REVISTA NAUTILUS / Proza / Povestea lui Matabwiki, zis Ber – Lucian Dragoș Bogdan

Povestea lui Matabwiki, zis Ber – Lucian Dragoș Bogdan

Lucian Dragoș Bogdan • 19:16 - 03.08.2015 • 

Există poveşti despre care ştim că s-au întâmplat în locuri îndepărtate, de legendă. Le-am putea aşeza pe hărţi aici, sau mai încolo şi s-ar vădi la fel de grăitoare fără a avea un loc anume. Iar când vine vorba să le găsim un moment anume în roata timpului, ne pierdem în hăţişuri. Asemenea fapte par să se fi petrecut de când lumea, la fel cum se mai pot petrece încă azi.

Şi asta nu este de mirare. În locuri mai puţin umblate, fie ele insule îndepărtate sau inimi de junglă şi deşert, viaţa a rămas neschimbată milenii la rând. Căci între vieţile aşezărilor din aceste locuri despre care am vorbit puţine sunt osebirile. Acolo oamenii se nasc, trăiesc şi mor fără a avea ştiinţă de lumea largă ce se-ntinde-n juru-le. Ei îşi măsoară vieţile după Soare şi Lună, se trudesc pentru bucate şi apă, se feresc de animalele sălbatice şi se adună seara laolaltă, în cântec şi voie bună. Acolo, în taina acelui ritual, se naşte o întreagă lume, care-şi adună puterile din fapte de zei şi vorbe de duh. Iar poveştile depănate de cel care a cutezat să păşească ceva mai departe prin jungla umedă, pe nisipul fierbinte sau pe apa văluritoare, nu se osebesc de cele scrise cu slove măiastre în cărţile învăţaţilor din ţinuturi mai răsărite, pe care istoria le-a ţinut minte.

Prin cele locuri, prădătorul îmblănit care dă târcoale aşezării la ceas de noapte şi spiritul care păzeşte focul să nu se stingă sunt la fel de reale. Ba, mai mult, sunt legate unul de altul. Orice ar fi, văzut sau nevăzut, gândit sau negândit, se preumblă în bunăvoie pe suprafaţa ăstei lumii şi a celeilalte, fără osebire. Şi uite-aşa, ceea ce nouă ne face sufletele să tresară de groază şi inimile să se strângă de durere, lor li se pare cel mai firesc lucru. Altminteri, obiceiurile noastre li se par dovada unei perzanii a cugetului, pentru care ne compătimesc.

Căci ei cred cu tărie că sufletul strămoşilor trăieşte mai departe în trupurile urmaşilor, după ce acesta îşi leapădă veşmântul de carne şi oase. Iar pentru ca aceasta să se întâmple, corpul rămas fără viaţă trebuie cinstit de urmaşi printr-un festin la ceas de seară, în jurul focului. Şi, cred ei, pe măsură ce urmaşii se ospătează din carnea celui mort, spiritul acestuia trece în trupul lor, alăturându-se sufletului tânăr. Iar acela care se înfruptă mai vârtos se va alege cu partea mai mare. Şi când va fi la ceas de restrişte şi-i va folosi un sfat înţelept, spiritul strămoşului îl va povăţui, căci multe a-ndurat la viaţa lui. Şi el, la rândul său, poartă înghiocate întrânsul spiritele strămoşilor săi, până hăt! la începutul lumii.

Iar de se întâmplă ca un oarecare să moară fără a avea urmaşi, sau să-i putrezească oasele pe cine ştie ce coclauri, acesta e plâns, căci stirpea şi vigoarea sa s-au pierdut, laolaltă cu înţelepciunea veacurilor. Iar pentru oamenii aceştia nu este groază mai mare decât să-şi piardă strămoşii. Şi n-ar trebui să ne mire aşa de tare, întrucât sunt binecunoscuţi aceia care cred că spiritul celui mort se întoarce iar şi iar pe lume, întrupându-se mereu, până îşi plăteşte toate datoriile adunate către alte suflete în vieţile ce au trecut.

