REVISTA NAUTILUS

Ochi trişti, obraji supţi şi palizi, degete prea slabe ca să ţină şi cea mai subţire lumânare. Femeia care stă sub icoana Sfântului Nicolae, patronul călătorilor, e învelită în două broboade. Una de pânză albă şi alta de îndurerată resemnare. S-a urcat la ultima staţie şi de atunci o fixez fără să mă pot opri. Aş vrea să mă ridic, să-i spun ceva încurajator, dar nu găsesc nicio vorbă de alinare, doar diagnostice de ghicit.

— Nu şi-a făcut cruce!

Ţipătul grăsancei de lângă mine, cu poşetă lucioasă, asortată cu mătăniile verzi, de sticlă ieftină, aproape m-a asurzit. Tresar şi îi urmăresc privirea, căutând ateul aşa de prost încât să se dea de gol în tramvai. Toţi se uită la mine.

— Eu? şoptesc. Nu…

O urmă de interes înviorează chipul femeii cu broboadă, în vreme ce din spatele ei se apropie doi bărbaţi cu figuri hotărâte. Îmi prind braţele la spate, iar başoalda îmi descheie haina. Cruciuliţa îi dezamăgeşte, văd, dar tot nu-i convinge. Pumnul unuia dintre bărbaţi se prăvale în faţa mea.

Când mă trezesc, sunt aşezat pe un scaun tare. De pe peretele de un gri mohorât, portretul Preafericitului Părinte Preşedinte Sioniu se uită sever la mine. Aş vrea să-mi pipăi falca, dar mâinile îmi sunt încătuşate la spate. Durerea mă opreşte repede să mă foiesc, reuşesc doar să-mi încordez auzul. Dintr-un birou vecin, se aud în surdină ştirile. Sfântul Sinod s-a întâlnit pentru a discuta bugetul pe anul 2021. Înaltpreasfinţitul Pangratie, Arhiepiscopul Târgoviştei, a propus majorarea alocaţiei bugetare pentru învăţământ.

Uşa se închide în spatele meu şi aparatul tace.

— Alexandru Stratulat. Student la Medicină… Sunt părintele Meletie.

Încerc să nu sughiţ. Să cazi la pace cu părinţeii e ca şi cum te-ai târgui cu Dumnezeu. Cică, înainte să intre ei în Poliţie, puteai rezolva orice cu şpagă. Înainte de Revoluţia Bobotezei. Înainte ca oamenii să dea năvală la Parlament şi la Guvern, înainte ca zeci de demnitari să fie spânzuraţi de stâlpi pentru că jecmăneau poporul, înainte ca Biserica, singura în care oamenii mai aveau încredere, să preia frâiele puterii şi să aducă pacea.

— Părinte, a fost o neînţelegere, îngaim.

— Nu există neînţelegeri, fiule. Doar păcate.

Vocea i se înalţă de parcă deja priveşte prin porţile Raiului.

— Dar eu chiar…

— Minciuna e un păcat, mă întrerupe.

Palma lui se plimbă pe spatele meu, înfiorându-mă. Teama îmi stârneşte furia, aceeaşi care mă mai gâtuie când asist la vizita de dimineaţă a profesorului şi-l văd coborând ochii. Nu e o mânie pe care să o mărturiseşti la spovedania obligatorie, săptămânală.

— Şi lovirea aproapelui nu e? mă ia gura pe dinainte.

Degetele lui găsesc uşor punctul nevralgic. Oare îi învaţă la Seminar şi anatomie? Mi-e greu să-mi imaginez o lecţie despre nervi, muşchi sau oase predată de oameni în sutane.

— Mândria e tot păcat, spune şi apasă.

Gem de durere, dar şi de disperare. Dacă istoria asta îmi ajunge la dosar, nu mă mai primesc la «Caritatea». Să lucrezi pe hârburile din celelalte spitale e ca şi cum te-ai întoarce în Evul Mediu. Alt gând şugubăţ. Părintele Meletie se opreşte când glasul meu ajunge la hotarul urletului.

