REVISTA NAUTILUS / Proza / Povestea Quilei – Lucian Dragoș Bogdan

Povestea Quilei – Lucian Dragoș Bogdan

Lucian Dragoș Bogdan • 21:40 - 04.07.2015 • 

Unele poveşti se petrec peste mări şi ţări, dar nu în vremuri atât de îndepărtate pe cât ne vine a crede.

Desigur, pe lângă vieţile noastre, secolele par lungi. Dar când luăm aminte la timpul scurs de când omul a păşit pe bucata aceasta de pământ, parcă nu se mai vede la fel. Iar când vorbim despre fapte care se petrec în locuri până la care şi păsărilor le vine greu a zbura, căci au de înfruntat întinderi nesfârşite de ape, atunci ele pot părea de legendă chiar şi când se întâmplă în vremurile noastre. Însă nu e cazul poveştii acesteia. Aşa cum am spus, de cele întâmplate ne desparte abia o mână de secole, dar şi mări, oceane, jungle, câmpii şi şiruri de munţi. Iar dincolo de ultimele creste se aşterne o altă apă, parcă mai mare şi mai de netrecut.

Pe aceste vârfuri neprimitoare trăiau oamenii despre care urmează să povestim. Şi, deşi pare greu de crezut, se descurcau de minune pe păşunile de munte, cu oraşe construite în cratere de vulcani, cu poduri de lemn şi sfoară care se întindeau peste hăuri ameţitoare şi legau drumurile între ele. Erau crescători de animale şi artizani pricepuţi, dar nu se dădeau în lături de la negoţ şi chiar războaie, cu care-şi procurau cele necesare de la popoarele învecinate, mai binecuvântate de natură. Şi, deşi traiul nu le era uşor, nu-şi doreau să părăsească înălţimile cu aer tare şi curat pentru zonele mai joase, acoperite de câmpii mănoase sau de jungle dese şi umede.

Ei spuneau că-şi aveau mereu alături zeii, care-i ajutau şi-i apărau de toate relele. Îmbunau vulcanii, îmblânzeau fiarele sălbatice, dădeau destul rod şi binecuvântau vitele şi păsările să se-nmulţească cât să fie bucate de pus pe masă. Deşi erau oameni aspri şi iuţi la mânie, se bucurau de viaţă în cântece şi jocuri nenumărate, iar evlavia, disciplina şi cumsecădenia le era admirată de cei care le călcau meleagurile. Căci tot ceea ce munceau era împărţit în patru. Mai întâi se ocupau de cele necesare zeilor, pentru a nu-i mânia şi a-i ţine mereu alături. Apoi se îngrijeau de cele necesare conducătorilor ţării, pentru ca aceştia să-şi vadă fără griji de ocârmuirea înţeleaptă, aducând prosperitate şi ferind norodul de duşmani. În al treilea rând îşi ajutau vecinii – şi tare mai era asta de folos văduvelor cu copii încă nedeprinşi cu muncile grele, sau bătrânilor pe care zeii îi blestemaseră să rămâie sterpi, ori să-şi piardă urmaşii înainte să ajungă sprijin de nădejde! Abia în cele din urmă se ocupau de cele din jurul propriei gospodării, adică de ceea ce mai rămăsese nefăcut.

Şi-n toate cele pe care le îndeplineau ei cereau ajutorul nenumăraţilor zei mai mari şi mai mici, pe care-i asemuiau unor sfetnici nevăzuţi în mâinile cărora îşi încredinţau destinul. Călători rătăciţi în locuri duşmănoase, aflaţi la mila fiarelor şi a stihiilor dezlănţuite, jurau că văzuseră zeii întrupându-se şi călăuzindu-i departe de primejdie. Iar vrăjitori bătrâni care-şi păstrau în mare taină secrete străvechi ştiau să ţeasă fuioare de magie care aduceau lumea aceasta în puterea celor nevăzute. Unii spuneau că zeii deveneau tot mai puternici după cum li se rugau mai mulţi oameni, sau după cum erau hrăniţi cu mai multă magie. Alţii – că forţele le sporeau cu sufletele celor care părăseau această lume şi li se alăturau după moarte. Locuitorii altor meleaguri, din alte colţuri ale lumii, susţineau chiar că omul însuşi ducea cu el sufletele strămoşilor, ceea ce făcea din el un fel de semizeu – deşi asta era o sabie cu două tăişuri, căci puterea este primul pas către cădere.

