REVISTA NAUTILUS / Foileton / Protectorii

Protectorii

Rodica Bretin • 18:25 - 01.02.2016 • ,

Partea întâi – Oameni și Zei

Capitolul I

KAYLA

În noaptea aceea am murit.

Întâi au fost bezna de sub pleoapele strivite, bubuitul asurzitor al inimii, răsuflarea care îmi ardea fruntea… Bărbatul s-a aplecat şi mi-a mângâiat tâmplele, obrajii, cu o tandreţe înfricoşătoare. Apoi… Crestătura pe pântec, durerea ca o arsură, gustul sărat al sângelui pe buzele muşcate, zbaterea adâncindu-mi legăturile în carne. Rămas în penumbră, bărbatul a continuat ce începuse, cu mişcări precise, de chirurg. Tăietură, durere, ţipăt – şi viaţa ce mi se scurgea cu fiecare…

Nu!, am urlat fără glas, sărind din pat, deodată trează.

Deasupra, tavanul camerei mele, împrejur tablouri, mobile, cărţi, cadranul luminos al ceasului. Înghiţeam anevoie aerul, încercând să regăsesc certitudini, repere familiare. Un coşmar? Atât de viu, de intens?

Sunt oameni ce mor în timpul somnului, prinşi în capcana unui vis din care nu se mai pot trezi. „Să dormi şi, poate, să visezi…“ Pentru unii, la fel ca pentru Shakespeare, somnul era un război – nemilos, fără de sfârşit.

Însă coşmarul meu nu fusese o plăsmuire a minţii. Undeva, în Dartmouth, o femeie murea. Mâine, Susan ar fi împlinit nouăsprezece ani. Gustul merelor verzi, fulgi de zăpadă topindu-i-se în palmă, vântul ce îi răsfira pletele ca mierea, pământul reavăn sub tălpile goale, rochia de mătase purtată la Balul Absolvenţilor… Uluitor, câte gânduri poate avea un om într-o singură clipă.

„Teroarea dinaintea sfârşitului amplifică senzaţii, exacerbează sentimente. În circumstanţe extreme, creierul devine un emiţător care…“ Platitudini inutile ascunzându-mi neputinţa. Undeva, o femeie era crestată lent, metodic şi lăsată să sângereze. Încă o amintire pe care nu o cerusem, n-o voiam – a câta?

În bucătărie, am pus apa la fiert. O linguriţă de zahăr, două de cafea – ritualul matinal care, de obicei, îmi dădea iluzia normalităţii… Din sufragerie, un glas masculin pronunţa întrebările rar, distinct, cu accent impecabil de englez ai cărui strămoşi luptaseră la Waterloo. Tania lăsase deschisă uşa băii şi, de sub jetul duşului, răspunsurile ei păreau încercarea unei făpturi a apelor de a vorbi cu oamenii, în chinuitorul proces al adaptării la viaţa terestră. În cazul Taniei, la Nova Scotia.

Sosise acum paisprezece luni din Sankt Petersburg, hotărâtă să rămână. Şi se credea deja pătrunsă de spiritul patriei adoptive şi gata pentru următoarele etape: cetăţenia, respectabilitatea. În viziunea ei, dansul „exotic“ reprezenta un compromis de moment şi se pregătea să urce scara socială până în vârf, până la uşa capitonată pe care scria cu litere aurii: Tania Petrovna, avocat.

Urmaşa celor care spulberaseră La Grand Armeé şi Wermachtul în stepele Rusiei, gândea tactic, strategic şi logistic: în câţiva ani va strânge banii pentru Universitate, apoi… „Sky is the limit“ – cum ar fi spus americanii. Să îi desluşesc câteva dintre adevărurile vieţii care mă pocniseră drept în creştet?! Tania nu avea nevoie de sfaturile mele, de ale nimănui. Era decisă să obţină ce credea că i se cuvine.

Fusesem la fel, bătusem acelaşi drum, pas cu pas… Cinci ani pierduţi la Medicină: cursuri, seminarii, studii, examene. Şi, la sfârşit, foaia de hârtie care mă propulsa în elită…

Un psihiatru nu duce niciodată lipsă de pacienţi. Nevroze, depresii, căderi nervoase erau destule în Mileniul Trei – chiar şi în Canada. Un cabinet particular ar fi fost o mină de aur pentru cineva care… Dar de unde bani ca să îl deschid? Iar cerşetorii cu diplomă nu îşi permit luxul să refuze, să aştepte, să aleagă. Am luat ce se ivise mai întâi: un post de consultant la Tribunalul Municipal Halifax. „Expert evaluator psihiatric“ – suna mai bine decât realitatea. De fapt, eram un scormonitor prin gunoaie.

