REVISTA NAUTILUS / Proza / Pilda lui Zosima – Paul Tudor

Pilda lui Zosima – Paul Tudor

Paul Tudor • 21:05 - 01.01.2014 • 

Fratele Zosima urca Dealul Golgotei şi se simţea fericit. O dogoritoare dragoste de oameni îi devora sufletul. După 50 de ani nevolniciţi în post şi rugăciune, părintele stareţ îi răsplătise devotamentul, lui şi altor câtorva tovarăşi, trimiţându-i într-un scurt pelerinaj în Ţara Sfântă. Pentru că fusese copil de pripas, abandonat de mititel la poarta acelei mănăstiri retrase, nu cunoscuse alte locuri în afara chiliei sale. Acum, parcă pentru a recupera fie şi o fărâmă din frumuseţea necuprinsă a creaţiei, nu se mai oprea din urcuş, pe care-l relua neobosit ori de câte ori putea într-o zi, de dimineaţă până seara. Ceilalţi fraţi renunţaseră de mult să-l mai însoţească, dedându-se unor îndeletniciri mai prozaice, dar el continua să străbată Via Dolorosa, singur, dar împăcat cu toată lumea. Nu-l deranjau nici măcar strigătele obraznice ale negustorilor de nimicuri, care-şi ridicaseră prăvăliile de o parte şi de alta a Drumului Crucii…

– Scuzaţi-mă! spuse omuleţul necunoscut care venea din urmă.

– Nu face nimic, absolut nimic… treceţi, treceţi… spuse monahul dându-se la o parte.

Dar omuleţul nu voia să-l depăşească. Se alătură pasului moale al călugărului, care-l primi cu simpatie. Nu era stingherit de indiscreţia celuilalt. Îi unea aceeaşi limbă.

– Să păşim împreună pe calea Domnului, fiule, spuse monahul.

– Doar căile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate!

– Aşa…, se bucură călugărul, descoperind un cunoscător al vechilor pravile. Şi doar ele deschid calea către cer!

– … Dar dacă uneori drumul e rotund şi nu drept, părinte?

– Cum să fie rotund? Ce-i aia… rotund?

– O încercare?

– Ispitele vin de la Diavol, pentru a ne abate de la drumul cel drept! Fereşte-te de ele!

– Dar sunt atâţia oameni care au încercat drumul rotund!

– Iar îmi vii cu rotundul!? zâmbi fratele Zosima. Eu nu am cunoştinţă de drumuri rotunde. Nu există drumuri rotunde!

– Nu aţi auzit de elveţianul Picard, cel care a înconjurat, în 1998, pământul într-un balon? – De Rutan şi Yeager, care au realizat ocolul planetei cu avionul? De Alonso, care s-a folosit în acelaşi scop de bicicletă, de Blake, care a recurs la cataraman, sau mai ales de americanul Newman, care a preferat mersul pe jos? Patru ani a durat călătoria sa, răstimp în care a făcut 20 de milioane de paşi, care l-au costat 21 de perechi de pantofi!

Călugărul se miră de această avalanşă de cunoştinţe, dar mai ales de lipsa lor de semnificaţie. De ce ar fi trebuit să-i cunoască? Căci ce au cules ei în lumea asta, în afara laudelor deşarte ale semenilor? Ridică nepăsător din umeri.

– Nu aţi auzit nici măcar de Jules Verne?

– Tot un adept al drumurilor rotunde?

– Un scriitor. Un personaj de-al său a înconjurat pământul de la vest la est şi, la final, a câştigat o zi. S-a ostenit 81 de zile, dar i-au ieşit la socoteală 80!

– Astea-s posibile doar în cărţile celor fără de minte.

Monahul nu mai era aşa de încântat de compania omuleţului, dar se străduia să-şi păstreze intactă rezerva de toleranţă şi înţelegere. Spuse în gând o rugăciune. Se simţi dintr-o dată mai bine.

– Nu ajungem nicăieri dacă ne gândim tot timpul la câştig, fiule.

– Dar nu ne rugăm şi nu ne îngrijim zi de zi pentru a câştiga viaţa cea veşnică? spuse omuleţul, parcă tot mai nemulţumit de discuţie.

– Asta-i altceva… viaţa veşnică e de la Dumnezeu. Şi e hărăzită doar celor smeriţi.  Iar viaţa omului, cea de care ne bucurăm cu toţii, este un drum drept, în care călăuza ne este – Domnul-Dumnezeu! Doar alăturea de El nu vom pierde niciodată drumul cel bun.

– Dar nu sunt toate drumurile sunt de la Dumnezeu? Şi nu trebuie toate cunoscute?

– Doar cele drepte, fiule. Doar cele drepte.

– Dar ce e la capătul unui drum rotund? Unde se termină un cerc? Ce transformare te aşteaptă acolo? Să fie adevărat că negrul devine alb, iar întunericul lumină?   Ce este la capătul Universului? De ţi-a hărăzit soarta să-l străbaţi pe de-a întregul, e oare posibil ca la capătul celui mai mare cerc să te aştepte o nouă viaţă?

Părintele Zosima privea nasul coroiat, buzele pline, tenul măsliniu, ochii ieşiţi din orbite, asculta patima din vorbele omuleţului şi vedea întrupându-se chiar lângă el negustorul meşter la îmbârligat oamenii cei creduli, de care citise atâtea lucruri rele. Nu mai era de mirare că se gândea doar la câştig… Cum de crezuse că era unul de-al lui? Voia să scape cât mai repede de tovarăşul său de drum. Dar se gândi să-i servească mai întâi o parabolă, ca pe o necesară învăţătură de minte, mai ales că se apropiau de Biserica Sfântului Mormânt.

– Cunoşti legenda jidovului rătăcitor, fiule?

– Mi-o puteţi împărtăşi, dacă nu vă e cu supărare.

– E scurtă, dar plină de învăţăminte. Cică în vreme ce Iisus se opintea pe dealul Golgotei cu crucea în spate, acesta pe care ne ostenim şi noi, un evreu l-a jignit, refuzând să-l ajute, ba chiar râzând de mersul Lui împleticit. Mâhnit, Domnul i-a răspuns:  ‘Eu mă voi odihni niţel, dar tu vei merge mai departe…’ După unii învăţaţi, Iosif Cartafil ar fi fost numele necredinciosului, un aprod de-al lui Pilat zice-se, după alţii, Ahasverus, un cizmar din Ierusalim, dar nu numele ori meseria sunt importante aici. Revelatoare sunt consecinţele gestului său de neiertat. De atunci, el rătăceşte fără întrerupere prin lume! Aşa păţesc toţi fiii nerecunoscători, fiule….

– Scuzaţi-mă, spuse necunoscutul.

În sfârşit, se bucură monahul, avea să scape de individul ăsta guraliv. Ce înseamnă o pildă bine ţintită! Simţi cum i se reînnoia dragostea nemărginită pentru toţi oamenii din lume şi deveni imediat împăciuitor.

– Pleci, fiule?

– Nu, dimpotrivă, spuse necunoscutul în vreme ce atingea cu mâna anteriul fratelui Zosima. Eu mă voi odihni niţel, dar tu vei merge mai departe!

793 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.