Dar aceasta este o altă poveste, pe care o vom istorisi cu altă ocazie.

Acum deodată să revenim la ţara noastră care se întindea pe podişuri largi şi pe culmi semeţe. Într-o vale mănoasă, cu pâraie limpezi şi reci, îşi avea gospodăria o familie nici săracă, nici înstărită. Poate că i-ar fi mers mult mai bine dacă n-ar fi pierit capul ei într-o împrejurare nefericită. Pe când mâna turma de lame către o păşune, bărbatul a încercat să prindă un ied mai zburdalnic şi s-a prăvălit în prăpastie. Oricât s-au muncit femeia lui şi vecinii, nu i-au mai găsit trupul, iar oasele au putrezit prin cine ştie ce fund de râpă.

Rămasă văduvă, Quila – căci aşa-i spunea femeii – nu s-a dat bătută. Aflată încă în floarea vârstei, n-a dus lipsă de pretendenţi. Dar s-a îndârjit să nu-şi recunoască slăbiciunea şi a luat pe umerii ei toată gospodărie. Se ocupa de muncile câmpului, de creşterea vitelor, de negoţ şi de ţesut, în timp ce-şi grijea cu multă iubire, dar şi cu severitate, copiii. Căci în urma bărbatului mort rămăseseră trei suflete orfane: doi băieţi mai mari şi o fată care încă se mai ţinea de fusta mamei.

Oricât era de ocupată, Quila veghea asupra copiilor aşa cum scrutează condorul pământul din înălţimile din care planează cu aripile-i desfăcute. Dar, deşi îi proteja ca o femelă de jaguar, nu-i lăsa nicio clipă să stea pe tânjală. Deseori îi trimitea pe băieţi alături de bărbaţii din vecini ca să pască vitele sau să taie lemne. Iar de pleca în negoţ spre cine ştie ce târg mai îndepărtat, lua cu ea pe unul dintre ei, iar pe celălalt îl lăsa cu fata, să grijească gospodăria. Şi vai şi-amar era de capul lor dacă, la întoarcere, găsea ograda în neorânduială!

Femeia chitise că băiatul cel mare, Ekkekko, era mai priceput în ale câmpului şi animalelor – cum se spune, mai potrivit în ţinerea gospodăriei. Se târguia mai bine când făceau negoţ, avea mai mult drag de toate cele pe care punea mâna pentru ale casei. Aşa că îl lăsa să înveţe de la cei pricepuţi cum să măsoare făcând noduri pe sfoară şi cum să desluşească semnele ascunse în desenele rotunde de pe pietre. An după an, Ekkekko preluă tot mai mult din sarcinile mamei sale şi, pe când se apropia de optsprezece primăveri, era deja un adevărat stăpân al casei.

Al doilea băiat, Ilyapa, era muncitor, dar nu se dădea în vânt după cele casnice. De câte ori avea ocazia, o zbughea la cei de-o seamă cu el şi-şi încerca forţele în trântă, fugă, căţărat, sau te miri ce înfruntări mai erau pe acele meleaguri. Ba, o dată, s-a luat la luptă cu un băiat mai vânos ca el. S-au ciomăgit amândoi, fără a se lăsa unul mai prejos decât celălalt. Când i-au despărţit în cele din urmă, erau amândoi însângeraţi, dar convinşi fiecare că el câştigase. Nu-i vorbă că, pe măsură ce creştea, Ilyapa se făcea tot mai voinic. Îl depăşise pe fratele său mai mare cu un cap, iar în spate era lat cât un bivol. Văzând cât era de zdravăn şi ce apucături avea, Quila se gândi că era nimerit să-l facă războinic,.

