REVISTA NAUTILUS

Partea I

M-am trezit. Nu-mi amintesc să fi adormit dar din moment ce tocmai devenisem conştient, cuvântul trezit părea a fi destul de potrivit. După două miimi de secundă (sau mai  puţin) tânjeam deja după starea mea anterioară.

Puteam să jur că existau nişte creaturi mici, care se trezeau la viaţă în interiorul capului meu şi, din pricina bucuriei, exersau cântatul la tobe. Nu părea departe nici posibilitatea în care însuşi creierul se credea limba unui clopot şi anunţa toate orele scurse de la începutul lumii.

Oricare ar fi fost adevărul, îmi era îngrozitor de rău. Capul mă durea, ochii îmi ardeau iar stabilitatea lumii înconjurătoare era la fel de discutabilă ca şi consistenţa podelei. Nu ştiam dacă stăteam în picioare sau întins. Adevărul e că nu ştiam nici măcar dacă aveam picioare.

Am găsit cu greu curajul de a deschide ochii. I-am deschis. Am tras aer în piept şi un fior rece m-a trecut pe şira spinării. Simţeam transpiraţia care cobora de pe frunte pe obraji. Am încercat să privesc în jur dar muşchii gâtului erau înţepeniţi. Am reuşit să mă întorc ca un lup, cu tot corpul. Se prea poate să fi fost un lup sau un animal asemănător. Nu aveam de unde să ştiu. Alt fior rece.

Nu recunoşteam nimic în jur. Nu era de mirare, nu recunoşteam de obicei locul în care mă trezeam. După ce piticii au încetat petrecerea, am reuşit să atribui o oarecare însemnătate imaginilor care se loveau de retină. Eram într-un pod părăsit.

Un reflex, pe care nu ştiam că îl am, m-a împins să fac un pas înapoi. O porţiune de acoperiş se prăbuşise chiar în faţa mea iar luna strălucea prin spărtura proaspătă. Încă un salt înapoi şi altă gaură în acoperiş. Prin acel loc vedeam altă lună. Era puţin mai mică dar strălucirea ei era la fel de puternică. A urmat un salt lateral, unul înainte, din nou în lateral apoi unul în spate. Am continuat aşa până am numărat 11 găuri şi tot atâtea luni. Atunci am auzit un pârâit şi am simţit cum podeaua se crăpa sub greutatea mea.

M-am pleznit de suprafaţa a ceea ce părea a fi apă. Deşi mă simţisem ca un rinocer aruncat dintr-un avion, am reuşit cumva să plutesc. Am înaintat până m-am simţit în siguranţă şi am privit înapoi.

Podul meu era de fapt primul dintr-un şir de locuinţe. Erau construite asemeni cuiburilor de pasăre într-un pom gigantic care ieşea din ocean. Am spus pom pentru că vedeam fructele imense care străluceau în lumina nopţii. Lunile. Probabil că una dintre ele căzuse şi distruse vreun stâlp de rezistenţă. Sau poate nu. Nu aveam de unde să ştiu cum se comportă acele fructe.

Am renunţat să caut explicaţii. Eram speriat şi oricum mă preocupa mai mult durerea înţepătoare ce îmi cuprinse întregul corp. Atunci mi-am pierdut din nou cunoştinţa.

*

M-am trezit. Omuleţii mei erau mai fericiţi ca niciodată şi considerau ochii două pignata gigantice în care izbeau cu ce aveau mai tare şi mai gălăgios (probabil tobele lor). Cu toate acestea nu îmi mai era frică să deschid ochii. Ştiam că sunt în camera mea. Mirosul înţepător şi aerul stătut îmi confirma acest lucru.

Eram din nou domnul Blue, adică acel domn pe care îl cunoşteam de patruzeci de ani şi cu care împărţeam marea majoritatea a timpului. După ce eul meu se bucurase îndeajuns că se regăsise pe sine, m-am aşezat grăbit la birou şi m-am uitat la calendarul afişat pe ecranul calculatorului. Era în 23. Prin urmare, mi-am petrecut trei zile în acea lume ciudată din care îmi aminteam doar ultimele clipe. Mereu îmi aminteam ultimele clipe.

Dacă aş fi stat să mă gândesc puţin, sigur mi-aş fi dat seama că timpul curgea diferit în fiecare lume şi trei zile aici puteau însemna acolo la fel de bine cinci ani cum puteau însemna două minute. Dar pe vremea aceea nu stăteam să ma gândesc deloc.

