Scris de Ioana Vişan
publicat in Nr. 32 / Septembrie 2010, in Proza

- Fugi!

Cuvântul răsună gol în hala abandonată în care ne-am adăpostit. Îndemnul nu îmi este adresat mie, dar profit de diversiune ca să mă strecor pe lângă şirul de utilaje aliniate frumos pe două rânduri şi să mă apropiu strategic de vorbitor, prin ploaia de gloanţe care pare să vină din toate părţile. Scântei provocate de ciocnirea dintre metal cu metal izbucnesc pretutindeni, persistând în aer pentru o fracţiune de secundă înainte de a se stinge.

În hărmălaia iscată îmi localizez cu uşurinţă tovarăşii în ciuda întunericului. Dom este amplasat strategic lângă ieşire, pregătit să dea gata pe oricine ar încerca să dea bir cu fugiţii. Drew s-a cocoţat sus pe pasarelă, la trei metri deasupra capetelor noastre, de unde nu poate să-i scape nimeni. Iar Craig este jos, printre inamici, bucurându-se de distracţie la maxim. Le-aş recunoaşte sunetul specific al armelor oriunde.

În timp ce ei sunt ocupaţi, eu îmi urmăresc tiptil ţinta până ce ajung în spatele acesteia şi îi înfig cuţitul în coaste cu o traiectorie ascendentă pentru a-i străpunge inima. Corpul se crispează, înţepeneşte, apoi cade fără zgomot la picioarele mele. Nu îi văd chipul şi nici nu mă interesează. Vreau doar să îmi recuperez cuţitul, ceea ce şi fac rapid, pregătită pentru următoarea mişcare.

Ticăloşii ne-au urmărit cale de trei oraşe şi două autostrăzi, îşi merită soarta. Am fi putut scăpa mai repede de ei, dar trebuie să gândim strategic. Cu cât suntem mai departe de sursa lor de origine, cu atât nu se mai ştie exact ce s-a întâmplat şi devine totul parte din legendă. Pe de altă parte sunt, sau erau, doar nişte amatori. Nu era niciun pericol, chiar dacă ne depăşeau de departe ca număr. Au trecut abia câteva minute de la începutul confruntării şi situaţia s-a schimbat deja dramatic. Încă nu îşi dau seama că aceeaşi soartă îi aşteaptă pe toţi.

Un ţipăt ascuţit îmi dă de ştire că a mai căzut unul. Trebuie să fie opera lui Craig, lui îi place să îi dea adversarului o doză din propriul tratament. Au mai rămas – ciulesc urechile şi ascult cu atenţie ca să fac deosebirea între sunetele armelor – doi. Înseamnă că s-ar putea de fapt să fie chiar trei sau patru, care stau ascunşi aşteptând o ocazie favorabilă, aşa cum fac eu de multe ori. Armele de foc sunt cele de care trebuie să ne ferim în mod special. Odată rămaşi fără muniţie, indivizii devin mult mai puţin periculoşi, cel puţin pentru noi.

O lumină puternică se aprinde în tavan, reflectorul învârtindu-se haotic, transformând scena într-un decor fantastic. Ochii ni se obişnuiesc repede cu frânturile de imagini arse pe retină, suficient ca să ne dăm seama exact cum stăm. Craig e prins într-o ambuscadă de alţi trei atacatori, dar nu-mi fac griji pentru el, întotdeauna iese învingător şi s-ar simţi jignit dacă am interveni. Dom însă este ocupat cu tipul pe care îl strânge într-o încleştare ca de urs şi nu a văzut pistolul îndreptat în direcţia lui de către un altul. Mă reped să-i fac felul, dar Drew mi-o i-a înainte împrăştiindu-i creierii pe perete cu un glonţ bine ţintit. Sunetul împuşcăturii venite de aproape îl face pe Dom să întoarcă capul şi, ofticat că i-a scăpat, îi frânge spinarea tipului şi se debarasează de el.

Mai am timp să secer unul care s-a desprins din grămada formată în jurul lui Craig şi acum încearcă să fugă. Prea târziu. Două cuţite i se înfig între omoplaţi şi am consolarea că am ţintit la fel de bine ca şi Craig, care n-avea nici o intenţie să-l lase să plece. Rânjim unul la altul, el acoperit de sânge, chiar dacă nu al lui, în timp ce eu am ieşit mai puţin şifonată din toată afacerea asta.

Ca la un semnal se lasă liniştea, când realizăm că se aude doar sunetul armelor noastre şi n-a mai rămas nimeni să ne opună rezistenţă sau să ne atace.