Mezina familiei, Cavillaca, era frumoasă, cuminte şi ruşinoasă. Nu-i ieşea mamei din vorbă şi i-ar fi făcut numai pe plac. Învăţă cum să ţeasă cu fir neîntrerupt stofe dintre cele mai bune, înfrumuseţate cu desene colorate. Gătea bucate delicioase şi, mai mult, vădea o mare aplecare către cunoaşterea ierburilor de leac. Quila o lăsa adeseori pe lângă bătrânele satului, să deprindă de la ele ce plante erau mai bune şi când se cereau ele culese. Pe lângă asta, fata era un ajutor de nădejde pentru Ekkekko şi cei doi se gândeau cu părere de rău că se apropia sorocul la care avea să plece în casă străină, ca să-şi întemeieze propria familie.

Quila şi Ekkekko cătau un bărbat potrivit pentru ea, dar Cavillaca doar ridica din umeri la întrebările lor.

– Călăuza îmi va arăta cine mi-e alesul, când va fi vremea! spunea ea de fiecare dată.

Căci dintre zeii cărora li se închinau, fiecare avea un paznic al său. Şi aşa numeau acele fiinţe nevăzute care-i însoţeau şi-i ajutau: Călăuze. Unii spuneau că primul gând care le venea în minte era şoapta Călăuzelor. Alţii, că, dimpotrivă, glasul acestora îl auzeau doar când sufletul le era liniştit. Mai erau şi dintr-aceia care susţineau sus şi tare că păzitorii cu pricina nu cuvântau cu glasul sau cu gândul, ci se arătau primprejur în semne.

– Călăuzele nu sunt puse să ia hotărâri în locul nostru! o mustra Quila drept răspuns.

Fata roşea şi ridica din umeri, apoi revenea la cusăturile măiastre cu care împodobea stofele. Aşa mai trecea o zi, iar în următoarea mama se lua cu alte treburi şi o mai slăbea pe Cavillaca. Nu-i vorbă, că nu doar ea îi aducea nemulţumirea în suflet. Nici Ekkekko nu scăpa de dojană.

Aşa cum ştiu toţi cei care s-au aplecat vreodată asupra pământului, stropindu-l cu sudoarea lor şi trudind din greu să-i smulgă roadele, munca aceasta e uşoară şi nu prea. Nu poţi rămâne împietrit la minunea de a răsădi un grăunte în inima pământului şi, după ce natura îşi urmează cursul, să vezi cum răsare din el tulpiniţă firavă ce creşte plantă viguroasă, cu flori pregătite să se umfle în legume. Şi asta fără o trudă mare din partea semănătorului. Dar aceasta e partea uşoară. Căci de aici înainte, recolta îmbelşugată sau munca în van sunt după vrerea naturii. Prea multă ploaie sau prea puţină, un soare prea arzător sau, dimpotrivă, prea zgârcit, vântul, mana, insectele sau animalele pot îmbogăţi un om într-un an şi-l pot sărăci în următorul, cerându-i la fel de multă trudă şi pentru una şi pentru cealaltă.

Aşijderea, creşterea animalelor e nestatornică. Un an bun poate dubla turma, la fel cum o pârdalnică de boală o poate lăsa înjumătăţită. Iar Ekkekko, om înţelept în ciuda vârstei sale fragede, înţelesese repede că nu poate sta împotriva naturii, căci ea e după voia zeilor. Se mulţumea să le aducă ofrande şi să se roage, dar mai departe se lăsa după capriciile sorţii. Şi tare o mai înfuria pe Quila faptul acesta.

– Te ascunzi ca şobolanul! îl certa ea. Ai de gând să aştepţi să ţi se strice toată recolta? îl apostrofa când vremea prea capricioasă o îndemna să creadă că era bine să culeagă roadele înainte de vremea lor.

Asta dacă el spunea că gândul dat de Călăuză era să mai aştepte. Şi vremea, într-adevăr, se îmbuna. Dar dacă le culegea prea repede, iarăşi îl certa că nu le-a lăsat să dea în pârg, deşi avea să vadă mai încolo că vremea se strica tot mai tare.

– De ce să nu ascult Călăuza, dacă mă sfătuieşte de bine? nu înţelegea el.