Am tras aer adânc în piept şi m-am relaxat. Trebuia să îmi văd mai departe de viaţa mea (sau a domnului Blue, nu conta). Aveam de dat telefoane. Trebuia să inventez o boală pe care să o servesc pe tavă celor de la servici şi să îmi anunţ părinţii prăpăstioşi că nici de acesta data nu murisem.

În acele momente mă bucuram că trăiam singur, nu aveam obligaţii iar câinele cu care împărţeam apartamentul mă considera un simplu coleg de cameră. Rutina nu mi se păruse niciodată mai dulce şi mai binevenită.

După câteva zile de strufocări lăuntrice, am decis să las acest incident să treacă pe lângă mine. La urma urmei mi se întâmpla foarte rar să fiu ceva mai deosebit. Mă trezeam de obicei sub formă de plantă ofilită, animal mărunt şi speriat sau un lucru care nu ştiam că are viaţă (cum ar fi o piatră cubică sau un cal roz de plastic).

Îmi amintesc o dispariţie (căci aşa le numeam pe vremea aceea) în care eram un fel de lumină. Fugeam mereu de colo colo, izbindu-mă de tot soiul de obiecte şi fiinţe doar pentru a mă întoarce de unde am plecat. Deşi acum ştiu că a fost una dintre cele mai scurte incursiuni în alte lumi, pe atunci o consideram una dintre cele mai lungi.

Dacă nu ar fi sunat telefonul exact în acel moment, probabil că s-ar fi întâmplat două lucruri. Unu: Aş fi mâncat liniştit pastele a la Paree pe care mi le preparasem în loc să le transform în scrum prin neglijenţa mea. Doi: nu aş fi ştiut care e adevăratul înţeles al dispariţiilor mele.

Am răspuns la telefon. De la celălalt capăt al legăturii se rostogolea către mine o voce monotonă, complet lipsită de inflexiuni. Nu puteam judeca nici dacă era bărbat sau femeie.

- Bună ziua. Domnul Eric Blue presupun.

- Da, eu sunt. Cu ce vă pot aju… Nici nu reuşisem să termin bine fraza că vocea bărbatului se lăuda din nou cu monotonia ei:

- Astăzi la ora 18:30 la Grand Hotel Restaurant. Masa numărul 2. Ştim despre dispariţii.

Convorbirea se întrerupse. Fără să îmi fi dat seama îmi ţineam de ceva timp respiraţia.  Cum să fi ştiut cineva despre dispariţiile mele? Eu unul nu am spus nimănui, iar în timpul desfăşurării acestor evenimente nu părea să fi fost prezent în lumea aceasta. Erau ori vise foarte reale ori … vise foarte reale. Nici mai mult, nici mai puţin. Putea fii totuşi o farsă, sau ceva de genul acesta.

Am numărat necunoscutele şi am ajuns la concluzia că erau prea multe. Am hotărât ca şi acest aspect să îl las baltă. O să merg la restaurant, fie ce o fi. Domnul Blue e un om îndrăzneţ, plin de şarm, spiritual, cu simţul umorului, puţin modest şi foarte chipeş, care poate face faţă oricărei situaţii. Iar eu eram atunci domnul Blue.

Am ajuns în faţa restaurantului la ora 18 fix. Era un local select, cu portar şi valet la parcare. Nu aveam maşină dar am dat totuşi bacşiş valetului.

Am intrat înăuntru. Sala avea acel aer întâlnit numai în restaurantele scumpe: rece de la aerul condiţionat şi plin de pretenţii.

Am fost condus la masa numărul doi unde şedea un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum verde închis. La prima vedere părea cât se poate de normal. Cu toate acestea am aruncat mai multe vederi asupra persoanei. Pe la a treia, mi-am dat seama că mâinile păreau totuşi puţin mai lungi, pe la a patra capul  părea mai mic decât la majoritatea oamenilor iar la a şasea ochii erau foarte adânciţi în orbite. Pe lângă asta, avea ceva neomenesc în privire. Am pus totul pe seama încordării mele şi m-am aşezat pe scaun fără să zic nimic.

- Buna domnule Eric se pare că aţi ajuns la fix. Spuse bărbatul pe tonul deja familiar.

