REVISTA NAUTILUS / Proza / Secretul fotografiei – Vlad Dumitru

Secretul fotografiei – Vlad Dumitru

Vlad Dumitru • 18:55 - 03.08.2015 • 

Era o simplă poză. Nimic mai mult, nimic mai puţin; doar o poză. Dar această fotografie mi-a schimbat viaţa.

Îmi aduc aminte şi acum ziua în care am găsit-o. Era chiar ziua în care am împlinit nouă ani. Ca aproape orice copil la această vârstă, m-am trezit dis-de-dimineaţă cu gândul la cadouri şi am alergat în camera de zi. Ştiam deja că părinţii mei aveau să organizeze o petrecere, cum făceau în fiecare an de altfel, aşa că eram foarte entuziasmat.

Dar toată fericirea mi-a dispărut ca prin farmec atunci când am găsit casa goală, adâncită într-o linişte deplină. Nu m-am speriat, eram deja băiat mare, aşa cum îmi tot reamintea mama de fiecare dată, dar entuziasmul mi s-a transformat rapid în dezamăgire. Apoi mi-am zis că poate părinţii mei au plecat să cumpere tot ce aveau nevoie pentru petrecere şi nu s-au întors încă. Cu siguranţă că aşa trebuia să fie. Trebuia doar să-i aştept să se întoarcă, apoi urma să petrecem, să suflu în lumânările de la tort şi să primesc cadouri.

Uşa de la intrare s-a deschis brusc, iar în pragul ei şi-a făcut apariţia domnişoara Valeria.

– Damian! Ce e cu tine atât de devreme în picioare?

Părinţii mei apelau adesea la serviciile domnişoarei Valeria atunci când plecau pe undeva. Chiar dacă mama îmi tot reamintea că eram băiat mare, nu avea încredere să mă lase nesupravegheat.

Privind înapoi, îmi dau seama că am fost un copil tare curios şi neastâmpărat. Stricam tot ce-mi nimerea în mâini, apoi încercam să-l fac să funcţioneze iar. Desigur, de cele mai multe ori nu-mi reuşea, dar era ceva în curiozitatea mea care îi amuza şi intriga pe părinţii mei, motiv pentru care nu eram niciodată pedepsit pentru astfel de năzdrăvănii.

Bineînţeles, asta nu înseamnă că aveam voie să fac orice îmi trecea prin cap, dar atâta timp cât nu aruncam casa în aer, totul era în regulă. Iar pentru a se asigura că acest lucru nu avea să se întâmple, domnişoara Valeria acceptase rolul de înger păzitor.

După coşul gol pe care-l ţinea într-o mână, mi-am dat seama că domnişoara Valeria fusese afară ca să întindă rufele. M-am grăbit să-i răspund, simţindu-mă iar entuziasmat. Aveam şi motiv, doar era ziua mea.

– Vreau s-o ajut pe mama… S-o ajut să pregătească totul!

– Despre ce tot vorbeşti? Damian, părinţii tăi sunt plecaţi. Au avut ceva urgent de rezolvat şi nu se vor întoarce până mâine seară.

– Dar… Dar azi e…, am vrut să protestez, dar parcă întreaga lume mi s-a prăbuşit precum un castel construit din cărţi de joc.

Am simţit cum lacrimile îmi umezesc ochii. Nu voiam să plâng de faţă cu domnişoara Valeria, aşa că i-am întors spatele şi am apucat-o pe scări, dorindu-mi să ajung cât mai repede în camera mea. Părinţii mei uitaseră de ziua mea şi plecaseră. Nu era corect!

– S-a întâmplat ceva? am auzit vocea domnişoarei Valeria.

– Nu…, am îngăimat un răspuns pe care nici nu sunt sigur că l-a auzit.

Am ajuns în camera mea şi m-am trântit în pat. Eram supărat. Dar, aşa cum sunt copiii, schimbători, după minute bune de scânceală înfundată mi-a trecut. M-am dat jos din pat şi m-am apucat de distrus lucruri. Atunci când m-am plictisit, mi-am luat cartea preferată, „Poveste fără sfârşit”, şi m-am întors în vârful patului, unde am început să citesc.

Am răsfoit câteva pagini, iar la un moment dat am auzit soneria de la casă. Nu puteau să fie părinţii mei, ei nu aveau de ce să sune la intrare, aşa că nu m-a interesat. Am mai dat o pagină, iar atunci am găsit-o, prinsă între file. O poză, cât palma mea de mare, în care se afla chipul unei fete.

