REVISTA NAUTILUS / Proza / Renașterea – Liviu Surugiu

Renașterea – Liviu Surugiu

Liviu Surugiu • 19:13 - 03.08.2015 • 

– Doctor Benedetto… Ce părere aveți?

– Sunt uluit. Copilul acesta va ajunge o celebritate. Dar trebuie să aveţi grijă de somnul lui; doarme foarte puţin.

– Aţi văzut cum pictează? Poate că eu, ca tată, știți… Și nici nu mă pricep. Profesorul Laplace spune însă că toate tablourile sunt în stil renascentist. Secolul XVI, mai precis.

– Remarcabil! Şi foarte ciudat…

– Secolul XVI. Poate chiar XV…

– Aveţi grijă de somnul lui. I-am dat somnifere.

– Remarcabil…

– Al XV-lea.

– Grijă…

 

 

JURNALUL LUI PHILIP MAURIAC

 

“29 August 1953

 

Tati şi mami au hotărât să mă înscrie la Şcoala de Arte Plastice. Acolo nu poţi intra decât de la paisprezece ani, dar Directorul, la insistenţele profesorului Laplace, mi-a văzut lucrările şi a încuviinţat imediat.

Adică, nu chiar imediat. La început nici n-a crezut că le-am făcut eu. Am dat o probă. Vreme de o oră m-a urmărit. Nimeni nu a mai ţinut penelul aşa, de secole, a spus el la sfârșit.”

 

13 octombrie 1953

 

“A mai rămas o săptămână până la Expoziţie. Prima galerie, la doar nouă ani – mie mi se pare că deja am pierdut prea mulţi.

Mami citeşte încântată anunţurile din ziare, tati cară pânzele împreună cu profesorul Laplace. Chiar şi doctorul Benedetto e mulţumit: am reuşit din nou să-l păcălesc, să creadă că noaptea, după ce închid ochii, amețesc și nu mai știu pe ce lume sunt.”

 

19 Octombrie 1953

 

“Mai e un ceas până în zori. Deja cerul se luminează, diluând lumina stelelor. Un moment bun pentru ultimul tablou. De ce-am zis ultimul? A! Tata mi-a spus aseară că mai e un singur loc în galerie.

Acesta va fi cel mai frumos. Ştiu cum îl voi face. Întâi, toată pânza o voi albăstri. Apoi, stelele. Fiecare stea jumătate albă, jumătate galbenă, să lase impresia de licărire…Voi folosi efectul de pată oarbă de pe retină. Punctele foarte mici de pe margine vor apărea ca într-un cer adevărat, adică numai văzute cu “coada ochiului”. Am totul pregătit. Voi urca în pod.

Nu mai am nimic de scris. Pe mâine, după Expoziţie.”

 

 

PATRUZECI ŞI PATRU DE ANI MAI TÂRZIU

 

Prima zi

 

Nu contează data. Important e că pot, din nou, să scriu. În acelaşi caiet, cu acelaşi creion.

19 Octombrie 1953 – blestemată noapte!

Iată-mă! Un ilustru necunoscut. După ani de nemișcare, ani de mers în cărucior, ani de exerciţii pentru primii paşi, pot să-mi mişc mâinile şi degetele din nou.

Când aveam nouă ani, pictam minunat. Toată lumea spunea că o să ajung celebru. Acum nimeni nu mai spune nimic. Nici măcar nu mă mai compătimeşte, fiindcă m-am vindecat.

Inutil am încercat, în ultimii ani, să pictez din nou. Degetele îmi par corăbii străine prinse cu ancore grele pe fundul mării de culori…

Nu îmi mai fac iluzii. Talentul meu, dacă încă mai există în creier, se va pierde de fiecare dată de-a lungul nervilor, înainte de a ajunge în degete.

 

A doua zi

 

În dimineaţa primei mele expoziţii am căzut din pod şi mi-am fracturat coloana.

Mai târziu, după zece ani, când am reînceput să-mi folosesc, cu greu, mâinile, am incendiat tablourile. N-aş mai fi putut să le privesc, niciodată. Şi mai ales pe ultimul.

