REVISTA NAUTILUS / Proza / Oraşul cîinilor

Oraşul cîinilor

Horia Nicola Ursu • 16:08 - 02.02.2009 • 
, , ,

„…Cu acestea, emisiunea noastră din această seară se încheie. Vă las în compania muzicii de bună calitate, cu Peter Gabriel şi Kate Bush, de această dată. Nu uitaţi, la ora 24, colega mea Adriana Cojocaru vă pune la dispoziţie un nou grupaj de ştiri. Don’t give up, dragi ascultători, iar pînă vinerea viitoare, s-auzim de bine!”
Îşi scoate căştile şi oftează, uşurat, în vreme ce în difuzorul de emisie porneşte să susure piesa aleasă de sunetist, care îi face semn că poate să iasă din cabină. Îşi adună de pe masă revistele, îşi ia din cuier haina şi fularul lung de lînă şi iese. În drum, îl salută din mers pe sunetist, care nu-i răspunde, cufundat în extazul muzicii. Ridică din umeri şi îşi vede de ale sale.
E frig afară, vreo minus douăzeci de grade, un ger uscat, cum numai în iernile ultimilor ani i-a fost dat să mai simtă. Înfundîndu-şi mîinile în buzunare, porneşte cu paşi grăbiţi spre staţia lui 345, sperînd să mai prindă măcar o ultimă maşină care să nu se fi retras la garaj. Nu e nimeni în staţie, bulevardul e pustiu, iar în blocurile-lamă abia dacă mai arde cîte o lumină, pe ici – pe colo.
Proletarul român doarme la ora asta, încotoşmănit cu trei treninguri pe sub pijamaua de flanelă, cu fesul tras peste urechi, visînd la mici şi bere pe o terasă la şosea, în miez de vară.
…Şi Ioana doarme, probabil, în timp ce în vatra hrănită din greu cu lemne de Tata-bun focul arde cu pocnete, răspîndind în încăpere o aromă îmbătătoare de răşină. Se zvîrcoleşte în somn, s-a dezvelit iar, gîfîie, visează urît, dar Bunica are să se trezească, precum face în fiecare noapte pe la unsprezece şi un sfert, şi are să o învelească la loc. Atunci, respiraţia fetiţei lui tata se va linişti, iar Bunica se va duce la culcare, împăcată.
Mîine poate să doarmă pînă tîrziu, nu şi-a programat nici o întîlnire pentru dimineaţă, iar materialul promis pentru luni la prima oră, poate să mai aştepte. Ştie însă că n-are să poată dormi, se va trezi la şase şi un sfert, mormăind înfundat şi pipăind în dreapta, în căutarea trupului cald al Andei. Negăsindu-l, se va trezi buimac şi, pînă să-şi dea seama că Anda nu mai e, va adulmeca, aşteptîndu-se să simtă mireasma cafelei. Apoi realitatea îl va copleşi, cumplită şi inevitabilă, iar el va rămîne în capul oaselor în patul răvăşit de coşmarurile ce l-au chinuit toată noaptea, privind prosteşte spre televizorul închis. Într-un tîrziu se va îmbrăca şi va pune apa la încălzit pentru un ness. De mai bine de doi ani, de cînd e singur, n-a mai băut cafea naturală. Refuză să o bea, deşi ştie că-i o prostie şi că de la ness îl va durea cu siguranţă stomacul.
Apoi se va aşeza la birou şi-şi va aprinde o ţigară, va deschide calculatorul şi va intra în reţea, va citi ziarele de ieri şi poşta sosită de ieri dimineaţă-ncoace, va răspunde scrisorii lui Pierre, pe care-o tot amînă de trei zile – şi ce să-i scrieω că editura n-are bani nici să-şi plătească salariaţii, darmite să-şi onoreze contractele externeω –, apoi, amintindu-şi, va sorbi din băutura amară, deja călîie, şi va începe să plîngă ca un prost, fiindcă aşa face în fiecare dimineaţă, de un an, patru luni şi trei zile…
Priveşte în jur, pătruns de ger, tropăind ca să nu-i îngheţe picioarele în bocanci. Cînd şi cînd, mai trece cîte-un taxi în goană, dar nici un autobuz nu se arată de după colţul cu Ion Mihalache, fost 1 Mai. Scuipă, înciudat, iar flegma îngheaţă instantaneu în contact cu asfaltul, e a treia oară consecutiv cînd i se întîmplă asta. N-are ce face, porneşte pe jos, mama lor de reatebişti, da’n fond şi ei sînt oameni, şi ei vor să prindă un metrou care să-i ducă mai aproape de locuinţele lor sordide, cu ţurţuri care atîrnă din ţevile îngheţate ale caloriferelor şi neveste scofîlcite, pe care-au renunţat de mult să le mai înghesuie în bucătărie, pe masă, printre cratiţe, în vreme ce ele gîfîie a plictiseală, mai încet vasile, că se trezeşte ăl’ mic.
