REVISTA NAUTILUS / Proza / Pornirea ceasului

Pornirea ceasului

Benjamin Rosenbaum • 16:21 - 17.03.2008 • 

    Agenta imobiliară pentru Tărâmul Piraţilor era bătrână. Dezgustător de bătrână. Greu de spus în cazul Babalâcilor, dar după cum arăta, părea să fi trecut de Treizeci. Persoanele ca ea nu mai au pielea suplă dar, folosind uleiurile şi pudrele potrivite, îşi pot ascunde majoritatea defectelor. Femeia din faţa noastră nu se prea ostenise cu îngrijirea pielii. Avea riduri adânci în jurul ochilor şi sprâncenelor.

 

Şi abordase şi un stil Mămică: capot albastru, şorţ cu volănaşe, mănuşi albe ca o gospodină pricepută la toate. Dacă ai de gând să goneşti prin părţile astea din Montana, etalându-ţi sânii aceia mari şi tremurători ca piftia şi coapsele uriaşe, cred că aşa trebuie să-ţi arăţi consideraţia.
A rostit ceva către cineva aflat în partea din spate a furgonetei, după care a pornit grăbită pe alee, îndreptându-se spre noi.

— Minunat loc, a exclamat ea. Şi zona e frumoasă.
— Uite, Suze, mămica ta, mi-a şoptit Tommy în ureche.

Respiraţia lui m-a gâdilat. L-am împins deoparte.
Era super, nu puteam să neg asta. Stăteam sub prova de cincisprezece metri a galionului pe care venisem să-l vedem. În jurul nostru, o flotă întreagă de cuirasate, goelete, fregate şi cutere se lăfăia pe peluzele extrem de bine îngrijite şi pe străzile cenuşii ca oţelul. Majoritatea proprietăţilor erau închise, cu aşternuturile de gazon neatinse. Doar câteva păreau locuite: peluze presărate de aparate, excavaţii începute cu buldozere de mici dimensiuni şi apoi abandonate, cu drapele de Bandă, Roi sau Familie fluturând pe arborele prova. Tunuri de apă ce ameninţau trecătorii.
Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor şi m-am apucat să treier scame între degete.

— Deci sunt numai Nouari?
Doamna Trecută de Treizeci s-a încruntat.
— Doamnă, îmi pare rău, dar Legea anti-minoritară din 2035…
— Mda, rasă, sex, vârstă aetială, vârstă cronologică, preferinţe stimulatoare sau origine naţională… cunosc legea. Dar cine altcineva ar mai dori să trăiască în Tărâmul Piraţilor?
Doamna Trecută de Treizeci a deschis doar gura, dar nu a scos nici un sunet.
— Sau cine şi-o poate permite? a intervenit Shiri.
Se dusese glonţ la scara din frânghie şi ajunsese deja la jumătatea ei. Pantofii de culoarea cireşelor coapte au trecut dincolo de margine, căutând pe pipăite copastia ce ocolea casa. Mâinile Doamnei Trecute de Treizeci au tresărit într-un gest disperat de parcă încerca să se prindă strâns de ceva. Aşa li se întâmplă Babalâcilor când ne cocoţăm.
— Eşti săracă? a întrebat-o Tommy. De aceea te-mbraci aşa?
— N-o mai sâcâiţi pe Doamna, a mormăit Max.
Max este Optarul nostru şi ia discriminările aetiale mai în serios decât noi ceilalţi. Plus că-i mai simpatic decât noi. E şi Pompat; are doar un metru şi douăzeci înălţime, dar cu muşchi bioprelucraţi ca un grepfrut. Trebuie să mănânce zilnic un kilogram de friptură de soia tratată cu medicamente doar ca să-şi păstreze greutatea.
Doamna Trecută de Treizeci şi-a dus palma la ochi şi a clipit puternic, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. Asta ar fi fost culmea! Ăştia nu plâng aproape niciodată. Nici măcar nu ne purtasem urât cu ea. Am căinat-o în sinea mea, de aceea m-am apropiat şi mi-am strecurat mâna într-a ei. S-a crispat şi şi-a retras mâna. Adio cu înţelegerea şi iertarea inter-aetială.
— Să aruncăm o privire la casă, am propus eu, vârându-mi mâinile adânc în buzunare.
— Galion, a zis ea printre dinţi.
— Galion să fie.