Avea părul negru, nu foarte lung, şi faţa ovală cu bărbia alungită. Părea să fie cam de aceeaşi vârstă cu mine. Dar de ce se afla poza ei în cartea mea? Nu avea ce să caute acolo, pentru că nu era prima dată când citeam cartea. O primisem cadou de la domnişoara Valeria când împlinisem opt ani, iar de atunci o răsfoisem de nenumărate ori. Dar niciodată nu dădusem peste poză. Nici măcar nu o mai văzusem vreodată pe fata respectivă.

Am auzit scările pârâind şi mi-am dat seama că cineva urca la etaj. Speriat, am pus poza înapoi în carte, de parcă ar fi fost secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc cu nimeni, iar cartea am aşezat-o pe pat, la dreapta mea. Lăsasem uşa de la cameră întredeschisă, aşa că domnişoara Valeria a împins-o încet, probabil ca să vadă dacă dorm sau nu. Când şi-a dat seama că sunt treaz, a deschis-o de tot şi a intrat în cameră, urmată de un bărbat în uniformă, un poliţist. M-am ridicat în fund, iar domnişoara Valeria s-a apropiat de mine, s-a aşezat pe pat şi şi-a trecut mâna prin părul meu. Avea lacrimi în ochi.

– Trebuia să fie o surpriză, Damian… Trebuia să fie o surpriză…, a repetat şi m-a strâns la pieptul ei.

Ceea ce a urmat este greu de exprimat în cuvinte. Cum explici unui copil de nouă ani că părinţii lui nu se mai întorc şi că a rămas singur pe lume? Poate că înţelege, dar mintea lui refuză să accepte acest lucru. Iar dacă nu înţelege… Atunci e cu atât mai greu.

Dar eu am înţeles. Am înţeles că ziua mea de naştere mi-a adus cel mai urât cadou posibil. Iar de atunci, pot spune sincer, mi-am urât întotdeauna ziua de naştere. Nu am mai considerat-o ziua în care am fost adus pe lume, ci ziua care mi-a furat părinţii. Şi aşa a rămas în mintea mea.

Cum nu mai aveam pe nimeni, am fost dat în grija asistenţilor sociali; am ajuns la orfelinat. Domnişoara Valeria s-a ocupat de formalităţi şi de toate bunurile pe care le-a deţinut familia mea, iar banii obţinuţi din vânzarea lor i-a depozitat într-un cont pe care să-l pot accesa la majorat.

Nu i-am mulţumit niciodată aşa cum ar trebui pentru ajutorul pe care mi l-a acordat. Am fost, o foarte lungă perioadă de timp, supărat pe domnişoara Valeria pentru că nu a acceptat să locuiesc cu ea. Atunci nu am înţeles de ce. Acum ştiu mai bine. Era tânără şi deloc potrivită pentru o asemenea responsabilitate. Judecătorii o ştiau, ea o ştia, toată lumea ştia şi înţelegea acest lucru, mai puţin eu. Aveam nevoie de o familie, iar ea pur şi simplu nu-mi putea oferi acest lucru, chiar dacă poate că şi-a dorit asta.

„Te urăsc” au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus într-o zi, atunci când a venit să mă viziteze la orfelinat. A fost ultima dată când am văzut-o. A plecat extrem de dezamăgită, având lacrimi în ochi, dar nu m-am lăsat păcălit de prefăcătoria ei. Aşa am considerat-o în acel moment.

Am aflat, după ce am ieşit din orfelinat, că la un moment dat s-a mutat în alt stat şi şi-a întemeiat o familie a ei. I-am trimis o scrisoare prin care mi-am cerut scuze pentru acele cuvinte dure. Nu mi-a răspuns. Nu ştiu dacă nu m-a iertat sau poate doar nu a primit scrisoarea, dar nu am insistat. Nu avea rost să dezgrop răni de mult cicatrizate.

Zilele la orfelinat nu au fost deloc uşoare. Dacă înainte eram neastâmpărat şi pus pe stricăciuni, în perioada cât am stat acolo am devenit de-a dreptul rebel. Nu aş putea spune de ce m-am purtat astfel. Terapeutul mi-a explicat la un moment dat că prin comportamentul meu rebel încercam să mă răzbun pe cei din jurul meu pentru tragedia prin care am trecut. Nu l-am contrazis. Nu l-au prins niciodată pe cel care a intrat cu tirul în maşina părinţilor mei, iar eu am trăit o vreme cu impresia că oricare din ei ar putea fi vinovat pentru moartea lor. Am fost măcinat de furie, iar ca să scap de ea am avut nevoie de foarte mult timp.