Dar aceasta este o altă poveste, pe care o vom istorisi cu altă ocazie.

Acum să revenim la ţara noastră despre care nu putem şti limpede nici pe unde i se întind hotarele, nici dacă a fost doar cândva, demult, sau poate se mai află şi astăzi. În ea trăia un oarecare Matabwiki, sau Ber, după cum spun alţii că s-ar fi numit. Dar în locuri ca acelea, numele trec cu uşurinţă de la un om la altul şi de la o generaţie la alta, ba chiar acelaşi om poate fi cunoscut sub mai multe nume. Aşa că s-ar putea ca în povestea noastră să fie vorba despre aceeaşi persoană, pe care unii o numeau într-un fel, iară alţii alminteri, la fel cum se poate să fie vorba despre oameni osebiţi, din triburi diferite.

Într-o dimineaţă, acest Matabwiki, zis Ber, plecă alături de familia sa la vânătoare. Căci gurile erau numeroase, iar pământul dădea rod neîndestulat. Dar ziua aceea avea să fie păcătoasă pentru ai săi. Ori de se afundară în jungla întunecată, ori de se avântară pe marea zbuciumată, nu se dovedi prielnic. Fiare ale pământului ori ale adâncurilor le veniră de hac, omorându-i pe toţi. Doar Matabwiki, zis Ber, scăpă cu viaţă prin cine ştie ce miracol şi se întoarse în sat, aducând cu el rămăşiţele sfârtecate ale familiei sale. Acum, de le-a adus legate pe tărgi de nuiele ori în pirogă, n-avem cum şti – deşi asta ne-ar putea lămuri întrucâtva despre locul acelui ţinut. Însă limbile neamurilor cu pricina sunt prea puţin sofisticate, după cum ni se pare nouă, iar un cuvânt poate însemna mai multe lucruri. Sau, dacă ar fi să dăm crezare unora, tocmai faptul că au mai multe înţelesuri dovedeşte o înţelepciune de care noi ne-am fi îndepărtat.

Oricum ar fi, nu putem şti dacă obiectul de lemn sau nuiele despre care e vorba în povestea noastră aducea a targă ori a pirogă. Tot ce ştim este că Matabwiki, zis Ber, îi aduse înapoi în sat pe ai lui – sau ce mai rămăsese din fiecare. Ce se întâmplase, cum de scăpase el cu viaţă şi, mai ales, cum adunase leşurile ferfeniţite, nimeni nu reuşi să afle. Căci bietul om era atât de zdruncinat, încât nu putea zice nimic.

Tare se mai spăimântară oamenii văzând prăpădul! Bărbaţi şi femei deopotrivă prinseră a plânge, căci pentru ei nu era o ruşine să-şi arate sentimentele. Când văzură atâta moarte de om, se jeluiră toţi care mai de care de blestemul care căzuse pe bietul Matabwiki, zis Ber. În mare grabă, făcură cele trebuincioase pentru ca sufletele să nu se piardă – anume prăjiră la foc ce mai rămăsese din fraţii, surorile, părinţii şi bunicii tânărului.

Dar cum putea să mănânce un singur om atâta amar de carne? Căci doar din cei bătrâni aveau să se ospăteze şi unchii, mătuşile şi verii tânărului. Cât despre familia lui, aceasta îi revenea în întregime. Vraciul tribului pregăti prafuri şi făcu vrăji pentru a-i uşura străduinţa şi Matabwiki, zis Ber, se purtă de parcă un demon nesătul ar fi sălăşuit în pântecele sale. Şi, când isprăvi, odată îşi dădu ochii peste cap şi căzu în nesimţire.

Zăcu aşa zile şi nopţi. Iar cei din trib îl vegheară cu rândul şi numai după cum respira mai ştiau că e încă viu. Vraciul se rugă ca spiritul lui să nu hălăduiască prea departe, ca nu cumva să se piardă. Soarele şi luna îşi dădură rând multă vreme, până când tânărul deschise ochii şi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se ridică în capul oaselor.