Degetele i-au tresărit într-o mudra1 deschizătoare şi galionul a coborât o schelă de îmbarcare. Frumoasă treabă!
Recunosc sincer că eram toţi incitaţi. Exact de mişcarea asta avea nevoie Banda noastră; cel puţin noi patru eram siguri de asta. Ne săturaserăm să trăim în ghetou – locuiam în trei case datând din secolul al XX-lea din Billings, într-o zonă „amestecată ca vârstă“, înţesată de Treişpari, Paişpari şi Cinşpari care jefuiau totul. Vorbim de o populaţie afectată de un blestemat de CDAS2; când îi lovise, virusul le blocase glandele pituitare şi tiroide în poziţia deschis, lăsându-le să trimită în sistem tot ce acumulaseră. Nu mă refer doar la gigantism şi la probleme de sănătate provocate de supradoze de hormoni de creştere, testosteron, estrogen şi androgen, administrate vreme de treizeci de ani. Sufereau mai mult din cauza problemelor sociale – criminalitate, violenţă, orgii, gelozii – şi de autocompătimire permanentă.
Era adevărat, Max ţinea la ei. Iar noi ceilalţi ne simţiserăm măcar amuzaţi de viaţa dusă în ghetou. La petrecerile ocazionate de aniversări, puteam oricând surprinde celelalte Bande cu adresa noastră. Dar asta se întâmpla pe când eram acolo toţi opt, înainte ca Ogbu şi Katrina să fi plecat spre sud. Când eram opt, ne simţeam ca o Bandă completă – invincibili şi suficient de puternici ca să luăm pe oricine în râs.

I-am urmat pe ceilalţi în foaierul galionului. Console pentru videojocuri pe pereţi, piscină sub podeaua transparentă şi retractabilă din material superceramic. Tavanul – adică puntea superioară, aşa cred – era la cincisprezece metri deasupra şi acolo se putea ajunge pe scări din frânghie şi parâme ce se legănau. Pe o bară, un papagal flutura din aripi; părea viu, dar probabil că nu era real. Am trecut prin două despărţituri. Nenumărate locuri de dormit, dulapuri, rafturi, staţii de lucru, atât cu ecrane plate, cât şi cu proiecţie pe retină. M-am logat ca oaspete pe o staţie. Lăţime de bandă cât cuprindea. Asta îmi convenea. Mă pot îmbrăca precum un bărbat agent de bursă din secolul al XX-lea, cu costum la două rânduri şi bretele, dar în realitate sunt montoare de metraje. (Nu se întâmplă prea des ca un Nouar să aibă înclinaţii artistice; obsesia noastră de a rezolva probleme şi spiritul nostru dornic de concurenţă acerbă ne fac să fim buni ca speculatori pe piaţă, jucători de noroc, programatori şi biotehnicieni. Aşa ne-am câştigat banii şi reputaţia. Puţini dintre noi au răbdarea necesară pentru artă şi nici nu manifestăm vreun interes faţă de domeniu.)
M-am delogat. Max se dezbrăcase şi plonjase în piscină… ori poate că fusese gândită ca o cadă uriaşă. Tommy şi Shiri ţopăiau pe o trambulină, făcând tot soiul de remarce obraznice. Agenta imobiliară renunţase la încercarea de a mai convinge pe cineva să-i asculte glasul piţigăiat. Se aşezase pe un scaun cu gel şi-şi masa o talpă cu palmele. Am intrat în bucătărie. O masă gigantică, o mulţime de scaune şi perne de şezut, un centru enorm de programare a hranei.
Am ieşit şi m-am dus direct spre Doamnă.

— Nu există plită.
— Plită? a clipit ea mirată.
Mi-am plimbat o palmă de-a lungul unei bretele.
— Îmi place să gătesc, am precizat.
— Găteşti?