- Bună treabă, spune Drew şi începe să coboare treptele ca să ni se alăture.

Chiar în momentul acela auzim huruitul unui motor care se îndepărtează. Cineva tot a scăpat până la urmă

- Spuneai? Craig arcuieşte o spânceană înspre Drew.

- Sst, Drew ridică un deget, făcându-ne pe toţi să ascultăm în tăcere.

Maşina s-a îndepărtat în mare grabă şi zgomotul motorului nu se mai aude, doar sunetul paşilor lui Drew răsună stins, oprindu-se în momentul în care tălpile pantofilor săi ating podeaua. Ne face semn să aşteptăm în continuare şi suntem răsplătiţi cu tunetul înfundat al unei explozii. Ne uităm la Dom, care zâmbeşte modest în barbă. Se vede treaba că a dat o raită pe afară după începerea ambuscadei şi bine a făcut. În felul ăsta a avut ocazia să se joace şi cu explozibil, ceea ce îi face o deosebită plăcere.

- E toată lumea în regulă? Drew se interesează grijuliu cum îi e felul.

Dăm toţi din cap, deşi Dom are o vânătaie de toată frumuseţea pe frunte, iar Craig pare totuşi că sângerează, dar ei sunt bărbaţi puternici pentru care astfel de detalii nu contează. Eu mă uit urât, un idiot mi-a găurit mâneca şi hainele din piele de genul ăsta sunt greu de găsit în zilele noastre. Dacă aş folosi pistolul mai des decât cuţitul, astfel de neplăceri ar putea fi evitate. Tot nu reuşeşc să înţeleg cum de poate Drew să arate ca scos din cutie indiferent de situaţie, doar l-am văzut cu ochii mei aruncând de la etaj doi haidamaci mai mari ca el.

Între timp Craig numără cadavrele răspândite pe podea în poziţii mai mult decât ciudate. Unul dintre ele îndrăzneşte să geamă, aşa că i se face milă de el şi îl trimite în lumea celor drepţi. Sau ce-o fi dincolo. Nu poate fi mai rău ca aici.

- Paisprezece, ne spune la sfârşit. Nu-i rău…

Suntem de acord. Nu e cea mai grea luptă în care am fost implicaţi, dar nu e nici de colea. Se vede după felul în care am distrus locul. Craig se uită cu regret în jur. Dacă nu ar trebui să mergem mai departe, să fim mereu în mişcare, ar fi tentat să rămână să repare toate maşinile astea moarte de ani de zile, pe care exerciţiul nostru generos de tir nu le-a cruţat deloc.

- Să mergem, Drew este cel care dă semnalul de plecare.

Îi jefuim pe inamici de muniţie, oricum nu mai au nevoie de ea, şi ieşim în aerul greoi de afară, sub un cer curat, vârstat doar de câţiva nori răzleţi. O noapte frumoasă să mori, sau să trăieşti. Alegem a doua variantă deocamdată.

Sunt două maşini parcate după curbă, iar eu şi Drew ne urcăm într-una din ele, în timp ce Craig şi Dom o iau pe cealaltă. Ambele sunt în perfectă stare de funcţionare şi suficient de mari ca să ne transporte pe toţi la nevoie, dar cu drumurile astea păcătoase, pe care eşti ca şi mort dacă rămâi fără mijloc de transport, preferăm să avem două.

Drew conduce calm, ocolind cu dexteritate gropile din pavaj. Mă relaxez în scaun, pregătită pentru câteva zeci de kilometri de linişte. Astea sunt momentele cele mai apreciate. Singuri, liberi, fără să ştim ce ne aşteapă mai departe.

- Dom era să o dea în bară azi, spun după un timp. intenţia Nu încerc să pornesc o ceartă, dar este un subiect care trebuie dezbătut.

Ochii lui Drew nu se dezlipesc de drum. Ştiu că m-a auzit, deşi nici un muşchi nu i se mişcă pe faţă.

- Vrei să scăpăm de el?

Poate să pară o răutate, dar aşa e Drew, mereu direct în căutarea unei soluţii.

- Nu, desigur că nu, spun şi îmi dau ochii peste cap.

Suntem prieteni de ani de zile, dinainte de a se sfârşi lumea, şi suntem tot ceea ce ne-a rămas ca familie. N-aş putea niciodată să-l părăsesc pe vreunul din ei şi nici Drew.

- Atunci de ce discutăm despre asta?

Oftez, ştiind că are dreptate. El continuă să se uite concentrat la drum. Un gând nu-i dă pace, se vede după felul în care se încruntă şi absenţa zâmbetului pe jumătate jucăuş, jumătate diavolesc. O să-mi spună în curând.