- Puţin cam de … am adăugat eu uitându-mă la ceasul de la mână, dar mi-am înăbuşit imediat vorbele. Ceasul arăta 18:30. M-am uitat cu coada ochiului la ceasul mare din salon şi acesta era de acord cu cel de la mână. Ciudat. Am zis că voi elucida acest mister mai târziu. M-am aşezat fără să scot nici un cuvânt. Bărbatul în costum verde şi cu mâinile puţin cam lungi a spus fără nici un fel de introducere:

- Mai aveţi câteva minute. Am vrut să fiu de faţă pentru a putea veni şi eu cu dumneavoastră. Sper că îmi permiteţi.

La auzul acestor vorbe am avut impulsul de a mă ridica. Ceva m-a făcut să împietresc în poziţia în care eram. Putea să fie curiozitatea, ori vreo forţă ciudată exercitată de privirea fixă a omului în costum verde care acum îşi bălăngănea ceasul în faţa ochilor mei şi mormăia ceva nedesluşit. Mă simţeam exact ca în faţa televizorului: ştiam că aş fi putut să ma mişc dacă vroiam, dar parcă nu voiam cu adevărat acest lucru. Imaginea devenise neclară şi îşi pierdea din luminozitate. În scurt timp nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic.

*

M-am trezit. De data aceasta nu aveam nici un fel de disconfort. Eram în ceea ce părea camera mea. Nu mă simţeam ca acasă, dar asta oricum nu se întâmplase niciodată. Mereu eram nemulţumit de apartamentul meu.

Lumina din încăpere era rece cu mici nuanţe de albastru. Mirosul era mai greu şi aerul părea mai dens decât mi-l aminteam. Lucrurile erau în mare ale mele, dar lipsea posterul cu The Doors de pe spatele uşii, statuia mică cu extraterestrul de pe noptieră şi unele cărţi din bibliotecă erau schimbate cu altele de care nu auzisem până atunci. Oricum, eram în mare  parte, acasă.

M-am apropiat de birou. Acelaşi sticker cu Hard Rock Caffe pe partea stângă dar calculatorul de sub el era negru. Mi-am amintit brusc de omul ciudat cu care trebuia să fi luat masa la restaurant. Nu era nicăieri. Exact în acel moment, sună telefonul. Am recunoscut imediat acea voce fără inflexiuni:

- Domnule Eric, îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi. De asemenea, îmi cer scuze pentru starea mea imaterială care nu îmi permite să vă vorbesc decât prin intermediul acestui aparat. Mi-e teamă va de data aceasta v-aţi aventurat prea aproape de lumea anterioară. Eu nu pot exista în lumi atât de apropiate.

- Lumi? Ce … lumi? Am şoptit eu în receptor, mai mult pentru mine.

- Se pare că nu ştiţi prea multe despre condiţia dumneavoastră. Din păcate nici aici nu avem destul timp, dar o sa încerc să vă explic cât de mult pot.

Genul acesta de introducere mă ducea cu gândul la romanele proaste sau filmele de doi lei. Oricum, am răspuns politicos:

- Vă ascult. Şi aşa nu aveam altceva de făcut.

- Veţi muri în curând. Acum şi aici mai aveţi de trăit doar câteva minute. Mereu vă călătoriţi într-o entitate muribundă. Un iepure înainte să fie prins de un şoim, un klodron înainte să fie înghiţit de un klotret sau o lumină înainte să fie stinsă. E ghinionul dumneavoastră dar problema noastră.

Am încercat să spun ceva dar cuvintele refuzau să iasă. Filmul prost era pe cale de a deveni un block-buster. Am dat totuşi din cap mimând dezaprobarea. Gestul nu ajutase la nimic pentru că vocea continua să dea explicaţii:

- Cu toţii vă mutaţi în altă lume, dar doar atunci când muriţi. Dumneavoastră faceţi asta de fiecare dată când simţiţi un fior rece pe spate sau vedeţi culoarea verde-închis.

Am rămas câteva momente cu telefonul în mână încercând să procesez informaţiile pe care tocmai le primisem. Nu am reuşit.

La momentul acela totul mi se părea absurd şi deplasat. Nu ştiu din ce motiv, m-am îndreptat către oglindă. M-am îngrozit. Aveam peste doi metri înălţime iar pielea era cenuşie cu sclipiri metalice. Pieptul era mult mai masiv decât mi-l aminteam iar muşchii braţelor erau imenşi. Lumina albastră din cameră izvora, de fapt, din ochii mei.

Am simţit o înţepătură puternică în partea dreaptă. Am ieşit pe uşă şi am ajuns într-un fel de mansardă. Deşi era părăsită părea oarecum familiară. Am găsit o a doua uşă şi am sărit, prin ea, în apă.