– Pentru că o s-ajungi om fără minte, d-aia! Îl ciocănea în cap cu degetul ei noduros: La ce-ţi foloseşte tărtăcuţa asta dacă nu alegi de unul singur? Uite, toamna trecută n-ai mers cu vitele la târg pentru că ţi-ai rugat Călăuza să te-ndrume, iar ea ţi-a spus de un cutremur.

– Şi n-am făcut bine c-am ascultat-o? Ce ne făceam acum fără animale care să ne dea lapte, carne şi blană?

– Nu asta spune eu, băiete! renunţa femeia cu acreală în glas. Dar la ce folos să mai avem viaţa asta dacă ne lăsăm mânaţi prin ea întocmai ca turmele?

Asta era marea ei nemulţumire. Unii o puneau pe seama morţii bărbatului. Că n-ar fi fost prevenit de Călăuză. Sau că, dimpotrivă, el fusese prea mândru ca să-i asculte îndrumarea şi pătimise din cauza asta. Păreri erau multe, dar nimeni nu ştia adevărul. Iar Quila nu se îndemna să-şi deschidă sufletul faţă de cineva în astă pricină. Doar că era înverşunată în faţa supuşeniei oamenilor.

Nădejdea ei era în băiatul de-al doilea. Căci atunci când luptă pentru viaţa sa, omul nu mai stă să aleagă între căi şi să vază ce i-a spune Călăuza. Ori e plin de curaj, ori trupu-i va mâne acolo, cu capul retezat şi inima smulsă din piept. Şi, câtă vreme Ilyapa era încă în viaţă, însemna că măcar unul dintre copii îi urma exemplul şi-şi lua soarta în propriile mâini.

Fireşte că se temea pentru viaţa lui, tot atât de mult pe cât şi-l dorea acoperit de glorie. Dar Ilyapa se întorsese teafăr din toate bătăliile – chiar şi din lupta împotriva triburilor din jungla de la poalele munţilor, în care mulţi viteji îşi pierduseră viaţa. Şi de fiecare dată aducea cu el robi, pe care-i trimitea la Marea Piramidă pentru ca inimile să le fie smulse din piept şi oferite zeilor.

Şi, crezându-l de-o seamă cu ea în pricina de care am pomenit mai înainte, îl luă deoparte într-una din dăţile când războinicul de abătu pe la casa părintească. Îşi descărcă sufletul cu privire la Ekkekko şi Cavillaca şi bombăni neputinţa de a-i face să-şi ia viaţa în propriile mâini.

– Uneori îmi vine să caut un vrăjitor bătrân, cunoscător al tainelor străvechi, care să-mi ţeasă o cale către Călăuze! Să le vorbesc şi să le rog să stea deoparte, căci fiecare ajutor pe care ni-l dau ne face mai slabi.

– De ce crezi asta? întrebă Ilyapa.

– Pentru că tu, când vezi duşmanul în faţă gata să ridice ghioaga asupra ta, sau să te străpungă cu suliţa, nu mai stai să întrebi Călăuza ce cale ai de urmat. Iei singur decizia şi, prin asta, înveţi şi ajungi un războinic tot mai bun. Acela care stă mereu în cumpănă şi aşteaptă ajutor dinafară nu mai apucă următoarea bătălie!

– Una e o bătălie şi alta cultivarea ogoarelor, grăi băiatul. Ce chibzuieşte fratele meu azi, se poate face şi mâine.

– Dac-ar chibzui! Dar nu face asta, ci stă şi aşteaptă semne din ale’ lumi. Şi, în loc să înveţe de la un an la altul şi să devină mai bun în cele ce le face, el rămâne la fel de neştiutor. Dacă-i spune Călăuza să pună cartofi anul acesta, dintr-aceia pune. Iar dacă la anul îi spune de porumb, atunci lasă cartoful deoparte şi nu-şi mai bate capul cu el.

– Şi ce e rău în asta? De ce să-şi irosească seminţele într-un an rău, când le poate pune deoparte ca să le folosească când e vreme rodnică? Nu şi-ar pierde vlaga de pomană ca să culeagă doar vânt şi pietre?