Doi ani a trebuit să ascult minciuni, inepţii, subterfugii; să dau din cap, să mă prefac atentă, preocupată, interesată. Deşi ştiam nu doar ce va spune, ci tot ce gândise vreodată cel dinainte-mi. „O privire în mintea criminalului“ – pentru mine nu era deloc o figură de stil.

Sadici, pedofili, psihopaţi, criminali amatori sau prin vocaţie, intrau pe uşile tribunalului cu cătuşe la mâini, în timp ce avocatul lor, sau al diavolului, le şoptea la ureche cuvintele magice: nebunie temporară. „Onorată instanţă, mi-am ucis soţia, cei doi copii, sora venită în vizită – însă n-am vrut, a fost o clipă de rătăcire…“ Opt din zece criminali prinşi asupra faptului invocau lipsa de discernământ. Şi ajungeau la mine.

Mare ghinion… Cunoscusem nebuni adevăraţi, sărmane spirite debusolate, trăind într-un spaţiu propriu, desprins de lume. „Bolnavii“ pe care mi-i aduceau ştiuseră exact ce fac. Remuşcările, lacrimile, simularea elanului penitent, rămâneau o mască. Dedesubt… Sfidare, nepăsare şi un singur regret: că trebuiau să plătească. Am privit în atâtea conştiinţe strâmbe, perverse, în atâtea întrupări ale Răului încât ar fi zdruncinat credinţa unui înger. Iar tumorile minţii n-aveau cum să fie extirpate, cauterizate, tratate homeopatic. Aş fi putut să ard putreziciunea ce le ţinea loc de creier. În schimb am scris: „conştienţi, lucizi, în depline facultăţi mentale, apţi să răspundă pentru faptele lor“, şi am parafat, aruncându-i pe banca acuzării, în malaxorul justiţiei. Nu ce îşi doreau, dar… Oricum, de după gratii aveau să iasă reformaţi, cu certificate de bună purtare şi încă o lecţie de viaţă: „orice ai face, nu te lăsa prins“.

Douăzeci şi patru de luni am explorat smârcuri otrăvite, colcăind de refulări, frustrări, conflicte oedipiene, complexe la care Freud nici măcar nu se gândise, fantezii sadice care l-ar fi făcut pe doctorul Mengele să pălească de invidie. Apoi, într-o zi am hotărât că era de-ajuns!

Mă întorceam de la tribunal când, în faţa Clubului Fantasia, lângă poarta barocă, de sticlă şi mahon, am văzut anunţul: „Căutăm dansatoare“. Atât. Nici experienţă în domeniu, nici referinţe sau recomandări… Şi mi-am spus: de ce nu? Într-o vineri m-am prezentat la audiţie, seara eram angajată, a doua zi aveam primul spectacol.

Lecturând de la înălţimea catedrei de snobism, foştii mei profesori ar fi calificat noua mea slujbă drept o involuţie, un compromis degradant. Şi cine să îi contrazică? „Dansatoare exotică“ nu dădea bine într-un Curriculum Vitae. Dar câştigam de cinci ori cât mă plătea Municipalitatea. N-aveam un orar rigid, îmi alegea singură costumele, coregrafia, muzica. Şi, nu în ultimul rând… îmi plăcea să dansez.

– Un pesos pentru gândurile tale!

Poate un penny… Dacă Tania era creaţia lui, Pygmalion ar fi trecut la sculptura abstractă.

Doar în prosop, cu pletele şiroind de apă, Galateea mea surâdea radios. Am încercat să mi-o închipui pledând argumentat, sobră, înaintea unui judecător cu mantie şi perucă – imaginea îmi evoca o pisică jucând şah cu Kasparov… I-am zâmbit la rându-mi şi am ţâşnit pe lângă ea, grăbindu-mă să pun stăpânire pe baia în sfârşit liberă.

Un duş fierbinte, peria trecută de câteva ori prin păr, machiajul contra cronometru… În hol, Tania deschisese dulapul şi se uita gânditoare la rochiile mele. Decizii, decizii… Am ales-o pe cea mai decoltată, i-am pus-o în braţe cu pantofii care se potriveau şi, în timp ce le încerca în faţa oglinzii, m-am echipat rapid – blugii, bluza, cizmele, hanoracul – o eficienţă căpătată în ani de practică: întâi la orfelinat, apoi la căminul facultăţii.

