REVISTA NAUTILUS / Proza / Paradoxul bunicului – Bogdan Mihăilescu

Paradoxul bunicului – Bogdan Mihăilescu

Bogdan Mihăilescu • 11:42 - 02.08.2014 • 

Alfred Lichtstein, un umil profesoraș de matematică, stă tolănit pe canapea şi corectează cam fără chef tezele la matematică ale unor derbedei de care se lipeşte cartea precum se lipesc două una de alta două sarcini electrice de acelaşi semn. Prin cameră plutesc în voie acordurile ample ale concertului pentru vioară şi orhestră a lui Johannes Brahms, acorduri izvorâte din boxele computerului. Fără să-şi dea seama, Alfred începe să scrie, cu pixul roșu, o serie de formule matematice pe caietul de teză pe care tocmai îl corecta. Dar iată ce-i trece lui prin cap: „Matematica e ca o artă, ca oricare altă artă, așa cum este muzica spre exemplu. Da, dar cineva care nu are habar de teoria muzicii tot se poate bucura de aceste acorduri superbe de vioară. Dar cum te poţi bucura de frumuseţea unei funcţii Bessel de speţa a doua dacă nu ai un oarecare nivel de cunoştinţe în matematici? Înseamnă că matematica este o artă doar pentru iniţiaţi? Dar dacă s-ar inventa o nouă matematică, mai intuitivă, mai elastică și care să…” O pocnitură puternică întrerupe brutal meditaţiile lui Alfred, iar un scurtcircuit prăjeşte instantaneu sursa computerului, reducându-l la tăcere pe Brahms. O clipă de linişte totală, şi în cameră şi în mintea lui Alfred. După care mintea golită de panseurile despre matematici se umple de întrebări, deoarece, în mijlocul camerei, a apărut un elipsoid argintiu, în mijlocul unui nor de fum care tocmai se risipeşte. Sub ochii miraţi ai matematicianului, pe suprafaţa netedă a elipsoidului se desenează, ca de o mână invizibilă, un dreptunghi. Dreptunghiul dispare şi din elipsoid îşi face apariţia un individ subţire şi cu un cap mare, o conformaţie tipică de intelectual. După ce se dă jos din elipsoid, insul se apropie de profesor.

– Oho, ce chestie. Sunteţi chiar Alfred Lichtstein în carne şi oase? Nu pot să cred. În clipa asta chiar dau mâna cu Alfred Lichtstein!

Musafirul nepoftit apucă mâna flască a matematicianului şi o scutură vârtos. Acesta îşi adună cu greu gândurile şi reuşeşte să îngâne:

– Dar tu cine… cum ai… cum te…

Vizitatorul se umple de bucurie.

– Eu vin din viitorul dumneavoastră. Sunt primul om care a reuşit să construiască o maşină a timpului. De fapt este doar o aplicaţie practică a celebrelor ecuaţii din matematica transformaţională pe care aţi descoperit-o dumneavoastră.

– Eu?

– Da, de fapt nu aţi descoperit-o încă. Special am ales să vin în perioada asta când încă nu eraţi celebru. Abia pe urmă a urmat premiul Nobel, alea, alea…

Sincopă de conversaţie. Vizitatorul reia.

– M-am gândit unde să călătoresc în trecut, ce perioadă să vizitez. Am zis că mai potrivit ar fi aşa, ca un omagiu, în prima călătorie să vă vizitez şi să vă mulţumesc pentru matematica transformaţională.

– Deci călătoria în timp chiar e posibilă… bănuiam eu. Ştii ce? Fă-mă şi pe mine o tură cu mașina asta. Vreau şi eu un test drive.

– Sigur maestre. Onoarea e de partea mea. Unde vreţi să mergem? Adică mai degrabă, când vreţi să mergem. Adică mergem chiar acum, dar vreau să spun unde-când să mergem…

– Stai puţin să mă gândesc:

Hmmm… Ce-ar fi să mergem la anul zero să vedem cum a fost cu Iisus? Sau cu Budha, Moise, Mahomed? Sau la un safari de dinozauri? Că tot am eu sub pat o puşca de la bunicu’ şi am şi gloanţe?” Gândul la bunic taie brusc celelalte idei şi un gând ca un glonţ îi străbate instant toate sinapsele. „Paradoxul bunicului!” Gândul de a te întoarce în timp ca să-ţi împuşti bunicul este de fapt o stupizenie, dar nu şi în cazul lui Alfred. Căci iată cum stau lucrurile: bunicul lui a fost cel mai ticălos om posibil. I-a făcut bunicii viaţa un iad. I-a tocat toată averea, căci bunica provenea dintr-o familie bogată, dar toată zestrea ei s-a dus pe alcool şi pe jocuri de noroc. Acum ar fi moştenit şi Alfred o micuţă avere şi nu ar mai fi fost profesoraş pe o leafă de doi bani, în garsoniera asta amărâtă, plină de igrasie, de la ultimul etaj. Iar cireaşa de pe tort este că, după ce a lăsat-o pe biata bunica şi sărmană şi gravidă, a dispărut ca un nemernic. Săraca bunică îl crescuse singură pe taică-su. Un asemenea om chiar ar merita împuşcat. Şi la urma urmei ar putea să se întoarcă astfel în timp încât să îl împuşte pe bunicul său după concepţia tatălui, evitând astfel riscul propriei aneantizări, dar înainte să dispară în lume ca un laş, lăsând în urmă doar o puşcă. Împuşcat cu propria puşcă! Înseamnă că ar trebui să se întoarcă prin în luna mai din anul…

– Gata ştiu.