– Văd că nici cu tine nu pot a mă-nţelege! se oţărî femeia. Uite că, în acelaşi an, unul de dincolo de culme a cultivat cartofi. Într-adevăr, rodul a fost sărac şi pocit, smuls pământului cu multă trudă. Dar, cum nimeni altul de pe aici nu mai cultivase cartofi în anul acela, recolta omului s-a vândut la preţ mare şi i-a adus bogăţie. Ei? Dacă Ekkekko n-ar fi stat să asculte poveţele, ci ar fi pus după cum îl ducea capul, cum era? Poate că era muncă irosită în zadar şi nu ieşea din pământ nici vârful unei tulpini. Dar poate că avea un dram de noroc şi se ajungea, ca vecinul cu pricina.

– Ai şi tu dreptatea ta, mamă! Dacă am face după capul nostru, am putea câştiga mai mult decât ne e dat. Dar am putea la fel de bine să ne prăpădim vieţile şi să ajungem să ne târâm de la o zi la alta, trăind din mila oamenilor. Rolul Călăuzelor tocmai ăsta este: să ne ţină pe drumul drept, fără a ne abate nici de-o parte, nici de cealaltă. Şi într-aceea sunt făcute şi legile astfel, încât să ne preocupăm mai întâi de bunăstarea zeilor, a conducătorilor, a vecinilor şi abia la urmă de a noastră. Căci astfel, oricât de grea ne-ar fi soarta, niciodată nu rămânem de izbelişte.

– Dar nici nu ţintim mai sus ca o vită pe care păstorul o mână azi în ţarc, mâine pe păşune, iar mai apoila tăiere! Femeia clătină din cap, nemulţumită: Măcar se vede că ai călcat pe alte meleaguri! Grăieşti mai cu cap decât fraţii tăi cei încuiaţi, chiar dacă nici tu n-ai judecata sănătoasă.

Ilyapa termină de mâncat cele puse în faţă, apoi dădu peste cap băutura tare. Se şterse cu dosul mâinii la gură.

– Că bătăliile cum s-ar duce, mamă? Crezi că ne-aruncăm bezmetici înainte, după cum ne vine cheful?

– Nu există armată pe potriva noastră!

– Dacă-i vorba de ordine şi putere de luptă, ai dreptate! Dar fiecare neam le ştie pe ale sale şi ne poate înghesui într-un defileu îngust, sau ne poate lăsa în cale bucate şi ape otrăvite. Călăuzele îi povăţuiesc pe mai marii oştirii când şi pe cine să atace, pe unde să umble şi cum să facă să-l prindă pe duşman cu cât mai puţine pierderi. Iar când sfaturile nu sunt ascultate, se pot abate mari nenorociri. Am fost acolo când oamenii junglei – nişte înapoiaţi despuiaţi şi puţini la minte, cu sarbacane şi arcuri de nuiele – ne-au măcelărit cele mai bune trupe prin locurile acelea jilave, în care la fiecare călcătură dădeai peste ceva veninos. Şi asta pentru că am avut în frunte un conducător care-şi nesocotea Călăuza.

– Şi nu ajungem astfel tocmai la vorba mea? întrebă femeia. Oare armia ascultă de un singur om? Nu sunt căpetenii peste fiecare trupă? Întreaga bătălie depinde doar de cel din frunte?

– Aşa e precum spui, dar…

– Niciun „dar”! Dacă toţi mai-marii oştirii ar fi fost învăţaţi să-şi asculte experienţa, nu Călăuzele, ar fi putut găsi o cale de a câştiga bătălia. Dar în loc să se ajute, grăbite-au fost să-şi asculte Călăuzele care le îndemnau să nu se avânte în luptă. Am dreptate?

– Nu ştiu! răbufni băiatul în faţa amintirii triste. Ştiu doar că propria-mi Călăuză şoptea să mă ascund, că acela de ne conducea trupa era nervos şi agitat… Apoi am păşit în capcană şi duşmanul s-a aruncat asupra noastră. Am luptat pentru viaţa mea şi doar zeii şi sfaturile înţelepte ale Călăuzei m-au ajutat să scap cu viaţă din acel măcel!

– Ha! strigă Quila triumfătoare. Întocmai cum am bănuit. Ei lasă, că m-oi ocupa eu ca treaba asta să ia sfârşit!