Dacă ar fi fost să dau crezare noilor informaţii, am murit înainte să ating lichidul albastru.

Partea a II - a

Cum am deschis ochii mi-am dat seama de ce se întâmplase. Ma rog, nu chiar de tot, dar o bună parte. De fapt, nici măcar atât. Era o parte oarecum însemnată, dar nu chiar bună. Ca să fiu sincer, însemna ceva doar într-un anumit context, care la rândul său, era destul de improbabil. Oricum, o idee vagă mi se înfiripase la vremea aceea cu privire la poziţionarea mea în timp şi spaţiu.

Eram în faţa restaurantului Grand Hotel. Ca de fiecare dată, nu eram singur. Mă însoţeau durerile, ameţelile şi stările de greaţă. Am aşteptat răbdător ca acestea să se plictisească de mine şi să plece. Au plecat mai devreme decât anticipasem.

M-am uitat la ceas pentru am confirma bănuiala şi am constatat că nu mă înşelasem. Era 18:00. Ziua era evidentă. Întâlnirea mea avea loc peste 30 de minute.

Am întrat în restaurant. Acelaşi aer îmbietor şi totodată respingător. Am căutat cu privirea masa numărul doi şi am găsit-o goală. Exact cum mă aşteptasem. Am vrut să fac ceva dar nu îmi amintesc ce.

Gândurile îmi deveniseră nişte spaghete lipicioase şi încâlcite care alunecau încet unele peste altele doar pentru a se încurca mai tare, apoi se înveleau  într-un strat proaspăt de paranoia.

Începusem să am îndoieli cu privire la realitatea în care mă aflam. Dacă eram într-un loc atât aproape de cel real (definiţia de realitatea era pentru mine acea lume în care eram cunoscut ca domnul Blue), diferenţele ar fi fost atât de mici încât se puteau ascunde oriunde şi prin urmare eu nici nu le-aş fi sesizat. Dacă eram într-o astfel de lume însemna că urma să mor, cândva, nu departe de acest moment.

Panica se prelingea ca o brânza fierbinte peste platoul cu spaghete din capul meu. Am avut chiar senzaţia ciudată că pe nări îmi ieşeau aburi şi simţeam un iz slab de mozarella. Bineînţeles, aceste lucruri erau doar produsul imaginaţiei mele intoxicate pe care o purtam în mine la vremea aceea. După cum am aflat mai târziu, era un rezultat normal al mai multor informaţiilor intralumeşti care încercau să se înghesuie în limitele impuse de lumea curentă. Încercau să prindă o formă ce putea fi interpretată de persoana pe care o întrupam atunci (putea să fie Domnul Blue, Domnul Blue-Grey, poate Domenul Dark Blue sau chiar Domnul Almost Blue, nu eram sigur de versiunea mea curentă).

Am ieşit repede afară şi am căzut în iarba moale din faţa localului. M-am întors pe spate şi am încercat să privesc în gol. Nu am putut, aşa că am privit la cerul care se afla acum deasupra mea.  Am rămas aşa până când am simţit că tremur uşor. Gândurile îmi erau acum perfect ordonate şi mă simţeam mai lucid ca oricând. Bineînţeles era doar o iluzie.

M-am ridicat în picioare. Nu pot spune că am fost uşurat când am aflat că nu eu eram cel care tremuram, ci pământul de sub mine. Întreg peisajul era static. Nici o mişcare, nici o adiere de vânt, doar acea mişcare discretă a solului. Timpul se oprise, oamenii erau îngheţaţi, păsările erau suspendate în aer iar eu mă împiedicasem de un cal de iarba care se afla la jumătatea saltului. Voiam să merg către ceea ce părea centrul acestor evenimente.

În faţa localului, începuse să crească ceva. Mai întâi era o mică grămăjoară de pământ şi iarbă, apoi o movilă în toată regula care absorbea copacii din jur, animalele, pietonii, valetul de la parcare şi bordurile din asfalt. În final ajunse înaltă de vreo douăzeci de metri.

Am rămas nemişcat şi am privit. Vântul începuse să bată cu putere şi o lumină gălbuie şi pâlpâitoare izvora acum din acea adunătură de pământ, pietre, fiinţe şi orice altceva va mai fi înghiţit. Toate se topeau şi se mişcau în interior asemeni unui balon plin cu nori în care se scufundă cărbuni încinşi.

Nu ştiu de ce, dar m-am uitat la ceas. 18:28. În acel moment o forţă imposibil de învins m-a atras către ceea ce devenise deja o entitate.