- Dom o să fie bine, spune laconic renunţând la subiect. Mă îngrijorează mai mult faptul că ne-au urmărit atâta cale. N-au mai făcut-o până acum.

Îl ascult urmărindu-i raţionamentul în tăcere. Nu bate câmpii doar ca să se audă vorbind. Concluzia la care va ajunge va fi întotdeauna una corectă, mereu l-am invidiat pentru această abilitate.

- Poate a fost doar un caz izolat, spun cu jumătate de gură.

- Poate… dar cât va dura până vor apărea altele?

Este o întrebare retorică la care niciunul din noi nu poate răspunde. N-am putut anticipa evenimentele până acum, dar este clară tendinţa lucrurilor de a trece din rău în mai rău.

- Evoluează. Se schimbă. Şi asta nu e bine.

- Crezi că am fi putut discuta cu ei?

Ideea mă face să mă înfior. Oare chiar am fi putut să ne înţelegem, să avem o discuţie raţională, aşa cum avem noi acum, înconjuraţi de aerul călduţ din maşină? Bine, poate că rezultatul ar fi fost acelaşi, le-ar fi fost greu să treacă peste uciderea prietenilor lor şi setea de răzbunare, dar ipoteza lansată de Drew nu-mi cade bine deloc. La urma urmei, există şi excepţii, dar cum am putea oare să le deosebim?

- Nu, îmi răspunde fără ezitare. Aveau un ţel şi nimic n-ar fi putut să-i oprească. Îţi dai seama ce înseamnă dacă încep să se organizeze? N-o să ne fie uşor.

- O să supravieţuim, spun încet.

Am trecut prin prea multe ca să ne dăm bătuţi acum. Cumva o să mergem mai departe, chiar dacă lumea se va sfârşi. N-ar fi prima dată.

Mă priveşte cu coada ochiului şi zâmbetul poznaş revine, când îmi strânge mâna cu a lui. E singurul gest de încurajare de care am nevoie. Indiferent ce ne aşteaptă, vom înfrunta viitorul împreună.

Ne ia cam o oră să ajungem la oraşul cel mai apropiat şi asta pentru că drumul este blocat în două locuri şi suntem nevoiţi să facem un ocol. Oraş e cam mult spus. Probabil că a fost cândva o localitate înfloritoare, însă acum a rămas oraş doar cu numele. Pierdem o vreme circulând pe străzile pustii, până reuşim să identificăm clădirile locuite. Nu e o treabă uşoară, având în vedere faptul că toate ferestrele sunt camuflate.

Dacă nu ar fi noapte, normal ar fi să mergem la primărie sau orice alt loc destinat adunărilor publice, dar nu este stilul nostru. Căutăm un alt tip de adunare, care să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să aducă şi nişte beneficii în plus. Îl descoperim la intersecţia dintre două bulevarde sub forma unei intrări înghesuite între două clădiri înalte, care par să o sufoce. Un lucru am învăţat însă de-a lungul timpului, aparenţele sunt înşelătoare. Nu există o firmă luminoasă care să ne invite înăuntru, dar becul aprins de pe stâlpul de iluminat şi umbrele care se strecoară grăbite de-a lungul zidurilor sunt suficient de grăitoare. Zona este mai animată decât oricare altă mahala.

Parcăm maşinile la o oarecare distanţă una de alta, le încuiem şi ne asigurăm că nu poate nimeni fura arsenalul lăsat înăuntru, cu excepţia celor două pistoale de care nu ne despărţim niciodată, şi o pornim cu pas săltat spre intrare. Uşa se deschide şi matahalele care stau de pază în partea cealaltă ne scrutează din priviri încercând să estimeze pericolul. Drew le acordă unul din zâmbetele sale irezistibile, Craig spune o glumă şi, mai nerăbdător, Dom se vaită că i s-a uscat gâtul. Suntem lăsaţi să intrăm.

Băieţii îşi fac loc cu coatele şi se duc direct la bar ca să se aprovizioneze cu poşirca locală. Mă strecor prin mulţime urmând o direcţie similară, însă cu mai puţin entuziasm. Sunt tot felul de personaje dubioase în jur de care încerc să nu mă frec sau chiar să evit contactul dacă pot. Mă ajută îmbrăcămintea, într-o lume în care majoritatea a aderat la materialul de blugi, hainele din piele impun respect. Facem notă discordantă în mijlocul clientelei de joasă speţă, adunată ca de obicei la ora asta în orice tavernă. Cum au fost ocazii în care ne-am aflat în companii şi mai selecte şi mai proaste, ne adaptăm uşor. Intenţiile ne sunt paşnice şi, atâta timp cât ne lasă în pace, n-o să facem scandal.