Mult se mai minunară semenii lui când îl văzură iarăşi treaz! Dar, oricât îl iscodiră, nu aflară nimic de la dânsul. Matabwiki, zis Ber, clătină din cap şi mormăi că întâmplările erau acoperite de un văl negru, de parcă blestemele vreunui spirit întunecat i-ar fi furat minţile. Cu niciun chip nu-şi putea aminti altceva decât că se culcase seara, ştiind că a doua zi avea să plece cu familia la vânătoare. Toate cele de după aceea îi erau străine şi le ascultă din gura semenilor săi, întristându-se tare.

Dar dacă este un lucru pe lumea aceasta de care putem fi siguri, apoi acela e că viaţa îşi reia cursul, oricât de multe şi grele piedici s-ar fi aşternut în calea ei la vreme. Uite-aşa, Matabwiki, zis Ber, se adună şi începu să-şi vadă de gospodăria rămasă acum numai a lui. Nu-i era uşor, căci nu era deprins cu multe dintre lucruri şi abia ce ieşise din copilărie, dându-şi măsura bărbăţiei. Dar, fiind om harnic şi plăcut la purtare, trei familii din trib îl îmbiară cu fetele lor, pentru a le lua de soaţe. Fără a pregeta prea mult, tânărul le luă pe tustrele şi nimeni nu zise nimic, căci nu era un obicei necunoscut pe meleagurile lor. Iar o familie aşa rău vânturată de soartă avea nevoie de multe seminţe pentru a încolţi la loc şi a deveni iar mănoasă.

Aşadar, în coliba lui Matabwiki, zis Ber, îşi făcură loc frumoasa Wari, înţeleapta Asmat şi blânda Beti-Pahuin. Şi, deşi erau firi diferite, se înţeleseră bine dintru început. Tânărul se purta frumos şi nu făcea osebire când venea vorba de vreuna dintre ele. Aşa se face că, o vreme, strămoşii binecuvântară gospodăria aceea lovită de soartă. Ba chiar, până ce trecu un an, toate aduseră pe lume câte un copil – laolaltă două fete şi un băiat.

Iată însă că, într-o zi, frumoasa Wari plecă alături de soţul ei să aducă de mâncare. Copiii rămaseră în grija celorlalte două surate, care aveau să vadă de gospodărie. Iarăşi nu putem şti de plecară de acolo pe ape în vreo luntre, au de se pierdură în hăţişurile unei jungle sau bătură locuri pustii pentru vreun arbust ,ori chiar ceva rădăcini îngropate care pe unde.

Poate că, avându-şi casa ridicată în gura vreunui golf, cei doi se urcară în piroga cioplită din inima unui copac şi porniră de-a lungul coastei, la pescuit, căci femeile acelui trib erau la fel de pricepute ca bărbaţii în aste treburi. Iar oamenii aceştia nu pescuiau cu undiţă şi cârlig. De era apa mai mică, stăteau în ea până la glezne sau la genunchi şi cătau să străpungă peştii cu suliţele lor ascuţite. De era adâncă, împleteau plase din tulpini de plante şi liane şi le cufundau ici-colo, aşteptând să se umple.

Tot astfel făcu în acea zi şi Matabwiki, zis Ber, împreună cu frumoasa Wari. Lăsară împletitura într-un vârtecuş de apă, apoi se duseră la mal să culeagă boabe sălbatice. Iar când se întoarseră, iată că întâiaşi pradă se vădi neînsemnată – abia câţiva peştişori, nici cât să le ajungă pe frigare în seara aceea. Obidit, bărbatul îi deşertă în coşul de-l aduseseră cu ei, apoi aruncă iarăşi împletitura în apă. Şi numai ce se întoarse spre soţia lui, cu faţa schimonosită toată de furie:

– Ţi-am spus să ţii luntrea mai vârtos!

– Am ţinut-o, bărbate! Apoi, nu de-asta s-au prins puţini peşti. S-or fi dat mai la fund, pe căldura asta…

– Ce ştii tu, femeie, care e rostul peştilor? se răsti el.