Eu eram în ea sau ea era în mine. Capul parcă mi se umpluse cu un lichid vâscos în care pluteau fulgi de zăpadă. Razele de lumină intrau şi ieşeau nestingherite prin acele deschizături pe care le numeam ochi. Purtau cu ele diferite culori, sunete şi idei. Am absorbit totul cu nesaţ.

Brusc, totul în jurul meu revenise la normal. În faţa mea se vedea din nou restaurantul, iar faţa restaurantului, exact în locul acelei entităţi, se afla un om îmbrăcat în verde-închis, cu mâinile puţin cam lungi şi cu o privire ce părea a fi din altă lume. Îmi făcuse un semn cu mâna, intră în restaurant şi dispăru cu clădire cu tot.

Am simţit un fior rece pe spate, mâini şi în stomac. Am simţit inima cum se opreşte şi cum lumea dispare pentru Domnul Blue. Era ultima lui dispariţie.

*

De această dată m-am trezit de tot. Eram întreg. Amintirile mele erau acolo unde le ştiam.           Stau acum suspendat între lumi. În jurul meu se află Nimic. Există un mine sau o infinitate de mine. Pot să fiu ce şi câţi vreau. Trebuie doar să îmi găsesc voinţa.

Gândurile îmi sunt împrăştiate peste tot şi îmi e greu să le ţin socoteala. Dacă aş ţine neapărat, probabil că aş putea lua din nou forma domnului Blue. Încă nu am găsit amintirea acelei forme dar e cu siguranţă undeva pe aici. În schimb, pot lua cu uşurinţă înfăţişarea unui individ înalt, cu mâinile puţin cam lungi. De fapt, e singura formă pe care o iau în ultima vreme. E practică şi mi se potriveşte. Îmi place şi costumul albastru.

Am înţeles tot de cum am venit. Sunt ţinut prizonier dar în curând voi fi eliberat. Voi susţine din nou examenul şi voi fi lăsat să modelez. Da, aşa voi face. Va trebui să învăţ mult, dar asta e menirea noastră.

Sunt, şi am fost mereu, unul de-ai lor. Un Modelator, cum le place lor (adică nouă) să se numească (adică să ne numim).  Putem creea diferite lumi doar gândindu-ne la ele. Ideea este să creăm lumi sustenabile, originale şi cu un scop precis. Nu putem creea o lume a furnicilor dacă în acel moment nu există o mare nevoie de furnici pe undeva prin univers, la fel cum nu putem creea o lume a detergenţilor de vase dacă este deja una asemănătoare.

Eu am fost prins copiind o lume întreagă la examenul de Modelator Începător.  Am fugit rapid în ea. Din păcate nu copiasem fără vreun motiv. Eram un elev slab, şi deloc priceput în ceea ce făceam. Dovadă: lumea în care m-am ascuns. Era imperfectă, neterminată, alcătuită din porţiuni furate de la colegii mei şi atât de limitată încât nu putea susţine întreaga mea fiinţă. Am fost astfel nevoit să las câteva bucăţi suspendate aici. Am uitat multe lucruri. De fapt, am uitat cam tot.

A rămas totuşi în mine acel fior, acea frică de a fi descoperit. Probabil din reflex, de fiecare dată când mă simţeam ameninţat, gândul meu crea o lume şi se ascundea acolo.

Lumile erau dezordonate, neterminate şi se aflau mereu la un pas de autodistrugere. Ca să nu mai zic că erau, cu mici diferenţe, versiuni ale lumii domnului Blue.

Modelatorii aveau mult de curăţat după mine. Când voi lăsa deoparte costumul albastru de elev şi voi îmbrăca unul verde deschis (nu îmi permit să sper la cel verde-închis, nu după ce am făcut), voi putea să îndrept lucrurile. Abia aştept, deşi mă întreb mereu ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-ar fi prins.

Examenul se terminase la 892 de kligheni (sau 10 august 2011- ora 18:35 într-o lume aleasă pur aleator), iar infracţiunea mea a fost sesizată cu doar 2 kligheni înainte de final (1 kligen = aproape 20 de ani în altă lume aleasă la fel de aleator ca prima). Am făcut saltul imediat după aceea, fără să mă gândesc prea bine ce însemna lucrul acela. Dacă nu m-ar fi prins multe civilizaţii proaspete ar fi suferit acum din cauza mea.

Chiar acum, când mă gândesc la asta, simt cum mă trece un fior rece pe şira spinării.

Vizualizari: 564