— Am greşit, dar nu din necredinţă, bâigui. Nu am observat biserica. Eram adâncit în gânduri.

— Ce poate fi mai important decât casa Domnului? strigă.

Dă un şut scaunului şi, înainte să pot spune ceva, mă trezesc pe podea. Deşi obrazul începe să-mi zvâcnească şi simt gustul sângelui, îmi vine să râd. Măcar o să fiu umflat simetric… Îmi muşc buzele rănite ca să n-o fac, să nu-l supăr. Când mă ridică, îi văd ochii pentru prima oară. Sunt căprui şi strălucesc de nestrămutată credinţă, dar nu văd în ei urmă de bunătate.

— Spune-ţi rugăciunile, fiule! zice cu hotărârea unui martir gata să fie aruncat la lei. Necuratul te ispiteşte. Mă voi întoarce când eşti gata de spovedanie.

Aş protesta, dar nu vreau să mă împrietenesc cu podeaua. Mi s-a dat o şansă, mie, păcătosului.

— Tatăl nostru, care eşti în ceruri…

Pleacă, dar lasă uşa deschisă. Vorbele mele curg fără ca mintea să le mai înregistreze. Le ştiu mai bine decât orice curs: le repet zi de zi, dimineaţa şi seara, la biserică, îngenuncheat pe stradă sau în magazin, după cum mă prinde ora rugăciunii.

Ajung să trag iar cu urechea la radio. Departamentul Sanitar Veterinar a închis astăzi un magazin din Sectorul 2, iar proprietarul a fost arestat. Bărbatul vindea la negru mezeluri. Privirea mi se duce fără voie la calendar. Am intrat în Săptămâna Patimilor. Cum de uitasem, chiar şi pentru o clipă? Lovitura, probabil.

— Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta…

Ce l-o fi apucat şi pe negustorul ăla? O fi unul dintre cei care riscă orice pentru câştig. Au înnebunit destui când li s-a introdus taxa de caritate de 50 la sută. Crezi că au dispărut, dar uite că mai sunt ascunşi prin găurile lor de şoarece. Sau un fost politician? Cum zice manualul de istorie creştină contemporană, pe care l-a tocit din scoarţă-n scoarţă orice student? Epoca partidelor cârmuite de pizmă şi necurăţenie a apus, iar de atunci România e mai paşnică şi mai bogată sufleteşte. Oricum, să dea de pomană întregului cartier dacă doar o să-şi rupă spatele la vreuna dintre fabricile Mitropoliei, între orele de penitenţă.

Mi-e sete şi mi-e foame. Păstram un covrig în geantă şi amintirea m-ar face să salivez dacă n-aş avea gura uscată. De undeva, de la subsol, se insinuează miros îmbătător de mâncărică de ciuperci. Mie mi s-a statornicit, fără îndoială, post mai negru decât rasele părinţeilor. Dar asta nu opreşte pântecele să ceară, aruncând mintea în hăul păcătos al poftelor.

Tăcerea mea tremurată parcă e un semnal, fiindcă uşa scârţâie iarăşi. Părintele Meletie s-a întors. Oare văd o urmă de sos pe bărbia lui?

— Cum au murit părinţii tăi? spune, oprindu-se în faţa mea.

Întrebarea mă ia pe nepregătite. Aveam 18 ani atunci, cât trebuia ca să nu ajung la vreunul dintre orfelinatele Sfintei Treimi. M-am angajat la o farmacie. Patroana îi cunoscuse pe ai mei şi mai ştia că ajutorul statului pentru un orfan nedornic să se călugărească nu e de ajuns ca să supravieţuiască.

— Ce legătură are asta cu…?

Îmi pune degetul mare peste gură şi aşteaptă. Mâneca rasei foşneşte discret, în ritmul respiraţiei mele. Nu se teme că am să i-o pătez de sânge? Eu mă tem de ce mi-ar mai putea face.