Am fost dat în grija mai multor familii, dar la niciuna nu am stat mai mult de trei luni de zile. Nu m-am putut adapta la o asemenea viaţă, chiar dacă, în interior, tânjeam după un cămin, după un loc pe care să-l numesc acasă.

M-au catalogat repede drept un copil problemă, iar în scurt timp tot mai puţine familii au fost interesate de mine. Nu m-a deranjat acest lucru. Mi-a lipsit oarecum atenţia pe care am primit-o înainte, dar m-am resemnat destul de repede. M-a ajutat mult faptul că l-am întâlnit pe Reiley.

Bunul şi blândul Reiley. Nu ai fi spus asta dacă te-ai fi luat după înfăţişarea sa. Era înalt şi dezvoltat, mult mai dezvoltat decât noi toţi, iar figura lui serioasă îi oferea aspectul unui bătăuş. Doar că el nu era deloc aşa. Bineînţeles, atunci când se enerva putea să dea cu tine de toţi pereţii, dar asta se întâmpla atât de rar, încât ai fi zis că băiatul nu ştia ce-i aia o insultă.

Fusese abandonat la naştere şi, după mai multe tentative nereuşite de adopţie, se resemnase la gândul că va avea vreodată parte de o familie. În schimb, se concentra pe învăţat, şi pot spune că asimila cunoştinţele mai bine decât oricare dintre noi. Într-una din zile, cred că aveam deja vreo doisprezece ani, chiar l-am întrebat de ce-şi bate atât de mult capul cu asta. Mi-a răspuns simplu:

– Dintr-un motiv sau altul, părinţii m-au abandonat. Poate că nu m-au vrut sau poate că nu aveau cum să mă crească, nu ştiu. Dar am de gând să-i găsesc într-o zi şi să-i întreb de ce au făcut asta. Şi când lucrul ăsta se va întâmpla, vreau să vadă că am reuşit să trec peste toate greutăţile şi să înving soarta, poate, doar poate, aşa vor fi mândri de mine.

Atunci mi-am dat seama Reiley avea un ţel, un scop; dar eu? Ce aveam eu? O viaţă întreagă în faţă şi nicio idee ce să fac cu ea. Dacă nu ai un scop, timpul parcă abia se târăşte. Orele, minutele şi chiar secundele devin agonizante. Aştepţi să se întâmple ceva, dar nici măcar tu nu ştii ce anume. Parcă trăieşti degeaba… Mi-am zis că trebuia să-mi găsesc şi eu un scop, dacă acest lucru era posibil.

Am avut la orfelinat câteva din lucrurile pe care le preţuiam cel mai mult, dar nu prea m-am atins de ele. Îmi aminteau prea mult de viaţa de dinainte de accident, aşa că nu le suportam în jurul meu.

Dar într-o zi, răscolind prin ele, am găsit cartea dăruită de domnişoara Valeria. Probabil mă aflam într-unul din momentele în care nu-mi venea să arunc totul şi să-i blestem pe toţi, pentru că m-am apucat s-o răsfoiesc. Îmi aduceam încă aminte întreaga poveste, de parcă s-ar fi aflat tot timpul acolo, în mintea mea. La un moment dat, am dat peste poza cu fata, de care uitasem cu desăvârşire.

Am luat-o şi am privit-o preţ de câteva secunde. Era aceeaşi fată, şi totuşi parcă nu. Crescuse, iar trăsăturile ei începuseră să se accentueze şi să-i ofere aerul unei domnişoare. Părul lung îl avea strâns la spate, iar acum purta ochelari, unii micuţi cu rame subţiri.

Dar cum era posibil aşa ceva? Cum putea o poză să se schimbe în timp? Asta sfida orice logică. Nu, nu putea să fie adevărat. Mi-am zis că probabil nu-mi aduceam eu bine aminte cum arăta fata. Probabil că şocul din acea zi îmi deformase amintirile. Asta trebuia să fie.

