Siberia

dario_pecarov • 10:31 - 02.09.2008 • 

Partea intii

Desi primavara trebuia sa soseasca de mult, deja de trei nopti pamintul era inghetat sub stratul subtire de nea, iar frigul parea ca nu doreste sa paraseasca pentru inca mult timp valea. Orasul, inconjurat de satele rasfirate de prin apropiere, se intindea amortit la poalele celor trei coline mici ce il imprejmuiau. Mai erau cam doua ceasuri, poate ceva mai mult, inainte de a se innopta, iar Oleg traversa cimpul alb dinspre marginea estica a asezarii, tragind zdravan sania mare, cu pod de scindura, spre panta abrupta din virful careia copiii cei mari isi dadeau drumul cu saniile lor. Era in stare sa controleze sania, si trebuia in primul rind sa-si demonstreze asta lui insusi. Cei mari vor vedea ca el nu e doar un pici neputincios, mai ales ca, de citeva zile, implinise sapte ani. Se poticnea la fiecare pas pentru ca picioarele i se afundau in neaua viscolita, dar stringea din dinti, tragind cu greutate sania de trei ori mai mare decit el. Dupa patruzeci de minute privea orasul din virf. "Acum au sa stie toti!" isi spuse, si prinse capatul din spate al saniei cu miinile lui mici, o impinse cu putere, apoi se trinti cu burta pe scindurile reci, inghetate. Sania porni nebuneste la vale.

Ruinele anticei manastiri din mijlocul satului nu mai interesau de mult pe nimeni. De cind cu razboiul toate se stricasera pe lume, vremea, lucrurile si mai ales oamenii. Insa Misa gasi o intrebuintare acestui loc sacru, una banala, totusi o intrebuintare: locul unde ea si Anatoli se intilneau in secret. Anatoli era fratele lui Oleg, pustiul minune, era cel mai mare dintre cei doi frati orfani care locuiau citeva case mai departe de ea. Lumina asfintitului patrundea in odaile parasite, inadins parca pentru a aminti ca locul, desi parasit, era sfint. Cu tot frigul cumplit, razele dezmierdau obrazul fetei, care, din pricina apropiatei intilniri, se imbujorase. Insa Misa era trista; amintirea razboiului, foamea si teroarea pe care le traise cu doar zece ani in urma ii revenisera odata cu aparitia soldatilor rusi in orasul lor, in dimineata acelei zile. Se temea mai tare decit orice pe lume de razboi. Gindurile acestea ii impietrisera o expresie de groaza pe fata, si tresari speriata cind auzi zgomot la usa incaperii. Se grabi sa deschida chicotind.
– Ti-am spus sa nu te mai furisezi, Anato…
In fata usii nu era Anatoli, ci un soldat tinar, nu foarte inalt, cu parul blond, care tinea o sticla de votca in mina. Misa se trase inapoi speriata, spre fereastra. Barbatul facu un salt, o prinse de brat si o trinti la podea. Fata tipa, dar soldatul se repezi si o prinse cu mina de gura, iar cu cealalta scoase o esarfa murdara pe care o folosi drept calus. Isi desfacu tacticos sireturile de la bocanci in timp ce fata albise cumplit, ghemuita la mai putin de jumatate de metru de el. Ii lega miinile la spate, apoi picioarele, si se aseza in fata ei pe o cutie de lemn plina de praf.
– Stii ce am sa-ti fac, fetito?
Misa nu stia. Din clipa in clipa Anatoli avea sa apara, o va salva si nu va mai lasa sa i se intimple nimic rau. Sticla era pe trei sferturi goala, dar soldatul tragea zdravan din ea, asa ca, in curind, avea sa se termine. Inceta sa-l mai priveasca, isi tintui privirea in pamint suspinind incet din cind in cind. Trecu un timp, ii era imposibil sa aprecieze cit, pina auzi un horcait urit si isi ridica privirea. Cu fata sprijinita in mina rezemata de genunchi, soldatul adormise.

Anatoli urma fara chef urmele de sanie lasate in zapada de fratele lui mai mic in timp ce privirea ii cerceta cu atentie culmea din fata. Se temea ca nu cumva Oleg sa-si fi dat drumul de cealalta parte a dealului, unde panta era mult mai abrupta si unde, cu siguranta, s-ar fi ranit. Privi in dreapta, apoi in stinga sa, si i se paru ca vede urmele pe care sania le lasase la coborire. Porni spre ele in graba. Poate ca Misa se va supara daca trebuia sa-l astepte prea mult, mai ales ca intirziase deja. O lua la fuga prin omat, la vale, pe urmele proaspete de sanie din zapada. Urmele coborau spre cimpul intins dincolo de care, la vreo jumatate de kilometru, incepeau, intii razlet, apoi din ce in ce mai aglomerat, casele mici, sarace, din caramida netencuita ce compuneau mica asezare. Anatoli urmari liniile paralele pina ce acestea se incurcara intr-un joc fara solutie cu alte sute de urme similare, in capatul estic al strazii ce impartea oraselul in doua cartiere. Convins ca Oleg reusise sa ajunga acasa fara a se rani Anatoli o porni in fuga spre ruine si ajunse la poalele movilei pe care era inaltata manastirea tocmai cind soarele portocaliu se ascunse complet dupa muntii uriasi si inghetati din departare. Pasi grabit in interiorul curtii si urca scarile, apoi porni pe holul de-a lungul caruia, pe partea dreapta, se insiruiau douasprezece usi. Un gind ciudat ii trecu prin minte: cu putine reparatii, locul acela ar fi fost ideal pentru locuit, asta bineinteles daca lumea ar fi reusit sa treaca peste superstitia care a facut ca nici macar usile de lemn sa nu fie rupte si folosite pentru foc. Putin probabil. La fel de ciudat cum ii venise, gindul trecu si Anatoli impinse usor usa cunoscuta, dincolo de care astepta, spera el, Misa. Camera era goala. Goala de orice prezenta umana, pentru ca fel de fel de obiecte parasite erau imprastiate prin incapere si, cu putine exceptii, toate erau asa cum le stia. O sticla de bautura ce mai avea vreo doua degete de alcool in ea se afla pe o cutie mare, plina de praf, pe care se vedeau urme clare ca sezuse cineva de curind. Anatoli se intoarse pe hol si se repezi pe rind in fiecare incapere. Cu toate acestea, de fiecare data, dincolo de usi il intimpinau aceleasi camere goale, reci, si o spaima neinteleasa puse stapinire pe baiat. Cobori in curte si continua sa fuga cautind printre zidurile darimate urme in zapada.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7

7081 vizualizari

4 Comentarii

  1. kyodnb spune:

    ca mod de expunere curge bine…la doua momente din povestire am avut niste flashbackuri cu trimitere la o carte si un film dar probabil sunt concidente si nu as vrea sa fiu „Carcotas”:p…
    interesanta si povestirea…nu veti ramane dezamagiti daca ii dedicati ceva timp sa o cititi
    bine scrisa si cu o povestire coerenta pe fundal…pina la urma asta vrem, sa ni se arate ca se poate:P
    una dintre dovezi o avem in fata noastra ;)…

  2. […] În nr. 182 (440) din 11 septembrie al revistei Observator cultural, articolul Proză on-line (cazuri semnalate: Sebastian A. Corn – Epidemia şi Dario Pecarov – Siberia). […]

  3. lascu cosmin spune:

    e o poveste captivanta,interesanta, cu mici surprize 🙂
    si pe langa faptul ca merita citita, sfarsitul este deschis si lasa posibilitatea pentru o continuare.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.