 

Ziua a treia

 

Profesorul Laplace a îmbătrânit. A ajuns, în sfărşit, director la Luvru. El încă nu m-a uitat. Ştie că nu voi mai picta niciodată. În ultimii ani îl surprindeam cum se uită cu milă la mine, infirmul care colindă galeriile într-un cărucior. Am continuat să vin în fiecare zi, în cârje, apoi şontâcăind, în cele din urmă păşind aproape normal pe coridoarele Muzeului. Un miracol pentru medici… însă numai eu ştiam că puterea era aici, pe pereţi. Tablourile unui ev pierdut, ele mă atrăgeau mereu ca nişte ferestre, înapoi, în timp.

Iar de mâine nu voi mai pierde vremea ca un oarecare. Laplace a reuşit să mă angajeze portar – dealtfel pensia pentru incapacitate de muncă nu va mai veni. Pot râmâne şi noaptea; profesorul ştie că dorm la fel de puţin.

 

O săptămână mai târziu

 

În fiecare noapte umblu cu o lanternă în mână pe coridoarele pustii. De fapt, sunt foarte animate. Autoportrele celebre îi ţin închişi aici pe cei mai mari maeştri. Întotdeauna mi s-a părut că au ceva comun – poate captivitatea lor benevolă.

Mă opresc în dreptul vreunuia. Mă înclin. E Da Vinci. Mişcarea luminii face ca și ochii lui să se mişte. Bineînţeles, sunt umbrele milimetrice ale reliefului de vopsele suprapuse. De aproape, un tablou nu e niciodată frumos. E hidos. Un hăţiş de culori întunecate, uneori încă urât mirositoare, după sute de ani. Un amestec din care nu înţelegi nimic. Dacă te dai un pas înapoi, îţi faci o idee, la al doilea începi să pricepi, cu al treilea vezi centrul, apoi întreaga panoramă.

Culorile trebuie privite de la o anumită distanță pentru a le lăsa să se combine eficient; cu cât aceasta e mai mare, cu atât tabloul e mai bun. De exemplu, El Greco. Nu-l poţi înţelege decât de la cinci metri, de aceea mi se pare superior lui Rubens, care are nevoie doar de trei.

 

O lună mai târziu

 

Sunt aşezate cronologic. Giotto di Bondone, Donatello, Masaccio, Jacopo Bellini, Sandro Botticelli, Leonardo Da Vinci, Cellini, Giorgio Vasari, Veronese…

La capătul galeriei e un loc gol, ca o gură întunecată în care limba şi dinţii nu se văd. Acolo niciodată nu a fost un tablou. Îmi place să-mi imaginez că în locul acela trebuia să fie autoportretul meu.

Am încercat mereu, de fiecare dată când am avut timp liber. Nu reuşesc. Mâinile nu mă mai ascultă, degetele mă urăsc. Am totul în minte, fiecare imagine, fiecare culoare…

Doamne! De ce… Eram doar un copil!

Locul meu nu era aici, să umblu ca o fantomă pe coridoare, locul meu era pe perete, lângă ceilalţi!

 

Peste o săptămână

 

Mi-am descoperit un hobby. Amprentele, colecţionez amprente. Și nu orice fel.

Prima am descoperit-o în ”Profetul Elias” al lui Vasari. Giorgio aranjase puţin faldurile unei tunici care nu voiau să-l asculte. Cu degetul mic înfiorase reverenda, parcă dându-i mişcare. Pe coloanele din fundal îşi înfipsese unghiile, iar palma unui personaj purta urma tenară a palmei sale stângi. I-am găsit chiar şi linia vieţii.

Urmele de pe tablou sunt dure, cu relieful pronunţat. Le ridic direct pe hârtie, frecând pe aceasta un cărbune în dreptul fiecărei amprente medievale.

Police, index, auricular. Prima pagină din album e de-acum ocupată.