Am pus poza înapoi în carte şi am ascuns volumul. Am uitat din nou de el şi de fotografie. Asta până într-o zi, când Reiley a găsit cartea şi m-a întrebat dacă poate să arunce o privire prin ea. Am ridicat din umeri indiferent. Toţi cei de la orfelinat încercau să pară mai maturi decât erau de fapt, doar el se bucura de faptul că era un copil. La urma urmei, citea o carte pentru copii, iar asta îi putea aduce câteva cuvinte mai puţin plăcute din partea unora. Nu că l-ar fi interesat acest lucru.

La un moment dat, a găsit poza şi mi-a arătat-o.

– Cine-i fata?

Am privit fotografia şi nu mi-a venit să cred ceea ce am văzut. Acum fata avea părul scurt, până la umeri, iar înfăţişarea ei se schimbase; devenise cumva mai… rebelă.

Ceva nu era în ordine cu ea cu poza aia, iar întâmplarea m-a speriat bine de tot.

– Nu ştiu, am răspuns şi i-am luat poza din mână.

– Cum adică nu ştii? Era la tine…

– Nu ştiu! l-am repezit.

Cred că a fost prima şi ultima dată când am ţipat la el. M-a lăsat în pace, chiar dacă nu mi-a înţeles purtarea. Nici nu am încercat să-i explic. Era ceva necurat la mijloc cu fotografia, dar cum aş fi putut să-i spun aşa ceva lui Reiley? În acea seară am aşteptat să adoarmă cu toţii, apoi am ieşit afară şi am ars poza. Mă speriase bine de tot. O amărâtă de fotografie…

Nu am dormit prea bine în noaptea aia. M-am frământat de pe-o parte pe alta precum coca, iar dimineaţă, pentru a mă convinge că am scăpat de ea, am luat cartea şi am răsfoit-o pagină cu pagină. Şi, spre disperarea mea, am găsit fotografia, la acelaşi paragraf unde am descoperit-o şi prima dată. Era acolo, întreagă! Am luat-o pe furiş, apoi am pus cartea înapoi pe patul lui Reiley.

Am aşteptat încordat seara şi am ieşit din nou afară. Am luat bricheta şi am vrut să-i dau foc încă o dată, dar Reiley m-a oprit în ultima clipă. Am tras o sperietură zdravănă, pentru că apăruse ca din senin.

– Am văzut ce ai făcut aseară, a zis. Nu ţi se pare ciudat că poza a reapărut, ca şi când nu s-a întâmplat nimic?

Normal că mi se părea ciudat. Dar mai ciudat mi se părea faptul că el se purta atât de relaxat când tocmai îmi spusese că fusese martor la aceeaşi ciudăţenie ca şi mine.

– Ba da. Din acest motiv vrea s-o distrug. E… Nu ştiu ce este, dar vreau să dispară!

Mi-a luat poza şi bricheta din mâini şi s-a postat în faţa mea. Încă era cu aproape un cap mai înalt decât mine, chiar dacă în ultimele luni crescusem considerabil în înălţime.

– Şi dacă mâine o să te trezeşti că apare din nou? Ce o să faci atunci? O să-i dai iar foc?

– Da! O să-i dau foc până dispare. E ceva necurat la mijloc, nu vezi?

– Şi ce dacă este? a ridicat din umeri indiferent. Asta nu ar trebui să facă lucrurile mai interesante?

– Ce tot spui? Ai luat-o razna?

– Ai aici un mister care cere dezlegat, a spus calm. Nu crezi că ar fi mai interesant să afli ce este în neregulă cu poza, decât s-o distrugi?

Cuvintele sale au trezit în mine un imbold pe care-l credeam de mult timp pierdut. M-am simţit ca atunci când eram copil şi distrugeam tot ce prindeam doar ca să aflu ce anume îl face să ticăie. Doar că… de data asta îmi era frică. Nu mai era vorba de un mecanism, ci de ceva ce depăşea puterea mea de înţelegere.

– Te pot ajuta, a zis şi mi-a oferit poza înapoi.

I-am acceptat propunerea. Nu ştiu nici acum de ce am făcut-o, dar poate că avea legătură şi cu faptul că Reiley a ştiut întotdeauna ce să spună sau să facă atunci când vreunul din noi se simţea la pământ. Era ca un fel de coloană care susţinea toată greutatea copiilor din orfelinat. Probabil că m-a înţeles mai bine decât a reuşit s-o facă vreodată terapeutul.