– Ce-ai de gând, mamă?

În tonul lui Ilyapa se ghicea îngrijorarea.

– Să-i fac un bine poporului meu! Să-l ajut să devină cel mai măreţ de pe faţa pământului, iar nu o adunătură de nevolnici!

Spunând acestea, femeia îşi pregăti bucate, le adună într-o boccea şi le încărcă pe spinarea unei lame. În zadar se munciră Ekkekko, Ilyapa, ba chiar şi timida Cavillaca să afle ce punea la cale sau să o întoarcă din drum. Quila luase o hotărâre şi plecă la primele raze ale zorilor. Străbătu cărările bătătorite care legau provinciile acelei ţări, cu popasuri la câte o zi de mers distanţă. Se abătu apoi prin locuri mai puţin umblate, despre care ştia din poveştile bătrâneşti.

Pentru că, oricât de pornită, Quila îşi ascultă cu sfinţenie Călăuza în acea călătorie pe care o considera cea mai importantă din viaţa ei. Căci firea omenească este greu de înţeles şi caută să scape taman de ceea ce foloseşte, doar pentru a aduce altora pricină că fac acelaşi lucru. Şi iată că, în cele din urmă, ajunse la capătul călătoriei sale.

Era o vâlcea binecuvântată între doi umeri de munte. De oricare parte, greu şi cu mare osteneală se ajungea, aşa precum constată Quila. Ultima parte a călătoriei o purtă pe marginile lunecoase ale unei cascade maiestuoase, a cărei cădere bubuia asurzitor în căuşul munţilor. Dar, pe parcursul coborârii, îi purtară companie păsări în culori neasemuite şi făpturi îmblănite, mici şi drăgălaşe, dintre care pe unele nu-i mai fusese dat să le vadă vreodată. Şi astfel, după multă osârdie, ajunse la un prag de piatră ce se întindea în faţa unei borte care străjuia întreaga vale.

După ce dădu la o parte lianele încâlcite de la intrare, Quila pătrunse într-un loc întunecat şi urât mirositor. Câţiva şobolani şi lilieci se speriară şi plecară care-ncotro, cu mare zarvă.

– De ce-mi tulburi liniştea? se auzi o voce.

Scârţâia neplăcut, mai urât decât glasul unui şoarece. Din umbrele întunecate porni un bocănit, însoţit de un mers târşâit. Quila aşteptă să se apropie, odată cu mirosul trupului murdar şi a respiraţiei puturoase. Vrăjitorul se opri chiar la marginea cercului de lumină aruncat de gaura de pe care femeia ridicase lianele.

– De ce-ar veni cineva la tine, dacă nu pentru cele mai adânci şi grele taine ale lumii?

– Nimeni n-a mai venit demult, chicoti gazda cu acelaşi ton neplăcut. Am crezut că ori lumea s-a prăpădit, ori meşteşugul meu nu mai e de trebuinţă…

– Ori oamenii, în neştiinţa lor, nu mai cată dincolo de vălul celor văzute! bombăni Quila.

– Tu ai venit.

– Am nevoie de ajutorul tău. Vreau să ţeşi o pânză către lumea-ntunecată!

– Şi n-ai găsit pe cineva s-o facă acolo de unde vii? chicoti vrăjitorul.

– Ce vreau eu nu-i pe măsura orişicui! Îmi trebuie o ţesătură trainică şi o strajă pe măsură când o fi să întâlnesc spirite-nnegurate!

– Ce lucru necurat doreşti, de cere aşa o grijă mare?

– Bun sau rău, e treaba spiritelor să aleagă! i-o tăie Quila. M-ajuţi, au ba?

– Dacă ai bătut atâta cale până la mine, ştii prea bine că oi face orice pentru un sacrificiu pe măsură!

Femeia strânse buzele, hotărâtă.

– Orice.

Vrăjitorul hârâi.

– Orişicât amestec eu leacuri şi poţiuni, trupul slăbeşte an de an. Am nevoie de unul mai tânăr.

– Îl vei primi, se învoi Quila.