Trece prin faţa unui hotel cu nume imposibil şi arhitectură bizară. Nici picior de boarfă, s-au retras mai devreme, frigul le-a alungat şi peştii s-au îndurat de ele, n-ai scoate nici un cîine afară pe frigul ăsta. Din depărtare, dinspre Foişorul de Foc răsună un urlet prelung, parcă nici n-ar fi un urlet de cîine, ci o combinaţie dintre răgetul unei fiare înjunghiate şi ţipătul entuziast al unei actriţe de film porno în extaz. Se înfioară şi grăbeşte pasul, urletul ăla l-a umplut de o groază nelămurită. Parc-ar fi într-unul din coşmarurile care îl chinuie noapte de noapte.
Strada pustie miroase a iarnă şi a foc de gunoaie. Aurolacii s-au ascuns prin adăposturile lor subterane, de unde ies numai pe la orele amiezii. Chiar şi patrulele par a se fi evaporat. Şi poliţiştii sînt oameni, nu-i aşaω Şi lor le e frig, au şi ei familie, copii, alte treburi decît să dea ture pe străzile pustii ce miros a iarnă şi a foc de gunoaie.
Urletul se repetă, sfîşietor, şi la fel de straniu. Un altul îi răspunde, mai aproape, din direcţia opusă. Grăbeşte pasul. Bucureştii par să fi fost invadaţi de o hoardă de leoparzi extratereştri, iar el nu ţine deloc să dea ochii cu vreunul dintre ei. Traversează intersecţia de lîngă Piaţa Domenii. Nu-i place pe partea aceea a trotuarului, în jurul pieţii dau mereu tîrcoale haitele de maidanezi înfometaţi, probabil aceiaşi care au răspuns celui de-al doilea urlet. Demolările lui Ceaşcă, la zece ani depărtare în timp, continuă să-şi etaleze consecinţele. Javre famelice invadează Bucureştiul, mai multe cu fiecare zi, cu fiecare lună, cu fiecare an. Oamenii lui Lis nu îndrăznesc să acţioneze; se pare că meseria de hingher a fost eradicată din nomenclatorul profesiilor, la cererea diverselor SPA-uri care protestează de cîte ori municipalitatea cutează să anunţe vreo acţiune de depistare şi exterminare a cîinilor vagabonzi. Pe cînd o Societate de Protecţie a Omuluiω se întreabă, ricanînd în sinea sa.
…Şi înlemneşte. Dinspre Hagi Ghiţă, străduţa neasfaltată ce se „varsă” în bulevard dincolo de piaţă – îi cunoaşte numele fiindcă, odinioară, pe strada asta şi-a avut sediul prima dintre editurile cu care a colaborat – s-a ivit un cîine. E mare, alb şi murdar. Flocii îi atîrnă cîlţoşi, avînd la capetele smocurilor pline de scaieţi ţurţuri de gheaţă. În lumina roşiatică a becurilor e pe stradă, ochii îi sclipesc. Porneşte şovăitor. Nu arăta că ţi-e frică, cîinii simt frica. Javra îşi arată colţii şi-i curg bale care îngheaţă instantaneu. Se apleacă şi ia de pe jos o piatră. Cîinele nici nu s-a clintit. Acum îi despart mai puţin de cincizeci de metri. Javra gîfîie, dar n-a început încă să mîrîie, semn că nu ştie dacă va avea sau nu curajul să-l atace.