Tania vorbea. Înregistram sunetul vocii ei, auzeam cuvintele, uneori le conştientizam înţelesul: întâlnire, restaurant, seara asta. Pe cele mai multe le lăsam să treacă, picături de ploaie lunecând pe geamul care mă despărţea de lume.

– … îl cheamă Quin. Denton Quin.

Asta mi-a adus aminte replica stereotipă cu care avatarurile lui James Bond îşi aduceau în delir cohorta de admiratoare. În aventura canadiană a Taniei, înainte de Quin fuseseră Mike, Ethan, Ken. Şi fiecare jucase, pe rând, rolul Domnului Perfecţiune: bogat, frumos, cetăţean canadian. Doar că… Mike era căsătorit, Ethan transexual, Ken trişor de meserie.

Tania nu disperase; erau înfrângeri temporare şi n-a făcut din ele o dramă existenţială. Le-a depăşit cu resemnarea optimistă cu care accepta orice, inclusiv pe mine – Kayla Blackmoon, pe jumătate indiancă, excentrică, antisocială, cu care alesese să împartă apartamentul, chiria şi… tot ce mai aveam. Înainte să ies m-a sărutat fugar pe obraz şi mi-am amintit: Tania era prietena mea. Singura.

Opt minute cu taxiul, patruzeci pe jos – atât făceam până la Fantasia. Aflat în Districtul 5, centrul istoric al oraşului, la parterul unei vile coloniale, era un club exclusivist, cu whisky scoţian, muzică irlandeză, vinuri franţuzeşti, bucătari italieni şi ireproşabili chelneri englezi. Dar toţi veneau pentru ce se petrecea pe scenă. Striptease, dans „exotic“? Ca în orice democraţie, părerile erau împărţite… Însă cei de la mese priveau, aplaudau, fără să le pese de semantică.

Când am intrat, dansa Cherryl. Îşi scosese întâi mănuşile, ciorapii, făcându-i să şerpuiască prin văzduh ca nişte năpârci îmblânzite. Restul… mai târziu, întotdeauna într-alt fel, niciodată totul. Misterul – iată cheia seducţiei. Şi dolarii se aşterneau ca un covor de frunze foşnitoare sub tocurile femeii… Urmau Deborah, Jasmine, Amber. Aveam destulă vreme şi m-am urcat pe unul dintre scaunele înalte de la bar, cel din faţa televizorului.

Pe Canalul 34 începuseră ştirile locale: un accident pe Podul McKay, o spargere la un bijutier, o încăierare la Cafeneaua Scriitorilor, cadavrul unei femei descoperit într-un cimitir de maşini din Woodside, Districtul 8. Brusc, am devenit atentă: murise în urma…

Plictisit, cineva a schimbat canalul… Un răcnet pornit din mii de piepturi, spectatorii în extaz, prim-planul pe boxerul căzut într-o baltă de sânge şi sudoare, apoi pe adversarul său, clătinându-se în timp ce tribunele scandau odată cu arbitrul – „trei, doi…“

N-au ajuns la „unu“. Clipisem din pleoape, nerăbdătoare şi pe ecran au apărut iarăşi jungla de maşini ruginite, poliţişti, reporteri, curioşi, o ambulanţă sosită tardiv, paramedicii coborând targa…

Frustrat, bărbatul agita telecomanda, apăsând butoanele cu furie. Degeaba: trebuia să văd, să aflu.

– … Victima din Woodside rămâne încă fără identitate, turuia un reporter, dar echipa locotenentului Eric Norton a stabilit momentul morţii: acum şaptezeci de ore. Cauza?

Fără o vorbă, poliţistul s-a dat la o parte şi am desluşit trupul ce atârna în ţeapă. Nu era Susan. Arcuită nefiresc, cu mâinile, picioarele, cu şuviţele negre scurgându-i-se parcă spre pământ, necunoscuta semăna cu un fluture în insectar.

Însă reporterul nu îşi epuizase rezerva de întrebări:

– Poate fi o sinucidere?

– Numai dacă s-a aruncat dintr-un avion.

Răspunsul a adus doar perplexitate. Şi mai multe microfoane aţintite ultimativ asupră-i. Norton şi-a pierdut răbdarea:

– Vedeţi prin jur clădiri, schele, copaci? Femeia a fost întâi străpunsă şi apoi ridicată în văzduh… Oricum, a murit încet, în ore, poate zile.