Mi-am simţit încordarea din falcă şi umeri – m-am săturat până peste cap să aud că Nouarii nu gătesc – , dar apoi i-am văzut ochii. Sclipeau de încântare. O încântare binevoitoare. Mi-a adus aminte de mama, care se extaziase odată în faţa unor prăjiturele tari ca piatra pe care i le pregătisem într-o dimineaţă de iarnă, pe vremea când locuiam într-un cartier sărac din Maryland, iar vârsta mea aetială era încă legată de ceasul Naturii. Mama, ridicând rochia de mireasă în care plănuise să mă dea alesului meu, ale cărei poale din dantelă mă gâdilau pe faţă. Într-o seară, pe când eram în colegiu, înălţasem privirea de la masa de cină în mijlocul unei fraze – îi vorbeam mamei despre Jobenul pe iepure, documentarul meu (o polemică înfocată pentru Emanciparea Sub-Cinciarilor; modul în care cibernetica avea să-i scoată din starea de dependenţă pe Prunci) şi văzusem în ochii ei că încetase de mult să mă mai asculte. Îmi dădusem seama că pentru ea nu eram un Nouar, ci că aveam nouă ani. Pricepusem că nu se uita la mine, ci prin mine, hăt departe… către alt acum şi altă eu: o Femeie. Cu globuri mari de grăsime numiţi sâni, atârnându-mi de pieptul celeilalte eu a mea; înaltă cât uşa, moartă după bărbaţi şi gata să mă căsătoresc; un monstru masiv şi sexualizat ca şi ea, un uter pe picioare, o proto-Mamă. Ea o aştepta pe Susan aceea, Susan-Femeia, care n-avea să mai apară vreodată.

— Da, gătesc, am zis, mutându-mi privirea de la ochii Doamnei.
Mi-am îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor. Aş fi putut s-o îmbrăţişez, dar Max se scufundase în apă, iar Tommy şi Shiri încercau să se doboare unul pe celălalt de pe trambulină. Am ieşit.
— Am putea aduce un modul de plită! a strigat Doamna după mine.
Un porumbel căuta de mâncare pe peluză. Era cam prăpădit şi agitat, indicii suficiente ca să-l socotesc real. Am rămas mult timp urmărindu-l, apoi cercelul meu a bâzâit. Am făcut mudra Acceptare.
— Suze? l-am auzit pe Travis.
— De ce întrebi? Cine crezi că-mi poartă inelul?
— Suze, a dispărut Abby.
— Cum adică, „a dispărut“?
— Nu mai răspunde. Locatorul ei e scos din uz. N-o găsesc nicăieri.

Când Travis devenea agitat, glasul începea să-i scârţâie. Acum îi suna precum chiţăitul unui şoarece prins în capcană.
Mi-am privit afişajul activ tatuat pe palma stângă. Travis era acasă. Am făcut mudra pentru Abby. Nu mi-a apărut nici o localizare.

— Rămâi pe loc, Travis. Plecăm chiar acum spre tine.
Am urcat în fugă schela care ducea la bord. Max se îmbrăcase şi-şi ştergea şuviţele împletite cu un prosop luat din cuierul-pom din apropierea piscinei. Tommy şi Shiri stăteau la o masă cu Doamna Agent Imobiliar, uitându-se la documentele afişate pe ecranul din tăblia mesei.

— Trebuie să plecăm. A apărut o urgenţă personală, am zis eu.
Max a venit imediat lângă mine.
— Stai puţin, vrem casa asta, a spus Shiri.
— Despre asta trebuie să discutăm toţi, am zis.
— Ce-ar fi de discutat? s-a mirat Tommy. Este impresionantă.
— Este prima pe care am văzut-o, am spus.
— Şi ce dacă?

Pages: 1 2 3 4

3283 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] ceasului” mi-a adus aminte unde m-am mai lovit de el. Pe adresa de web a revistei Nautilus aveti bonus povestirea din antologie. Si, desi aveam impresia ca am citit-o, e posibil s-o fi […]

  2. […] “Lion Walk” de Mary Rosenblum. Si nu, nu e vorba de povestirea(excelenta de altfel)  intalnita in Nautilus, si apoi in Dozois-ul 3 la noi, scrisa de Benjamin Rosenbaum. O mica confuzie tot a fost pentru […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.