 

După încă o săptămână

 

Aşa cum mă aşteptam, am descoperit mereu alte şi alte amprente, ale lui Bellini şi Andreea del Verrocchio, Botticelli și Veronese.

Treaba asta m-a ocupat cu totul. Mă simt ca şi cum i-aş fi surprins pe maeştri într-o conspiraţie. Fra Angelico, Tiziano, Correggio…

 

Peste zece zile

 

Pe Da Vinci l-am prins mai greu. Bătrânul a lucrat întotdeauna scrupulos, cu migală, numai în penel subţire. De aceea şi pot fi văzute tablourile sale de aproape. Sub doi metri – ce oroare!

Dar azi a fost al meu. Erau chiar pe mâinile Mona Lisei – ciudat, fiecare amprentă pe degetul corespunzător.

Cred că această colecţie e unică pe glob – nu ştiu dacă s-a mai gândit cineva vreodată la aşa ceva.Un album. Un album de familie.

 

Ultima noapte

 

Am ieşit din cămăruţa mea şi am coborât la recepţia Muzeului, aproape înainte de a înţelege pe deplin ce am în cap.

Nu mă pricep prea bine la calculatoare, dar, oricum, nu e greu să scanezi zece foi cu amprente diferite.

Din fragmente, din cele numai ale anumitor degete sau din toată mâna câte unui artist, calculatorul le-a suprapus pe baza unui program de identificare în 20 de puncte.

Iisuse din ceruri! Nu poate fi adevărat!

Toate amprentele sunt ale unui singur om!!

 

Dimineaţa

 

Zece artişti, de-a lungul timpului, din secolul XV până în prezent… toţi au aceleaşi amprente!

Posibilitatea existenţei a doi indivizi cu amprente identice, întreb computerul.

Una la 400 milioane de secole, răspunde prompt.

Iar ei sunt zece! E absurd să cred în ideea amprentelor de artist, identice, creatori în serie precum criminalii lui Lombroso!

Atunci?!

Altcineva s-ar gândi imediat că toate aceste opere sunt false – dar nu e cu putinţă. Dacă un nebun ar fi în stare să le facă, înseamnă că i-ar depăși pe toţi maeştrii la un loc!

Tablourile acestea însă, nemişcate de ani, au fost analizate în fel şi chip, autentificate, asigurate pe sume fabuloase, securizate! Nimeni nu ar fi avut cum să înmoaie vopselele străvechi spre a-şi lăsa amprentele în ele.

Nici măcar reîncarnare nu poate fi: asta ar însemna același suflet în alt trup, deci mereu alte amprente.

Dintr-o dată realizez că cei zece nu au fost contemporani. Un om renăscând mereu, iată adevărata idee a Renaşterii! Renăscând pentru aceeași pasiune.

Oare există… și acum?

Un gând ciudat mă fulgeră. Şi mă apropii, din nou, de calculator. Palma mea, degetele mele voi scana acum.

– Aţi văzut cum pictează? Profesorul Laplace spune că în stil renascentist. Secolul XVI, mai precis.

– Remarcabil! Şi foarte ciudat…

– Secolul XVI. Poate chiar XV.

– Aveţi grijă de somnul lui. I-am dat somnifere…

Pentru prima oară în viaţă mi-e cu adevărat somn. Și mă gândesc deodată că miraculoasa mea vindecare n-a putut fi degeaba.

Computerul scanează sârguincios în continuare. E dimineaţă, curând or să apară primii vizitatori.

Privesc, cutremurat, spre fundul galeriei. Acolo încă e un loc gol.

Computerul a terminat. Privesc rezultatele.

Mă simt… renăscut.

1980 vizualizari

2 Comentarii

  1. Lucian Teodor Mihalea spune:

    Extraordinar!!

  2. Liviu scrie cu nerv, asa cum e el in realitate. Parca se pune pe el pe hartie, se fictionalizeaza. O sa mai reflectez asupra scrisului sau. E dinamic, e interesant, are directie. Sa ai directie e un lucru bun in SF-ul nostru autohton unde multi si-au pierdut directia, dragii de ei. Liviu, te salut.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.