Din acea seară am început să mă schimb. Încet, dar sigur. Am lăsat în urmă răutatea şi ura şi m-am apucat de învăţat. Aveam un scop acum. Reiley îmi oferise un scop. Voiam să aflu secretul fotografiei, cum de sfida legile cunoscute, cum de sfida realitatea.

Nu am să spun că a fost uşor. Dimpotrivă, a fost al dracului de greu. Rămăsesem mult în urmă cu studiile, dar cu ajutorul lui Reiley am reuşit să recuperez şi chiar să excelez. Este uimitor ce poţi face atunci când ai un ţel. Totul pare mai uşor şi are o însemnătate. Vezi lumea altfel.

De fiecare dată când mă simţeam la pământ, luam fotografia şi o priveam minute în şir. Mă calma şi îmi aducea aminte care era scopul meu. Acest lucru s-a transformat repede într-un obicei, iar de multe ori nici nu era nevoie să se întâmple ceva pentru a mă determina să arunc o privire fotografiei. Uneori mă amuzam de schimbările prin care trecea fata, alteori mă minunam cât de frumoasă era. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fata din fotografie era reală. Nu credeam asta, dar o parte din mine îşi dorea să fie adevărat.

Anii au trecut, am ieşit din orfelinat şi, cu banii din contul lăsat în urmă de domnişoara Valeria, am început o viaţă nouă. M-am mutat cu chirie, împreună cu Reiley, şi ne-am angajat. Nu aveam slujbe importante, ci mai degrabă lejere, pentru că amândoi ne pusesem în gând să urmăm o facultate. De aici încolo, lucrurile au început să se schimbe, să ne meargă mai bine, să simţim că facem parte din societate, din lumea pe care, până nu de mult, o dispreţuisem. Cel puţin eu, probabil că Reiley nu simţise la fel.

Din păcate, nu am reuşit să fac niciun progres cu poza. Toate experimentele mi-au arătat că era doar atât: o simplă fotografie. Poza s-a transformat într-o sursă de frustrare, dar nu m-am dat bătut. Am devenit obsedat de ea. Îmi doream mult prea mult să-i aflu secretul magic, aşa că nimic nu mă putea convinge să renunţ. Pe Reiley a început să-l îngrijoreze obsesia mea, dar nu a făcut nimic să mă oprească.

Ce e drept, avea altele pe cap. O blondă i-a furat minţile, într-atât cât să o ceară în căsătorie. Şi-a întemeiat propria familie şi, aşa cum îşi promisese, şi-a găsit şi părinţii. Nu l-am întrebat niciodată ce a discutat cu ei, dar ştiu că, din acel moment, a fost lângă ei atunci când aceştia au avut nevoie. Erau săraci, probabil aşa fuseseră şi când îl abandonaseră, dar pe el nu l-a interesat niciodată acest lucru.

Nu pot spune că nu am fost puţin gelos pe el. Reuşise să obţină tot ceea ce-şi dorise, pe când eu… Eu nu puteam să rezolv misterul unei fotografii care se încăpăţâna să se schimbe periodic, probabil în funcţie de cum se schimba şi fata respectivă. În acel moment trecusem de stadiul în care îmi doream ca fata să fie reală; eram convins că aşa trebuia să fie.

Dar timpul trecea cu rapiditate, iar eu începusem să mă simt precum într-un castel de iluzii, unde totul în jurul meu era plăsmuirea cuiva, mai puţin a mea. Iar când mi-am pierdut aproape toate speranţele, castelul mi-a arătat o încăpere pe care nu o mai vizitasem până atunci.

Mă aflam la o cafenea, acelaşi loc unde mă întâlneam cu Reiley pe vremea când eram la facultate, şi-mi aşteptam nerăbdător vechiul prieten. Întârziase. Nu-i stătea în fire, dar de când devenise tată se întâmpla tot mai des. Îl înţelegeam, mai ales că soţia lui aştepta acum al doilea copil.

Într-un final, am primit un mesaj de la el. Îşi cerea scuze că nu avea să ajungă şi mă întreba dacă era O.K. să pe lăsăm pe altă dată. I-am răspuns că nu era nicio problemă, apoi m-am ridicat de la masă şi am dat să plec. Probabil m-am ridicat foarte brusc, pentru că am răsturnat scaunul, iar cineva s-a împiedicat de el. Întotdeauna am avut reflexe bune, aşa că am prins-o de mijloc şi… am rămas aşa, imortalizat parcă într-un stop-cadru.

