpul va curge prin mine şi mă va lua cu el.

Nu-mi era teamă.

Abia când am simţit puterea timpului pătrunzându-mă, atunci mi s-a făcut frică. Mi s-a făcut foarte frică. Timpul m-a luat ca o vâltoare iute. Apoi m-am trezit închis într-o imensă lumină roşie, călduţă, şi am auzit strigătele sfâşietoare ale mamei mele. Am auzit şi nişte cuvinte răstite, ale altei femei, pe care nu le-am putut înţelege. Apoi un ultim urlet al mamei, după care o lumină orbitoare a destrămat totul. Eram atât de speriat.

Cineva m-a luat de picioare şi m-a lovit uşor peste fund. Atingerea era străină. Aşa, cu capul în jos, m-am speriat atât de tare încât am tras în piept aerul acesta rece, de care abia am învăţat să nu mă mai tem.

De puţină vreme stau alături de o fiinţă caldă, care-mi vorbeşte cu glasul mamei mele. Ea e atât de bună! E singura în care am încredere.

Încă îmi amintesc satul, vizuina noastră. Şi încerc să mă obişnuiesc cu timpul care curge mereu, direct prin mine. Nu ştiu când mă voi întoarce, dar sigur voi fi din nou acolo, pentru că toţi ne întoarcem. Deocamdată trebuie să nu-mi fie teamă. Şi să mă obişnuiesc, încet, cu toate câte mi se întâmplă.

Şi să am încredere în noua mea mamă. I-am recunoscut glasul. Totuşi, a venit cu mine. Vom fi împreună.

Acum ştiu că nu mă va dezamăgi niciodată…

1657 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] treia povestire nautilă, „Supune-te fără teamă”, n-o vom comenta. Vom spune despre ea numai că a fost primită favorabil de o parte a membrilor […]

  2. […] lui Zeeler”), abordându-l şi eu, dar în formule mult mai condensate („Final ratat”, „Supune-te fără teamă”). În cazul de faţă, textul, care, fie vorba între noi, are numai cusurul lungimii nejustificate […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.