Lămurit în sfârşit, reporterul s-a răsucit spre cameraman.

– Suntem în Dartmouth, nu în New York, unde psihopaţii pândesc la fiecare colţ de stradă. Şi totuşi, în ultimele opt luni, cincisprezece femei au fost omorâte în moduri care…

Şaisprezece. Curând, cineva o s-o descopere pe Susan. Încă o cifră în statistici, o altă ştire de senzaţie, o nouă anchetă pentru locotenentul Norton…

Abandonând lupta cu telecomanda, omul a aruncat-o pe tejghea şi s-a reîntors la certitudinea sticlei de brandy. Şi eu aş fi vrut să mă închid într-o cochilie de nepăsare. Să uit de Susan, de femeia prinsă în insectarul unui nebun, de celelalte… Altfel, într-o zi, un psihiatru o să-mi arate mie cartonaşe cu pete de cerneală, în care să îmi descopăr obsesiile.

– Pentru tine…

Brent mi-a pus înainte un cockteil albastru, fumegând, apoi mi-a şoptit:

– Masa şapte!

Femeia de-acolo a ridicat paharul, ţinându-l o clipă în aer – o invitaţie… Curiozitatea este privilegiul pisicilor cu nouă vieţi. Sau al eroinelor din filmele horror, care ţin neapărat să coboare în pivniţa plină cu şobolani mutanţi, paianjeni gigant, fantome, schelete, zombi antropofagi… Nu eram pisică, nici nu voiam să trăiesc periculos. Şi totuşi, m-am dus. Necunoscuta mi-a arătat scaunul liber, fără o vorbă. Şi trebuia să mă aşez. Femeia aceea… „Frumoasă“ – ar fi fost o platitudine. Chipul de o perfecţiune sculpturală şoca, tăia răsuflarea.

S-o privesc? Nu puteam face altceva şi abia după o vreme mi-am adus aminte să respir. Ochii… erau albaştri sau verzi? Greu de distins în lumina difuză, schimbătoare. Albaştri – eram sigură. După cum ştiam că strălucirea aurie a părului nu era opera vreunui coafor. Totul era natural la străină – şi diferit. Ca şi cum venise de pe o altă planetă. Am rezistat tentaţiei să o întreb: îşi lăsase nava spaţială în parcarea clubului?

– Nu-ţi place?

A arătat spre cocktailul de care nu mă atinsesem. Deci, vorbea. Calm, învăluitor, cu un accent aristocratic ce ar fi extaziat-o pe Tania.

– Nu beau…, am murmurat.

Gestul de amuzată acceptare a aprins scânteieri în brăţara cu safire. Autentică, la fel ca şi colierul, cerceii. Albastre erau şi rochia, pantofii, şalul care nu acoperea umerii neatinşi vreodată de soare. Era o eleganţă discretă, fără nimic ostentativ. „Desăvârşită“ – primul cuvânt care îmi venea în minte. Şi era singură. Ceea ce, în Fantasia echivala unei declaraţii de intenţie.

Mă privea cu o stăruinţă care se transforma tot mai mult în… derută, interes, uimire?!

Din freamătul buzelor am ştiut că luase o hotărâre… Primisem destule propuneri şi nu numai de la bărbaţi. La club veneau şi femei – emancipate, lesbiene convinse sau doar amatoare de experienţe memorabile. De la mine, toţi şi toate se alegeau cu un refuz. De data asta însă… Am închis ochii, întârziind inevitabilul. Însă întrebarea nu a fost cea pe care o aşteptam.

– Ce ai făcut înainte cu televizorul… Poţi repeta?

Am îngheţat. Cum îşi dăduse seama? Şi eu, unde mi-a fost mintea? Săptămâni, luni mă ferisem să… Iar acum, dintr-o prostie… Străina căpătase un ascendent asupra mea. Îmi putea cere… Orice? Mai mult decât fusesem gata să îi dau de bună voie?!

Aplauze: grindină lovindu-mă din toate părţile. Jasmine cobora treptele, Amber se pregătea să le urce… M-am uitat în ochii femeii cu o linişte sub care răsunau urletele războinicilor din tribul mamei, înainte să se arunce asupra duşmanului.

Apoi am surâs serafic.

– Habar n-am despre ce vorbeşti…

Străina a sorbit gânditoare din lichidul azuriu – chiar totul trebuia să fie albastru la ea? – şi i-am auzit cuvintele venind, parcă, dintr-o depărtare infinită:

– Sunt Lorena of the Argylls.

-Va urma-

758 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.