Prin cartierele mărginaşe umblă zvonuri despre haite care atacă noaptea, năvălind chiar şi-n casele oamenilor. Nu s-a gîndit pînă acum să le dea crezare, presa scrie multe, puţine-s însă şi adevărate. O ştie din proprie experienţă. În studenţie, ca să-şi mai rotunjească bursa, a lucrat ca reporter la unul din săptămînalele „criminale” care făceau atunci, în urmă cu vreo opt sau nouă ani, deliciul românilor avizi de senzaţii tari. Şedinţele de redacţie ar fi încîntat în mod sigur pe oricare sociolog interesat de mentalitatea ziaristului de tranziţie. Redactorul-şef, un ins altminteri stilat şi tobă de carte, găsise cea mai bună modalitate pentru a-şi asigura titluri bombă. În fiecare marţi, la ora nouă, se înfiinţa cu un teanc de poze decupate de prin reviste. Poze de tot felul: gagici goale, peisaje inofensive sau măreţe, copii bucălaţi, edificii celebre de la noi şi de aiurea. Le împrăştia pe masă, îi făcea semn secretarei să-i aducă o cafea şi pocnea din degete: „La muncă, iubiţilor!”. Redactorii – cinci la număr – se repezeau ca vulturii asupra pozelor. Îşi cunoşteau misiunea: să-şi aleagă cîte o poză şi, pornind de la ea, să încropească o „poveste adevărată” cît mai sîngeroasă. Uneori, găselniţele erau de-a dreptul aberante, vădind propensiuni şi impulsuri criminale reprimate ce îşi găseau împlinirea în scris. Hîrtia suportă orice. Alteori, textele rezultate erau de un haz nebun. Îşi amintea şi acum cum rîseseră o oră şi jumătate de „reportajul” mezinei trupei, o fătuţă urîtă ce abia terminase liceul. Titlul vădea o lipsă crasă de cunoştinţe anatomice: „Cutare Cutărescu din Cutăreştii din deal şi-a ucis cu bestialitate soacra, înfundîndu-i în uter un săpun de rufe”. Dar nu ridicolul titlului fusese cel ce le stîrnise rîsul, ci fotografia care-l inspirase: o pădure feerică de mesteceni. Au vrut cu toţii să afle care fusese logica prin care trunchiurile albe şi frunzişul rar îi inspiraseră fetei acel titlu „bestial”. Fata le-a înşirat nişte bazaconii, nu-şi mai amintea mare lucru, dar ideea asocierii peisajului idilic cu săpunul de rufe „înfundat în uter” îi provoca şi acum zîmbete abia ascunse.
Nu e însă momentul pentru aduceri aminte. Vreo douăzeci de paşi îl mai despart de cîine, care nu s-a clintit, continuînd să-l fixeze stăruitor. Strînge în mînă piatra, pe care n-o va arunca decît atunci cînd va fi convins că poate să lovească fără teama de a rata ţinta. Brusc, javra îi întoarce spatele şi dispare în direcţia din care a venit.
Răsuflă uşurat şi-şi continuă drumul, la început şovăitor, apoi mai hotărît. Cînd ajunge în dreptul uliţei Hagi Ghiţă – stradă n-o poate numi, căci nu e asfaltată – riscă o privire în direcţia în care a dispărut dulăul. Simte cum inima-i îşi încetează bătăile: sînt acolo vreo treizeci de cîini de toate rasele, de toate mărimile. Ocupă toată uliţa. Stau şi-l privesc cum trece, cu limbile atîrnîndu-le peste colţii ciobiţi. Se uită înainte şi continuă să meargă, mecanic, ca un robot stricat. Nu îndrăzneşte nici să răsufle. Nu ştie ce anume îi împiedică să atace, dar ştie că o singură mişcare greşită ar fi de-ajuns pentru a sfîşia echilibrul fragil şi s-ar repezi cu toţii asupra sa. Parcă vede titlurile din presa de scandal de a doua zi: „Un redactor al postului de radio Impact a fost sfîşiat de o haită de cîini vagabonzi” ; „O haită de cîini sălbatici ucide în inima Bucureştiului; ce face Primăriaω”…
Trece de prima intersecţie şi, cu inima bătîndu-i acum de să-i spargă pieptul, fără să privească în urmă. De cealaltă parte a trotuarului zăreşte o scară de bloc deschisă – mai există aşa ceva în Bucureştiω crezuse că numai în Pantelimon au mai rămas blocuri fără interfoane! – şi trage după el uşa grea de metal. Scoate din buzunarul de la piept al paltonului mobilul şi formează numărul unei companii de taximetre. Mîna îngheţată îi tremură şi greşeşte o tastă; după vreo trei apeluri în gol şi un potop de înjurături din partea unui vasile trezit din somn, reuşeşte să dea de o dispeceră care-l anunţă cu glas adormit că va trebui să aştepte cel puţin o jumătate de oră pînă cînd una din cele două maşini ale companiei va veni să-l ia. Ridică din umeri, se aşază pe trepte şi aşteaptă privind absent prin geamul crăpat, către stradă. Aude un fîşîit undeva în spate şi sare în picioare, luînd o poziţie defensivă şi trăgîndu-şi mîna îngheţată în mîneca paltonului. E un cîine, sînt sigur că-i un cîine, îşi spune, apoi, în lumina chioară dată de un bec aflat undeva pe la trei, distinge ochii sclipitori ai unui şobolan. Bate din picior şi parazitul o ia la fugă, lipăind pe pardoseala de ciment.