Plecă înapoi pe drumul pe care venise, până ajunse la prima aşezare. Acolo, chiti un tânăr care abia lăsase în urmă copilăria. Îl ademeni departe de ai lui, cerând un ajutor oarecare, apoi îi sări în spinare şi-l puse la pământ. Îl legă fedeleş şi-l săltă în spate ca pe un sac de cartofi. Băietanul nu era nici prea greu, dar nici din cale-afară de uşor. Însă Quila se învăţase cu multe poveri la viaţa ei, iar hotărârea din sufletul ei o întărea.

Când ajunse înapoi la vrăjitor, trânti trupul cel tânăr în faţa lui.

– O plată bună, încuviinţă acesta.

– Acum e rândul tău să mă ajuţi.

Bătrânul o pofti în adâncul grotei sale. Acolo, mirosurile erau mai grele. Vrăjitorul descoperi un vas cu jar, din care luă un căuş şi-l răsturnă în mijlocul peşterii. Scoase apoi prafuri de-ale lui şi le amestecă cu scuipat şi cu picături de sânge luate de la încheietura femeii şi a sa. Când socoti că era îndeajuns, îl aşeză pe foc. Un fum gros cuprinse deîndată peştera, făcând aerul şi mai greu de respirat. Quilla simţi cum o ia ameţeala. Pleoapele îi deveniră ca de plumb. Când vrăjitorul îi întinse câteva bucăţi din amestecul preparat, le înghiţi fără preget.

Atunci lepădă trupul de carne jos, în peşteră. Spiritul se înălţă spre vălul întunecat care era deopotrivă cer şi mare. Îl simţea pe vrăjitor alături, iar acum îi ştia şi numele ascuns: Apu. Căci niciun mag nu-şi destăinuie adevăratul nume muritorilor de rând, pentru a nu putea fi subjugat de aceştia.

Apu luă un punct luminos din marea-cer şi trase de el, torcând un fir de urzeală. Prinse apoi altul şi tot aşa, fir după fir, începu a le împleti într-o ţesătură nemaivăzută. Spirite întunecate le dădeau târcoale, dar puterea sa le ţinea deoparte cu cântece vechi de la facerea lumii. Nici măcar temutul jaguar negru nu îndrăzni să facă altceva decât să se preumble pe acolo, pufnind şi mârâind înciudat.

Degetele de fum ale lui Apu înnădiră fir cu fir cu aşa pricepere, că nu era ochi de om sau de zeu să vadă unde se termina unul şi începea altul. Iar când pânza magică se ţesu în întregime, pofti spiritul Quilei să ia loc alături de el. Din nefiinţa sa se adunară incantaţii către cele trei Pacha: Uku – sau lumea de dedesubt, Kay – lumea muritorilor şi Hanan – lumea cerurilor. Una după alta, Călăuzele veneau de unde îşi aflau obârşia şi se aşezau pe pânza făr’-de-nceput-şi-făr’-de-sfârşit, până când niciun loc nu mai rămase neocupat.

Abia atunci îşi încetă Apu incantaţiile şi, plecându-se în faţa spiritelor, glăsui:

– Femeia aceasta, Quila pe numele ei, m-a tocmit să vă chem laolaltă. Căci ea zice că e loc de mare pricină în lumea ei.

– Spune, femeie, ce-ai de zis! oftă un glas.

Pasămite era tocmai Călăuza Quilei, care ştia ce-o-ndrumase să facă fapta ceea.

– Călăuze înţelepte, începu femeia, timp de veacuri aţi fost sfetnici credincioşi poporului meu. Ne-aţi ocrotit de rele, ne-aţi povăţuit în clipe de restrişte şi ne-aţi ajutat să ajungem un neam luminat. Pentru asta v-am oferit prinosul nostru, jertfind inimi şi suflete, am mânjit cu sânge subsuorii caselor ca să ne păzească de zeii spurcaţi ai altor neamuri, v-am proslăvit şi v-am purtat cu noi în chipuri de aur peste tot pe unde ne-au călcat paşii!