– Atunci urcaţi în caleaşcă. În ce an mergem?

– Iartă-mă, dar vreau să merg singur. Am o problemă personală de rezolvat. Aşteaptă-mă aici că mă întorc repede.

Vizitatorul înţelege că este vorba despre o problemă personală, mai ales că îl vede pe matematician cum îşi scoate puşca de sub pat şi bagă un cartuş pe ţeavă.

– Arată-mi cum se pilotează chestia asta!

*

Alfred, cu ochii ţintă pe cronodisplay apăsă brusc butonul roşu. Cronomobilul frână instantaneu. Dacă s-ar fi deplasat în spaţiu şi nu în timp frâna asta l-ar fi scos prin parbriz. Asta dacă cronomobilul ar fi avut şi parbriz. „Asimov a intuit bine”. Ieşi din elipsoid. În încăpere era întuneric, dar razele Lunii aruncau suficientă lumină cât să-şi dea seama că era în casa bunicii. Dacă socotise corect şi dacă jurnalul bunicii pe care îl citise de mai multe ori în tinereţe era exact, bunica acum era la spital să îl nască pe taică-su. Asta era noaptea în care samavolnicul bunic urma s-o părăsească pe biata femeie ca un nemernic. Dacă plecase deja? Deodată se auzi zgomotul cheii în broască. Uşa se deschise cu un scârţâit şi în lumina care intra de afară pe uşă se profilă silueta bunicului. Deşi lumina era la limită bunicul era de neconfundat. „Dacă ezit acuma n-o să-l mai împuşc. Şi scapă nepedepsit licheaua!”. Puse puşca la ochi, ţinti silueta şi trase. Pentru o fracţiune de secundă, cât glonţul era încă în zbor Alfred mai avu timp să gândească: „Dacă totuşi există şi inerţie temporală? Dacă din cauza frânei bruşte am ajuns totuşi prea devreme (dacă Asimov nu a intuit corect) şi îl împuşc înainte să îl conceapă pe Tata? Ce se va întâmpla cu mine?” Ţintise direct inima deci bunicul avea să moară instantaneu şi dacă temerea lui era adevărată ce se va alege de el?

Glonţul învârtindu-se prin aer atinse ţinta cu 785,34 metri pe secundă şi… oglinda mare din perete explodă în milioane de cioburi. „Am lovit imaginea din oglindă. Înseamnă că bunicul e în spa…”. Nu mai avu timp să-şi continue gândul. Din spate bunicul sări pe el ca o panteră. Urmă o luptă corp la corp cu puşca între ei. După care previzibil şi inevitabil, cum se întâmplă în toate filmele în asemenea situaţii, puşca se descărcă. De obicei în filme urmează un moment de suspans în care nu ştim pe cine a lovit glonţul. Alfred simţi o usturime în stomac. „O fi de la foame?” mai speră el o nanosecundă. Dar nu era de la foame. Mai ales că mâncase bine înainte să se apuce de corectat teze şi nu trecuse mult timp de atunci. „Să fie de la cureaua cea nouă care mă cam strânge?”. Dar atunci nu înţelegea de ce i se muiau picioarele şi îl părăseau puterile. Se prăbuşi pe spate cu sângele gâlgâind din stomac. Bunicul la rândul lui se luă cu mâinile de cap şi se gândi: „Aoleu, o să fac pârnaie pentru nenorocitul ăsta de hoţ! Trebuie să dispar!”. Apoi fugi pe uşă. În aceeaşi noapte se îmbarcă marinar pe un vapor care pleca în zori cu gândul să dispară în ţările calde. Astfel ieşi bunicul din viaţa bunicii lăsând-o singură şi cu un copil de crescut. Dar să revenim la Alfred care îşi ţinea strâns cu mâna rana ca să oprească sângele. Îşi aduse aminte de un western văzut în copilărie în care cineva fusese împuşcat în stomac şi i s-a spus că dacă eşti împuşcat în stomac nu mai ai scăpare. Nu vroia să moară. De parcă ar vrea cineva să moară. „Ah vizitatorul ăla tâmpit din viitor, că dacă nu era el nu păţeam asta…” se gândi el în timp ce îi veni în minte şi ideea salvatoare. Deci gândea multitasking. Poate aşa gândesc matematicienii când sunt în pericol. Apucă strâns puşca şi se târâi până la ovoidul strălucitor lăsând în urmă o dâră ca de melc doar că de sânge. Cronodisplayul păstrase în memorie data la care cronomobilul plecase în prima călătorie. Ştia ce avea de făcut!

*

Așadar se va duce la data primei plecări, va ieşi din cronomobil şi îl va împuşca direct în cap pe vizitator. Fără să ezite. Vizitatorul va muri instant şi nu va mai apuca să călătorească în trecut ca să ajungă la el acasă şi să îl ispitească, atât de frumos, cu călătoria în timp. Deci el nu va mai avea cum să se întoarcă în timp şi bunicul nu îl va mai fi împuşcat în stomac. Deci va trăi!

*

Alfred stă tolănit pe pat şi corectează nişte teze de matematică ale unor loaze de copii de bani gata care nu ştiu nici măcar să-l deriveze pe „e” la puterea x! Va corecta până seara târziu după care se va băga în pat, se va uita la un film şi se va culca. Astfel va trece încă o zi monotonă din viaţa total lipsită de neprevăzut a profesorului Alfred Lichtstein.

1169 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.