Nu-i mai vine să se aşeze. Îşi aminteşte de un roman horror citit în facultate, cu o civilizaţie a şobolanilor paralelă cu a oamenilor. Îşi imaginează popoarele de rozătoare cu ierarhii concrete, rigid stabilite, care-şi împart subsolurile Bucureştiului în teritorii şi domenii, războindu-se între ele pe viaţă şi pe moarte pentru proprietatea exclusivă asupra unui tomberon…
Pe zi ce trece, Bucureştiul e tot mai urît, oamenii pe care-i întîlneşte pe străzi par schimonosiţi de mizerie. Sub luxul luminat de neoane al clădirilor din Romană sau de pe Bălcescu mustesc gunoaie vechi în pivniţele umede. Molimele se năpustesc tot mai des, cu forme aberante, asupra unei naţii subnutrite. La televizor se vorbeşte de sărăcia bugetului, de indolenţa guvernanţilor, de alegeri anticipate – iarω! Însă nimeni nu s-a gîndit să facă un reportaj despre cît de des se spală românul, vasile şi cu nevasta lui, despre unde îşi aruncă el gunoaiele şi despre motivele care-i determină lenea de a schimba ceva în propriu-i mod de viaţă insalubru, înainte de a-şi schimba guvernanţii mai des decît îşi schimbă şosetele, adică o dată la fiecare şase luni.

…A încercat el însuşi aşa ceva, pe cînd lucra la televiziune. A trudit cinci luni, cu camera în mînă, îndurînd duhori de neimaginat şi filmînd zeci de ore pe casete cumpărate din propriu-i buzunar. A stat trei săptămîni, noapte de noapte în camera de montaj, revăzînd totul şi simţind parcă din nou mirosurile acelea pestilenţiale, pentru a scoate în cele din urmă un sfert de oră de apocalipsă urbană. Îşi imaginase totul pînă în cel mai mic amănunt. Mai întîi, vreme de o săptămînă, inserturi de zece secunde în timpul fiecărei emisiuni de ştiri, cu aunţarea orei la care avea să fie programat documentarul. Apoi, cu două zile înainte, la jurnalul de seară, cîte o secvenţă combinată cu anunţarea conţinutului emisiunii ce avea să fie programată imediat după jurnal, în locul ediţiei speciale – ce poate fi atît de special la o emisiune programată în fiecare searăω Anunţarea invitaţilor – personalităţi din mass media (Cristian Tudor Popescu, musai!), oameni de cultură (Patapievici şi Liiceanu, dacă avea să fie posibil), primarul general, poate chiar primul ministru. Un moderator „supărat”, care să-i întărîte pe invitaţi şi să le ofere pretexte pentru a se încăiera. Trei minute de discuţii preliminare, apoi difuzarea filmului. Iar după aia, tir încrucişat asupra mizeriei din mintea lui vasile şi a nevestei sale. În sfîrşit, reacţii telefonice ale telespectatorilor – cu siguranţă, indignaţi la culme. În sfîrşit, a doua zi, reacţii pro şi contra în presă, scandal, trecerea sa pe lista neagră a lui Vadim, dar şi: o întreagă serie de emisiuni cu aceeaşi temă – ştiută fiind apetenţa pentru imitaţie a televiziunilor autohtone. Şi, încet-încet, o reacţie de lehamite din partea populaţiei, de greaţă faţă de propriu-i jeg moral. Vise!