Ajung la bar la timp ca să-l văd pe Drew aruncând o privire scurtă spre scena din colţul încăperii, pe care zac abandonate mai multe instrumente muzicale acoperite de praf, în mare parte dezacordate. Se vede treaba că nu le-a mai atins nimeni de multă vreme. De fapt nu se aude niciun fel de muzică, doar murmurul vocilor, ceea ce e chiar mai bine. Pentru cineva care a cântat cândva pe scena Operei Metropolitane, va exista mereu o atracţie pentru scenă. Din păcate meseria de tenor nu mai are căutare. Momentul de slăbiciune îi trece  repede şi se întinde peste bar ca să îl întrebe ceva pe barman. Mai mult ca sigur se interesează cu cine ar trebui să vorbească dacă are o propunere interesantă profitabilă pentru ambele părţi.

Dispare undeva în spate să finalizeze afacerea şi, cât timp îl aştept să îşi facă numărul, comand un suc natural de fructe. Costă de mă usucă, dar merită. De când suntem pe drum m-am săturat de hrană sintetică. La o masă nu departe de mine, Dom a comandat o friptură care i-a fost deja adusă. Încerc să nu mă gândesc de unde provine carnea. Oricât de aventuroasă aş fi parcă nu mă încumet să-i urmez exemplul.

Datorită barbişonului şi a kilogramelor în plus arată mai matur decât este în realitate, doar este de-o vârstă cu noi, ceea ce atrage întotdeauna atenţia persoanelor de sex feminin în căutare de protecţie. O blondă destul de curăţică s-a oprit să vorbească cu el, iar el îi răspunde destul de nepăsător la avansuri. Pare mai interesat de friptura din farfurie. Aşa cum stă la masă, în separeul umbrit de o structură amorfă din oţel, arată ca profesorul de istorie care ar fi trebuit să fie. Încă o meserie la care poţi să-i pui cruce. Poate cândva o să scrie o cronică a aventurilor noastre, dar deocamdată e prea ocupat cu mitraliera ca să-i pese.

Ceva mai departe, Craig s-a întins la taclale cu un tip şi par că negociază ceva. Am o presimţire nu tocmai plăcută legată de asta, nu neapărat în sensul de pericol, ci mai de grabă incomod. I-a cam rămas inima la linia de asamblare şi parcă văd că o să întârziem în zonă o vreme. Sper să aibă un hotel decent prin apropiere, eu încă n-am văzut unul. Dar ce să-i faci, Craig e singurul dintre noi care are o meserie care mai are căutare şi cumva trebuie să facem rost de credite prin oraşele în care poposim, pe lângă munca mai puţin legală pe care o facem. Iar el este cel mai bun mecanic pe care l-am văzut vreodată. Indiferent care e problema, el o să-ţi repare obiectul şi o să-l facă să funcţioneze, chiar dacă n-a mers vreodată. Îmi surprinde privirea şi îmi face cu ochiul. E cu un cap mai înalt decât majoritatea oamenilor din încăpere şi preferă să stea în picioare, ferm conştient de poziţia de forţă pe care o inspiră. Dacă n-ar fi ochii aceia albaştri ca de copil, probabil că m-ar intimida şi pe mine.

Ridic din umeri şi beau din suc, concentrându-mă asupra vocilor care se aud în jur. Nu mă interesează ce spun, ci doar timbrul folosit. Prind totuşi câteva frânturi de conversaţie referitoare la masacrul petrecut în urmă cu câteva nopţi şi al cărui autor nu a fost încă identificat. Asta e bine, înseamnă că sunt deja speriaţi, iar asta face tratativele mai uşoare.

Pentru un translator din patru limbi, din care două pot fi declarate de-acum oficial moarte, iar pentru a treia trebuie să străbaţi un ditamai ocean ca să o auzi, anii petrecuţi pe băncile şcolii studiind dicţionare şi înregistrări audio au ajuns să aibă un singur folos acum. Urechile sensibile îmi câştigă pâinea de zi cu zi. Am identificat deja trei posibile ţinte. Aşa începe întotdeauna, cu un mârâit subgutural de care posesorul vocii nici măcar nu este conştient. Odată procesul declanşat, nu durează mult până ce persoana în cauză devine violentă şi începe să atace pe neaşteptate, nu la întâmplare, ci grupuri mici, care sunt ţinte uşoare. Nebunia aceasta şi setea de sânge nu îi transformă în animale, sunt monştrii inteligenţi care nu se lasă prinşi cu una cu două.