Se opri preţ de o clipă pentru a privi peste adunarea aceea pe care ochilor de muritor nu le era dat s-o vadă, apoi continuă:

– Dar oamenii sunt delăsători şi iute-înclinaţi spre traiul făr’ de griji. Au ajuns să facă umbră pământului fără să-şi mai bată capul cu vreo pricină, fie ea simplă, ori cu greutate. Nici una, nici alta, s-au lăsat mereu pe gândul cel bun venit de la voi, cătând să le uşuraţi vieţile de huzur. Iar asta nu mi se pare drept, căci nu mai este osebire între oameni şi animalul tâmp. Unde e măreaţa creaţie a lui Pacha Kamaq, căreia acesta i-a dat lumea în stăpânire? Nu văd decât umbre de fum pentru care voi trebuie să trudiţi neîncetat, zi şi noapte!

După ce ascultară vorbele ei, Călăuzele chibzuiră o vreme la ce aveau de făcut. Apoi cea a Quilei rosti:

– Dreptate ai în tot ce spui! Iar eu am fost binecuvântată cu tine, care nu m-ai împovărat fără temei cu grijile tale. Dar ştiu că surorile mele n-au fost la fel de norocoase.

– Cum putem face altminteri? întrebară mai multe. Am fost create pentru a servi oamenii, a-i feri de necazuri şi a le da îndrumarea cea bună. Cum am putea nesocoti această poruncă?

– Nici nu vă cer s-o faceţi! Dar zic c-ar fi mai bine să nu mai staţi degrabă-săritoare la nevoile lor. Să aşteptaţi în tihnă să-şi stoarcă mintea şi să cate în străfundul ei răspunsul. De-o fi greşeală, din ea să înveţe. De-o fi de bine, tot ea să-i înalţe, iar cei din jur să ia aminte. Şi doar în ceasul negru-al disperării să fiţi acolo pentru a nu-i lăsa să piară.

Se sfătuiră Călăuzele. Căci le era pe plac să nu mai fie-mpovărate într-atât cu vieţile muritorilor. Iar cele spuse de Quila nu încălcau porunca prea-înaltă, primită la născare. Hotărâră că e-nţeleaptă vrerea femeii şi făcură întocmai.

Iar când se întoarse din nou în lume din vâlceaua lui Apu, Quila găsi oameni înnebuniţi de spaimă că nu ştiau ce le spun Călăuzele în cele mai mărunte pricini. Şi tăbărâră pe preoţi, care cercau să afle vrerile zeilor în inimi de robi, în maţe de lama şi în zbor de condor. Veniră vremuri de restrişte, în care unii se prăpădiră din neştiinţa lor, iar alţii, mai cumpătaţi, învăţară să meargă mai departe cu propriile puteri. În timp, uitară să mai cheme Călăuzele şi, când aveau un gând bun, socoteau că ei îl născociseră. Iar femeia îmbătrâni mulţumită că se dovedise înţeleaptă, chiar dacă Ilyapa muri răpus în luptă, iar Cavillaca nu-şi găsi tocmai un soţ de ispravă. Dar ajunse o mamă puternică, la fel ca ea. Iar Ekkekko prosperă cu recoltele şi animalele sale, de care avu grijă cu pricepere, căci nu era slab de minte.

Şi când se gândea femeia că avea să închidă ochii liniştită că nu trecuse fără rost prin astă viaţă, o mare urgie îi lovi poporul. De peste marea de la răsărit veniră bărci pântecoase, cu oameni călare pe animale spăimoase, cu săbii de foc care împroşcau moartea în jurul lor. Iară capul ţării chemă la el preoţii, care căutară în măruntaie şi citiră că oamenii aceia cu chipul palid erau trimişii zeilor. Şi li se închinară şi-i lăsară să le fărâme măreţul imperiu cu o mână de soldaţi, care împrăştiară boli şi moarte peste tot pe unde păşiră. Iar chipurilor zeilor le dădură foc şi le împrăştiară cenuşa în uitare.

Din neamul Quilei se alese praful. Puţini mai rămaseră şi-aceia se răsfirară pe unde-i purtară paşii. Abia atunci îşi amintiră ei de Călăuzele lor, dar acestea nu le mai folosiră, căci fala măreţului imperiu pierise. Iar unii dintre cei rămaşi le duseră povestea mai departe, către copii şi nepoţi, întru luare aminte.

831 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.