— Mama s-a îmbolnăvit de cancer, vorbesc opintit. Tata a făcut infarct cu o zi înainte să moară ea.

Nu-i povestesc şi cum implora mama să o lase să se stingă.

— Crezi că a fost planul lui Dumnezeu? întreabă inchizitorial.

Noaptea, încă aud gemetele mamei când părintele şef i-a citat, blajin şi neîndurător, porunca. Să nu ucizi. Dau totuşi din cap aprobator.

— Eşti la răspântie, Alexandre! Diavolul vrea sufletul tău, spune cântat părintele Meletie.

Eu vreau doar un covrig. O jumătate de covrig, o gură de apă şi să am braţele libere. Poate, să sper încă la un post la «Caritatea».

— Ajută-mă, părinte! şoptesc. Binecuvântează-mă, părinte duhovnicesc, ca să-mi pot mărturisi toate păcatele.

Biblia e chiar lângă mine, pe masă. Nu volumul ieftin, prins lângă cărţile de telefon sau listele de coduri poştale. Unul vechi, cu încrustaţii aurite. Mă spovedesc.

— Încă mai ai de mărturisit, fiule, îmi zice după obişnuitele păcate. Nu-l poţi păcăli pe Dumnezeu.

Oftez şi caut în minte.

— Când aveam cincispreze ani, părinte, am citit o revistă de contrabandă. Cu femei goale… Neruşinate… Mi-a plăcut… M-am atins, părinte.

— Cine ţi-a dat revista? Cine te-a ajutat să cazi în păcatul desfrânării?

Inflexiunea rece apărută brusc în glasul său seamănă cu cea a unui contabil care face inventarul. Scutur din cap.

— Un amic. A murit, părinte. L-a lovit o maşină.

— L-a lovit mâna Celui de Sus, revine la tonul cântat.

Oare ce ar face dacă Dumnezeu i-ar da şi lui vreo doi pumni în faţă? Ochii ni se încrucişează pentru o clipă.

— Cazi des în păcatul mâniei, fiule! O citesc în privirea ta…

Mă prinde de păr şi-mi trage capul pe spate. Gem, coborând supus privirea.

— Aşa-i, părinte, izbucnesc. Lângă groapa părinţilor mei, am înjurat preotul în minte. I-am dorit lucruri rele, părinte. Îngrozitoare.

Surâde satisfăcut. Simte că mi-a decojit sufletul, chiar dacă a trebuit să vâre cuţitul adânc în el, sângerându-l.

— Penitenţă grea ţi se cuvine, fiule.

— Orice, părinte! şoptesc. Pentru toate aceste păcate, ca şi pentru acelea de care nu-mi mai aduc aminte, mă căiesc, îmi pare foarte rău şi mă hotărăsc din toată inima a nu le mai face, şi mă rog a-mi da canon, dezlegare şi iertare.

—  Trebuie să veghezi la îndreptarea aproapelui tău, aşa cum noi veghem la întoarcerea în turmă a oiţei rătăcite. Căci nimic nu-l bucură mai mult pe Domnul.

Vrea să fiu informator ? Da, o văd în felul cum îşi ridică doar o idee sprâncenele subţiri, cum îşi încrucişează degetele lungi, cu unghii îngrijite.

— O voi face, părinte, promit.

Îmi scoate cătuşele.

— Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule,  şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Sunt liber să plec.

Las ploaia să mă ude. Privesc în urmă şi văd o umbră lungă, la capătul străzii. Mă închin la troiţa de la colţ şi abia apoi muşc din covrig. Dumnezeu i-a afurisit pe oamenii ăştia înaintea mea. Dar mă voi preface şi voi primi postul dorit. Voi minţi cât trebuie şi voi avea grijă ca bolnavii să nu se chinuie ca mama. Niciodată.

Ştefana Czeller

Vizualizari: 996