Aici intervenim noi. Îi eliminăm înainte de a apuca să provoace dezastre. Cu asta ne ocupăm. E o meserie ingrată, pentru că lumea ne urăşte şi se teme de noi, dar suntem printre puţinii care o pot face. Nu ne bazăm pe vreo tehnologie specială, care se poate achiziona, instinctul ne ajută să izolăm victimele din masa amorfă de oameni. Şi atunci autorităţile au de ales, pot să ne plătească să le facem treaba murdară sau pot să aştepte prima criză şi să numere cadavrele. Întotdeauna apar victime, deoarece oamenii sunt luaţi pe nepregătite.

De obicei vinovatul este găsit şi el mort, tot un simptom al bolii.  Nenorociţii îşi zboară creierii în primul moment de luciditate, când îşi dau seama ce au făcut. Ei, bine, există şi excepţii, dar noi încă nu le-am întâlnit. Asta îl îngrijorează pe Drew. La început erau cazuri izolate şi  ne-a luat o vreme până ne-am dat seama cum să profităm de situaţie. Dar treptat numărul acestora s-a înmulţit de la unul – două cazuri pe an la unul – două cazuri pe lună sau chiar transformându-se în evenimente săptămânale în unele locuri. Avantajul este că se izolează şi lucrează independent, iar pentru noi, fiind patru, nu reprezintă o problemă. Dacă însă încep să coopereze… dar toate la timpul lor.

Unul tocmai a părăsit barul. Nu poate fi departe şi o să îl găsim repede, asta dacă îi ies ploiele lui Drew. Totuşi au fost puţine dăţi când nu i-au ieşit. Revine după câteva minute, zâmbind, şi îşi trece mâna prin părul decolorat de soare care îi tot intră în ochi.

- S-a aranjat, mă anunţă plin de sine şi îşi mai comandă un rând, după care le face semn din cap la băieţi, iar ei îi răspund cu rânjete fericite. În opinia lor, Drew nu poate greşi.

- Mulţumitor? întreb ca să mă aflu în treabă. Am face-o şi pe gratis la o adică, chestia e că ei nu trebuie să afle asta.

- Chiar mai mult de atât.

- Asta-i bine, pentru că cred că tocmai ne-am făcut de lucru, arăt spre Craig, care dă mâna cu tipii cu care a stat de vorbă.

- O să avem de lucru oricum.

- Da, am găsit deja vreo trei, îi spun.

- Mai sunt doi în spate, urechile lui sunt la fel de sensibile la ale mele, dacă nu chiar mai sensibile având în vedere educaţia lui muzicală, şi mi-au spus că au câteva cazuri deja în acţiune care umblă libere pe străzi.

- Frumos…

- De-aia suntem aici.

Craig îşi face loc prin mulţime şi vine să ni se alăture:

- Ei?

- Nu-mi spune, Drew îl opreşte rânjind ca motanul care a prins şoarecele cel gras, linia de asamblare.

- Exact. Dacă iese treaba, ne scoatem c-o pereche nouă de roţi.

- Asta nu-i rău, comentez deşi mai devreme eram pregătită să mă plâng că petrecem prea mult timp într-un loc. Localnicii n-au decât să intre la idei, maşini noi nu se găsesc pe toate drumurile.

- Ştiam c-o să-ţi placă, îmi zâmbeşte şmechereşte.

Între timp Dom a terminat de mâncat şi flirtat cu blonda, sau ea a terminat cu el, e greu de spus.

- Gata, mergem? ne întreabă nerădător să trecem la acţiune acum că are stomacul plin.

Drew achită consumaţia şi părăsim împreună barul, tocmai la timp pentru că aerul începe să devină greu de respirat. Fără să fie nevoie să ne consultăm, o pornim în sus pe bulevard şi la prima intersecţie ne afundăm pe străduţe lăturalnice, prost luminate, coşmarul oricărui pieton pe timp de noapte.

Doar că de data asta coşmarul suntem noi. Instinctul ne conduce pe urma victimelor noastre, înainte ca acestea să apuce să lovească, şi sângele curge, în timp ce o altă inimă se opreşte. Şi nouă ne place, ne face sângele să ne fiarbă în vene şi inimile să palpite, iar pentru o clipă mârâim mulţumiţi şi nu mai ştim cine sunt monştrii, noi sau ei. Dar cine stă să contemple? Într-o lume pe ducă, este singura bucurie care ne-a mai rămas.

Vizualizari: 503

Articol publicat in 02 Sep, 2010 si semnat Ioana Vişan