I-au spus că n-are nici o şansă să intre pe post cu aşa ceva şi că, dacă insistă, s-ar putea să nu se ştie, avînd în vedere că de-acum nu mai era angajat cu contract de muncă pe termen nedeterminat, ci lucra, precum mai toţi colegii lui, în acord. L-a băgat în mă-sa pe directoraşul pe care nu-l suportase în veci şi s-a dus în audienţă la directorul general. A făcut anticameră cinci zile pentru a obţine cinci minute de în care să-şi prezinte proiectul. Directorul general l-a ascultat, apoi i-a spus cam acelaşi lucru în termeni ceva mai amabili. A ieşit trîntind uşa, teatral, hotărît să-i dea pe toţi în pizda mă-sii, să-şi ia înregistrările şi să încerce în altă parte.
S-a dus acasă mai devreme ca de obicei – Anda lucra pe-atunci la un proiect major şi fata era la bunici. Ea s-a speriat cînd l-a văzut atît de sumbru, de pus pe demisie. A fost însă cu totul de acord cu hotărîrea lui, a şi dat cîteva telefoane pe la prietenii ei din facultate ca să se intereseze care dintre posturile particulare avea mai multe motive pentru a prelua iniţiativa. Dar nu l-a lăsat să ia maşina şi să meargă să-şi colecteze maldărele de casete, ca nu cumva, în furia care-l stăpînea, să facă vreo boacănă, conducînd cu mintea aiurea. I-a făcut un ceai fierbinte, s-au ghemuit amîndoi în pat, au făcut dragoste ca nişte apucaţi, apoi au stat vreo două ceasuri lungiţi în vană, în spumă pînă la gît şi-au vorbit nimicuri. Au adormit pe la vreo nouă şi, dimineaţă, cînd s-a trezit, Anda îl aştepta cu cafeaua aburind, jos, în bucătărie. A plecat spre televiziune senin, să recupereze înregistrările brute. A urcat în camera de montaj de la opt şi şi-a găsit dulapul închis cu un lacăt ce, cu o zi înainte, nu fusese acolo. S-a dus la director, ăsta a ridicat din umeri şi i-a spus că nu-i treaba lui, el nu s-a amestecat şi nici nu vrea să se amestece, poate ştie ceva domnu’ Titi, de la magazie. Domnu’ Titi a ridicat şi el din umeri şi-a zis c-a primit dispoziţie de sus – fără să precizeze cît de „sus” – să nu-l lase să ia înregistrările. L-a îmbrîncit pe domnu’ Titi, ăsta s-a dus glonţ la director şi, în timp ce el se chinuia să spargă lacătul, s-au înfiinţat înapoi în birou, însoţiţi de doi gardieni de la pază. A renunţat. Avea acasă o copie gata montată. A plecat fără să mai întoarcă privirea, fără vreun alt cuvînt. N-ar fi avut nici un rost. Directorul i-a strigat, convins că-l învinsese: „Degeaba, Mihailov, n-ai să reuşeşti să dai nicăieri pe post oroarea aia!”
Culmea, avusese dreptate. Nimeni n-a vrut să audă de aşa ceva la televiziunile comerciale. „Pîine şi circ, asta-i trebuie românului. Nu morală, nu oglinzi în care să-şi vadă hidoasele diformităţi!” Asta i-au spus toţi cei cu care a stat de vorbă, pledîndu-şi cauza. A renunţat după trei săptămîni, jurînd să nu mai lucreze în televiziune cît o trăi. Într-o doară, mai mult ca să-şi verse năduful la cineva care-l înţelege, fiind totodată în meserie, i-a trimis o copie lui Pierre. S-a întors la dragostea-i dintîi, traducerile. A lucrat în draci, închis în casă, trei luni de zile. Şi, într-o zi, i-a venit prin poştă un contract însoţit de o scrisoare: un post de televiziune german dorea să difuzeze documentarul lui. Îi ofereau o sumă consistentă şi, dacă dorea, un post călduţ, bine plătit, de corespondent la Bucureşti. Anda l-a bătut la cap o săptămînă, pînă cînd s-a hotărît să semneze…

Claxonul taximetristului îl trezeşte din reverie. Tipul e, limpede, nebun cu acte în regulă, de îndrăzneşte să claxoneze în miez de noapte, aici, în centrul cartierului. Se ridică de pe treptele reci şi, înainte de a deschide uşa grea, întoarce pentru o clipă capul: pe palierul dintre etaje, o armată de şobolani cu ochi roşii îl fixează obsesiv. Nu i-a auzit venind, aşa căzut pe gînduri cum fusese, şi prezenţa lor îi trimite din nou de-a lungul şirei spinării fiorul spaimei. Aceeaşi spaimă pe care a simţit-o mai devreme, pe cînd defila în pas vioi prin faţa haitei amuţite.