Şi iaca îi trase o palmă! Wari rămase trăsnită, căci niciodată nu-l mai văzuse aşa încrâncenat. Ba, dimpotrivă, îl ştia de om blând şi cumsecade, chiar dacă mai închis din fire. Amuţi şi plecă privirea, dar asta nu ostoi necazul omului. O prinse de braţ şi o strânse cu putere deasupra brăţărilor.

– Dacă te dovedeşti la fel de nepricepută şi data următoare, te arunc în apă, să ajungi hrană la peşti!

Femeia înghiţi cu greu. Îl urmă tăcută înapoi pe mal şi se puse pe scurmat după rădăcini amărui pentru fiertură. Ochiul stâng o durea şi parcă vedea cu el un pic lăcrămos. O singură dată cuteză să ridice privirea. Şi, unde până atunci Matabwiki, zis Ber, o ajuta la toate cele, acum îl văzu stând încruntat, cu braţele încrucişate şi chipul întunecat. Spăimată, femeia adună mai departe bucate, până când simţi o lovitură de cange peste coapsă.

– Hai! Şi ai grijă de data asta! o ameninţă bărbatul printre dinţi.

Wari cătă să nu mai dea greş. Ţinu piroga nemişcată, cum nici cel mai dibaci cârmaci din sat nu s-ar fi priceput s-o facă. Se rugă la toţi zeii pe care-i ştia s-o ajute în acel moment de cumpănă. Şi, când văzu că împletitura iese din ape plină-ochi, inima îi tresăltă de bucurie.

– Ha-ha, ce-o să ne mai ospătăm diseară! se veseli şi Matabwiki, zis Ber.

Iară pe faţa sa nu se mai citea nimic din încrâncenarea de adineauri, ci redevenise omul bun şi blând dintotdeauna. Cât despre întoarcerea în sat, Wari nu cuteză să spună ce pătimise cu adevărat, de teamă să nu se întoarcă toanele bărbatului. Ci povesti că alunecase pe nămolul de pe mal şi se lovise de niscaiva pietre. Viaţa reveni la cursul ei firesc şi nimic din ce făcu omul nostru în zilele ce urmară nu-i mai dădu femeii motive să se teamă. Şi, ca orice lucru peste care se aşterne pătura timpului, de la o vreme uită de pricină.

Să tot fi fost vreo jumătate de an de la cele povestite când Matabwiki, zis Ber plecă alături de înţeleapta Asmat cu nu-ştiu-ce pricină la un alt trib. Poate că, dacă cele povestite se petreceau în locuri pustiite, drumul acesta trecea printre boschete pipernicite răsfirate ici-colo pe pământul sterp. Şi numai iaca, deodată, omul nostru rămase năuc, uitându-se tâmp de jur-împrejur. Şi nu că s-ar fi aflat prima dată pe acea cale, ci o ştia destul de bine.

Femeia, care venea în spatele lui, se opri la rându-i şi-l întrebă, mirată:

– S-a întâmplat ceva?

– Nu ştiu unde mă duc şi cu ce pricină! se scărpină Matabwiki, zis Ber în claia de păr negru şi creţ.

– Ce vorbă-i asta? Păi n-am plecat de dimineaţă să ducem vorbă de la vraciul nostru către cel vecin?

– Care vraci? se încruntă bărbatul. Apoi, privind mai cu grijă la femeie, întrebă: Şi tu cine eşti?

– Aoleu, bărbate, da’ ce să se fi petrecut cu tine? Au te-a bătut prea tare soarele în cap, ori ceva din cele ce-ai mâncat azi dimineaţă să nu-ţi fi căzut bine? Apoi eu sunt draga ta Asmat…

Şi, cum omul nu dădea semn că pricepe ce şi cum, femeia crezu mai nimerit să se întoarne din drum. Nu-i vorbă că Matabwiki, zis Ber nu se lăsă uşor înduplecat s-o urmeze prin locurile acelea care i se părea tare ciudate. Şi, când ajunseră în satul lor, merseră drept la coliba vraciului, unde Asmat explică ce şi cum. Degrabă se adunară acolo şi celelalte două soţii, cu plozii după ele, însă omul nostru nu-i recunoscu pe niciunii. Iar blânda Beti-Pahuin începu a plânge, în timp ce frumoasa Wari cugetă că era vremea să spună lumii despre păţania ei din ziua ceea de demult.