Era ca şi când priveam poza, doar că de data asta fotografia mă privea înapoi, cu ochii aceia ciocolatii din spatele ochelarilor micuţi.

După ce m-am dezmeticit şi mi-am cerut scuze, mi-am scos portofelul, pentru că acolo ţineam acum fotografia, şi am căutat dovada. Nu am găsit-o. Am scos tot ce aveam în portofel, aruncând cărţi de credit şi de vizită pe masă, şi orice altceva se mai găsea prin el, dar de poză nu am reuşit să dau.

– La naiba! am auzit şi abia atunci mi-am dat seama că nu eram singurul agitat. Fata îşi golise geanta de tot conţinutul, dar tot continua s-o întoarcă pe toate părţile.

– Lasă-mă să ghicesc. Cauţi o poză.

Şi-a ridicat privirea şi mi-am dat seama că o nimerisem.

– O să ţi se pară ciudat… Sau poate că nu, a spus după a văzut dezordinea de pe masă, dar aveam o fotografie în care puteam să jur că erai… Ei bine, tu. Doar că nu o mai găsesc. Chiar nu înţeleg ce s-a întâmplat cu ea, a zis şi şi-a reluat căutarea.

– A dispărut, am zis simplu, convins că acest lucru era adevărat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nici eu nu o mai găsesc pe cea cu… Păi, pe cea cu tine.

S-a aşezat încet pe scaun, tăcută, parcă încercând să înţeleagă ciudăţenia. Am făcut la fel.

– Poza… O ai de mult, nu? Şi era ceva ciudat la ea… Se schimba mereu, parcă era vie.

– Da, a spus cu uimire în glas, dar mai mult entuziasmată. Am găsit-o pe birou când eram copil. La început nu mi s-a părut interesantă, era doar o poză despre care nu ştiam cum ajunsese acolo, dar mai târziu mi-am dat seama că cel din fotografie se schimba la anumite perioade de timp. Lucrul ăsta m-a speriat puţin, dar avea ceva magic în ea, aşa că am păstrat-o. Doar că nu mi-am imaginat vreodată că persoana din fotografie ar exista cu adevărat…

Cât de ciudat era să aflu după atâţia ani că mai existase cineva cu o poză ca a mea, şi nu una oarecare, ci o fotografie în care apăream eu. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva mai existau şi alţii în situaţia noastră.

– Se pare că avem ceva în comun, am zis. Am studiat fotografia ani de zile şi tot nu i-am aflat secretul. M-aş bucura tare mult dacă ai vrea să-ţi împărtăşeşti povestea, poate m-ar ajuta să înţeleg mai bine ce se întâmplă. Desigur, sunt dispus să fac acelaşi lucru. Am făcut o scurtă pauză, apoi am zis: Îmi poţi spune Damian, domnişoară…

– Angela. Sau Angie, cum îţi este mai la îndemână, a spus repede.

– Angela. Este un nume foarte frumos.

– Mulţumesc, a zâmbit şi a roşit uşor, iar atunci, în acel moment, toate lucrurile legate de poză au căpătat o explicaţie.

Nu o explicaţie care să dezvăluie stranietatea fotografiei, ci una care mi-a arătat cealaltă faţă a realităţii în care trăim. Răspunsul s-a aflat tot timpul în faţa mea, dar nu am reuşit să-l găsesc pentru că am fost prea ocupat să-l caut. Sună ciudat atunci când o spui, dar are sens atunci când nu te gândeşti prea mult la asta.

Fotografiile nu au mai apărut. Poate că totul a fost doar un vis, aşa spune Angela uneori, dar ştiu că doar mă tachinează. Oricum, nu mai caut o explicaţie pentru existenţa fotografiilor. Această parte din viaţa mea a luat sfârşit; acum caut alte persoane care au primit acest dar minunat. Nu am avut prea mult noroc, dar asta nu înseamnă că, pe undeva pe acolo, nu există cineva care să privească o fotografie magică, menită să-i schimbe destinul. Iar dacă eşti unul dintre cei norocoşi, poate o să te simţi impulsionat de această destăinuire şi o să-ţi împărtăşeşti povestea. Poate o să descoperim împreună secretul fotografiei.

Lumea e plină de magie, dar noi suntem prea orbi ca să vedem acest lucru.

651 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.