Le întoarce spatele, evitînd mişcările bruşte; strategia asta a funcţionat mai devreme, cu cîinii. De ce n-ar merge şi în cazul guzganilorω Şoferul se impacientează şi mai sloboade un răcnet obosit de claxon. Ţîşneşte afară şi închide uşa, dar apucă să-i mai vadă năvălind în jos pe trepte, un val viu de trupuri împăroşate amestecate cu cozi solzoase. Îi aude lovindu-se de tabla ruginită a uşii şi, înainte de a urca în maşină, se reazămă de portiera deschisă şi răsuflă adînc, încercînd să alunge greaţa.
– Hai odată, dom’le, c-am şi eu nevastă şi copii şi numa’ dracu’ şi cu mă-sa mai sînt pe străzi la ora asta în afară de ‘mneata!
Se lasă să cadă pe bancheta din spate şi-i spune şoferului adresa. Individului mai să-i iasă ochii din orbite; se vede clar că nu se aştepta să-i pice aşa o comandă, spera poate la vreo gaşcă de puştani ameţiţi ieşiţi de la un chef nocturn, pe care să-i depună pe rînd pe la casele lor în cele cinci colţuri ale capitalei. Îşi ţine gura, deşi se vede din mimica pe care i-o distinge în oglindă că nu-i convine să se „deranjeze” pentru „trei străzi acolo, o nimica toată…” Îşi mormăie, în mintea lui îngustă de vasile: „las’că te taxez eu!”
De fapt, sînt vreo trei kilometri buni – nici acum, după aproape doişpe ani de cînd locuieşte în marele oraş, nu s-a obişnuit cu distanţele-i apocaliptic de mari, în comparaţie cu azvîrliturile de băţ care, în copilărie, i se păreau călătorii pînă-n lună, din oraşul natal.
Becurile aprinse de pe străzi se împuţinează deîndată ce ies din zona centrală. De la o vreme, farurile sînt singurele lumini care retează bezna. Toată lumea doarme în cartierul-dormitor pe care îl străbat. Lui vasile-de-la-volan i-a trecut supărarea şi încearcă să lege o conversaţie:
– Dom’le, da’ ştiu c-am avut de tras cu mata! oftează el, apoi, neprimind nici un răspuns, continuă: Mai întîi m-a lăsat o roată taman pă podu’ Grant şi-a trebuit s-o schimb. Apoi m-a pus dracu’ să iau un şmenar din faţa Gării, pîn’ la Inter, că de, ştii şi mata cum vine treaba: un şmenar nu trebuie ratat niciodată, ăştia are bani de-i enervează! Şi, ca să fie tacîmu’ complet, chiar ‘nainte să opresc să te iau pe matale, am călcat un cîine, o cotarlă de toată frumuseţea, mare cît un bou, de cred că mi-a şi îndoit bara… Şi-apoi să te ţii urmărire, că cre’ că mai era vreo douăzeci de javre, dă toate calibrele, iar ăsta de l-am călcat eu fusese, bag eu de seamă, şeful dă haită…
Vasile-de-la-volan bagă de seamă, în sfîrşit, că n-are cu cine să discute. Muşteriul lui pare c-a adormit pe bancheta din spate, ‘tu-i morţii mă-sii de beţiv…

…Filmul a fost difuzat într-o miercuri seara, integral, la o oră de maximă audienţă. Reacţiile din ţară au fost, pe moment, chiar mai dure decît se aştepta: un protest formal din partea ambelor camere ale parlamentului a fost înaintat ambasadei germane. Talk-show-urile tuturor televiziunilor cu audienţă naţională au comentat filmul, cu invitaţi „grei”. A fost şi el invitat de vreo trei ori. Nu s-a dus. Îi era lehamite de orice avea legătură cu televiziunea. Apoi s-a uitat totul, aşa cum se uită toate în ţara lui Papură Vodă. Din însărcinarea de corespondent s-a ales praful ceva mai tîrziu, cînd s-a dovedit că instituţiile statului român refuzau, sub diverse pretexte, să-i elibereze acreditări, fie şi pentru cele mai mărunte evenimente. Devenise persona non grata. Nemţii nu s-au mai complicat să protesteze. I-au trimis salariul în avans pe trei luni şi şi-au găsit pe altcineva.