Vraciul ascultă cu atenţie toate cele, apoi îşi plimbă degetele pe faţa colorată.

– Mi-aduc aminte când tânărul acesta a trebuit să dovedească singur atâţia morţi, devenind sălaş pentru sufletele lor. Iar spiritele puternice rămân astfel şi după moarte şi tocmai ăsta e rolul pomenii: ca ele să se fărâmiţeze şi să-şi piardă forţa, păstrând doar crâmpeie în slujba sufletelor tinere, pe care să le-ndrume când şi când. Însă iată că aci ele s-au reunit într-o singură minte şi inimă, iar crâmpeiele strămoşilor s-au regăsit. Şi aceia care fuseseră spirite puternice la vremea lor şi-au recăpătat vigoarea şi-ncearcă a pune stăpânire pe sufletul acesta crud. Acum, deodată, n-au destulă putere şi se bat între ele, dar va veni vremea în care unul anume le va stăpâni pe toate şi tare mi-e teamă că, de se va petrece asta, bietul nostru tânăr va fi sortit să-i fie sclav pe vecie.

Se adunaseră acolo şi ceilalţi oameni din sat, miraţi să audă aşa o faptă. Iar unul dintre ei, bătrân şi şchiop, îşi aduse aminte cum copilărise cu unul dintre bunicii lui Matabwiki, zis Ber, iar acesta fusese un om tare iute la mânie, mereu cârcotaş şi pus pe învinuirea celor din jur pentru greşalele sale. Iar o femeie scofâlcită, că de-abia i se mai vedeau ochii printre cutele de piele, istorisi o poveste auzită de la bunica ei, despre un alt strămoş al omului nostru, care se trezise într-o dimineaţă că nu-şi mai amintea nimic şi nu mai ştia pe nimeni. Trăise aşa, străin printre ai lui, deşi se dovedise om vajnic după aceea, aşa cum fusese şi până atunci.

Între timp, tânărul îşi venise în fire şi nu ştia pentru care pricină vuia tot satul şi ce voiau cu toţii de la el. Iar când îi povestiră, nu-i crezu, chiar dacă nu putea explica cum de ştia că plecase la drum, iar acum se trezise în faţa colibei vraciului.

Cât îl priveşte pe acesta din urmă, rămase tare îngândurat. Căci nimic din cele ce le cunoştea nu era pe potriva acestei boli. Începu să se roage zeilor şi strămoşilor să-i lumineze gândul, pregătind leacuri rău mirositoare cu care încercă să-l trateze pe bietul tânăr. Dar în zadar. Pe zi ce trecea, Matabwiki, zis Ber devenea mai schimbător ca un şarpe viclean. Cele trei femei care împărţeau coliba cu el erau tot mai triste, căci nu ştiau cu cine aveau să stea faţă în faţă dimineaţa, cu cine la miezul zilei şi cu cine se culcau în prag de seară. Şi, de se întâmpla ca bărbatul să ajungă în stăpânirea spiritelor femeilor din neamul său, atunci nu se apropia de soaţele sale în ruptul capului, căci pe meleagurile acelea nu exista obiceiul unei asemenea însoţiri.

Copilaşii erau şi ei tare nedumeriţi, căci acum îl vedeau pe tatăl lor plin de bunătate şi dornic să se joace cu ei, pentru ca după câteva ore să se răstească la ei, sau chiar să-i altoiască. Pe când în alte dăţi îi ignora ca şi cum n-ar fi fost decât nişte umbre pe faţa pământului. Până şi oamenii din sat ajunseră de îl ocoleau sau îşi făceau de lucru când îl vedeau, căci nu ştiau în ce toane îl vor prinde.

Pe când viaţa netulburată de milenii a tribului trecea prin aste frământări, pe meleagurile acelea îşi făcură apariţia doi oameni tare ciudaţi. Pielea lor era tare palidă, de parcă ar fi fost chinuiţi de cine ştie ce demoni, iar ochii şi părul aveau culori ciudate, ca şi cum fuseseră stropite cu vopsele din cele obţinute cu mare trudă din plante şi pământ. Erau mai înalţi ca oamenii tribului şi umblau îmbrăcaţi din cap până-n picioare, chiar şi pe căldurile acelea. Aveau un grai de neînţeles şi duceau cu ei unelte vrăjite, cum era apa împietrită care reflecta chipul, beţe-de-foc şi câte altele.

Cea mai ciudată era însă o cutie care, dacă se uita la un om, putea să-l nască întrânsa de parcă ar fi fost desenat cu cărbune pe o piatră. Tare s-au mai minunat sătenii de această lucrătură, dar singur vraciul i-a dat târcoale neîncrezător, bodogănind cuvinte care să alunge demonii şi scuturând pe ea prafuri care să-i apere de rele.

– Făcătura asta fură sufletele! şuieră el. Nu vă lăsaţi văzuţi de ea, căci veţi rămâne goi ca borta unui animal!

Şi, crezându-l pe el ca fiind înţelept, sătenii începură să se ferească de oaspeţi. Dar aceştia le arătară leacuri de prin lumile lor, care se vădiră mai cu folos acolo unde farmecele vraciului se arătaseră neputincioase. Aşa se face că, încetul cu încetul, sătenii prinseră încredere şi drag de ei, spre necazul vraciului care încerca să le otrăvească urechile spunându-le că sunt trimişi ai demonilor şi ar trebui să-i jertfească pentru a se feri de rele. În cele din urmă, sătul de clevetelile şi uneltirile lui, sfatul bătrânilor din fruntea tribului puse să se facă o întrecere şi anume acela care avea să-l izbăvească pe Matabwiki, zis Ber de sminteala lui, acela urma să fie considerat mai înţelept.

Ştiind că leacurile sale nu erau de niciun folos şi temându-se ca nu cumva cei doi oameni palizi să se dovedească mai vrednici, vraciul puse la cale un şiretlic:

– Dacă făcătura asta fură suflete, întocmai precum am spus, atunci e de ajuns să se uite de mai multe ori la tânărul nostru ca să-l golească de spiritele care sălăşuiesc în el şi-l smintesc.

El îşi făcea socoteala că, dacă avea dreptate şi drăcovenia aceea avea să-l liniştească pe Matabwiki, zis Ber, atunci sătenii s-ar fi temut de ea pe drept şi ar fi crezut iar vorbele sale ca fiind înţelepte. Iar dacă se dovedea nevrednică de asta, atunci s-ar fi arătat neputincioşi în a-l vindeca pe bărbat şi n-ar fi câştigat întrecerea, scăzând în ochii sătenilor.

Aşa se face că bietul tânăr petrecu zile în şir ba în picioare, ba culcat, ba lucrând te miri ce, în faţa cutiei pe care cei doi o plimbau de colo-colo pe picioroangele ei ciudate. Şi iată că, într-una din zilele în care făcea astfel, viaţa tihnită a satului trecu printr-o mare vânzoleală. Pasămite, un trib vecin căruia îi mergea tare rău de la o vreme, hotărâse că pricina pentru nenorocul lor se afla aici şi că doar omorând şi mâncând locuitorii aveau să înduplece zeii să-şi întoarcă faţa spre ei.

Tare s-au mai spăimântat oamenii tribului! S-au adunat degrabă în piaţa satului şi au cătat să se sfătuiască. Cel mai bătrân dintre ei ştia din poveşti despre cât de aprigi erau vecinii lor şi cum, cu vreme îndelungată în urmă, le mai puseseră o dată gând rău. Iară numai iscusinţa unui strămoş de-a lui Matabwiki, zis Ber făcuse ca neamul lor să nu fie spulberat de pe faţa pământului.

– Chia’ de n-au mai înd’ăznit să ne atace, ne-au pu’tat me’eu pică! a clătinat el din capul acoperit cu păr sârmos, nins.

Ca şi când vorbele lui ar fi fost vrăjite, toate privirile se întoarseră spre Matabwiki, zis Ber, care stătea mai la o parte. Niciodată nu se amestecase prea mult în viaţa obştii, dar iată numai că, de astă dată, făcu un pas înainte şi deschise larg braţele:

– Au ce vă sperie aşa la oamenii aceia? N-au tot două mâini şi două picioare, la fel ca voi?

– Sunt vicleni şi răi, se auzi glasul unuia din sfatul bătrânilor.

– Şi vânători aprigi! îi ţinu isonul altul.

– Mai ales – strigă un al treilea – sunt mai înalţi şi mai solizi ca noi!

Matabwiki, zis Ber, nu se lăsă înduplecat de aste plângeri.

– Au oaspeţii noştri nu sunt la fel? îi mustră el.

– Şi ce propui să facem? întrebă iar cel de vorbise primul.

– Să ne apărăm!

Alături de el veniră cei doi străini, care deja puteau a se face înţeleşi cât de cât. Şi lumea din care veneau ei ştia multe despre lupte. Sătenii ascultară cu luare aminte ticluirile lor, apoi se puseră pe treabă cu multă sârguinţă. Poate că, dacă satul lor se afla în inima junglei, se apucară să ridice o palisadă de jur împrejurul său. Iar dincolo de ea săpară gropi pe fundul cărora împlântară pari ascuţiţi şi pe care le acoperiră cu crengi împletite peste care aşezară frunze. Îşi făcură apoi provizii de apă şi mâncare, cât putură să adune, baricadară singura intrare pe care o lăsaseră şi se puseră pe aşteptat.

Şi iată că în a treia noapte vajnicii războinici ai tribului vecin se năpustiră pe tăcute asupra satului pe care-l credeau neajutorat şi neştiutor. Mare le fu mirarea când îl găsiră apărat de valuri de pământ acoperite cu pari, dar şi mai mare le fu groaza când pământul se surpă sub picioarele lor şi se treziră sfârtecaţi pe fundul gropilor. Iar aceia dintre ei care rămaseră pe dinafară căzură sub valul de săgeţi cu vârfurile otrăvite venite dinspre sat.

Deruta se dovedi aşa de mare, încât atacatorii aruncară totul deoparte şi se împrăştiară care-ncotro, urlând de groază. Iar animalele de pradă, atrase de zgomotul bătăliei, îi găsiră pe mulţi şi-i sfâşiară cu ghearele şi colţii, risipindu-i de pe astă lume.

Sătenii noşti se bucurară cum n-o mai făcuseră vreodată şi-l slăviră pe Matabwiki, zis Ber, care ascultase glasul strămoşului ascuns înlăuntrul său, aducându-le salvarea. Nici străinii cei palizi nu fură uitaţi şi, oricât se strădui vraciul să-i învenineze împotriva lor, nu reuşi. Mai mult, îi invitară să rămână alături de ei, ca nişte oameni a căror ştiinţă îi ajutase în vremuri de restrişte. Iar cei doi îi învăţară şi alte obiceiuri de-ale lor, dintre care unul anume se vădi aparte. Căci ei le povestiră sătenilor că, în lumea lor, morţii nu erau mâncaţi, ci îngropaţi în pământ. Iar credinţa lor era că sufletele lor nu erau astfel pierdute, ba dimpotrivă.

Şi, temându-se să nu pătimească precum Matabwiki, zis Ber, oamenii tribului lăsară deoparte cu vremea obiceiul lor, îngropându-şi strămoşii fără a-i mai mânca. Şi vraciul, care vedea florea neamului lui pierzându-se de pe calea strămoşească, plecă din sat înnegurat tare la suflet.

Cât despre tânărul nostru, el rămase să se uite la cutia despre care se zicea că fură suflete. Dar de aceasta i-a adus au ba alinarea, asta nu se mai ştie.

906 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.