N-a făcut o tragedie din asta. Oricum, acceptase mai mult ca să-i facă Andei pe plac. A încasat banii, i-a retras din bancă, precum tot românul deştept, şi şi-a văzut de traducerile lui. Între timp, baba Stoica de la parter, singura chiriaşă pe care se îndurase să o mai ţină, murise – o găsise el, alertat că de două zile nu mai venise să-şi ia cafeaua împreună cu Anda – şi casa le aparţinea, de-acum, numai lor. Au dat lucrurile babei la o societate de caritate; avusese mobile urîte şi vechi, dar solide şi bine întreţinute. Apoi s-au apucat să facă planuri. Bani aveau, har Domnului, mai mulţi decît le-ar fi trebuit: salariile pe şase luni scoase din bancă, la care se adăugau drepturile de difuzare a filmului, care nu fuseseră nici ele de neglijat, acopereau construcţia a încă două case cît a lor. Dar vila asta fusese a bunicului şi el n-avea de gînd să o lase în paragină. Era o casă solidă, cu două nivele şi o mansardă. Rezistase la trei cutremure majore şi-avea să mai reziste la încă pe-atîtea. Anda studiase planurile originale şi nu mai prididea să facă schiţe de restaurare. Cum şi din ce aveau să o mai şi mobileze, asta era altă mîncare de peşte. Tavanurile înalte de la parter şi etaj nu se potriveau cu mobila modernă, iar Anda nici nu voia să audă de modificări interioare. La parter aveau să amenajeze salonul imens, de aproape cincizeci de metri pătraţi, aşa cum fusese înainte de război. Voiau să dărîme zidurile despărţitoare care îl schimonoseau, transformîndu-l într-un simulacru de apartament cu două camere. Bucătăria avea să fie instalată alături de sufragerie, iar holul avea să fie zugrăvit în culorile originare, cele care apăreau în portretul de familie ce împodobea acum culoarul ce ducea în mansardă. La etajul întîi, dormitoarele familiei şi camerele de oaspeţi, fiecare dintre ele avîndu-şi propria baie – cei de la Spaţiul Locativ, sau cum se va fi numit în vremea naţionalizării instituţia în cauză, fuseseră cu încîntaţi cînd dăduseră peste aşa o pleaşcă: cinci garsoniere ce nu mai necesitau nici o amenajare! – şi ferestre înalte şi luminoase, aveau să fie lăsate mai la urmă. În sfîrşit, golită de posesiunile lor actuale, mansarda avea să fie spaţiul ideal pentru atelierul Andei şi biroul său… Vise! Tot eşafodajul planurilor lor se dusese pe apa sîmbetei într-o sîmbătă blestemată, cînd Anda…

– Alo, dom’le, eu de-aici încolo nu te mai duc. N-am chef să-mi fut roţile pe hîrtoapele astea! ţipă la el vasile-de-la-volan. Cine dracu’ m-a trimis pe mine în pustiul ăstaω
Continuă să bombăne, cu mîna pe volanul lui ce-i aduce pîinea cea de toate zilele. Ia banii întinşi de muşteriu şi holbează ochii mari, ca atunci cînd auzise adresa. De astă dată, însă, holbarea lui e de bine; şi cum ar putea fi altfel, cînd încasează pentru o cursă de trei kilometri cît pentru una pîn’ la Ploieştiω Hîrtia verde de două sute de mii îi străluceşte în mînă, nouă-nouţă.
Nu mai stă să-i asculte sărumînurile unsuroase. Coboară şi trînteşte uşa, convins că, în sinea lui de vasile-de-la-volan, şoferul stă în cumpănă dacă n-ar trebui cumva să coboare şi să-i ia gîtul muşteriului categoric zărghit, ca apoi să-i golească portofelul; cine şi-ar da seama, în pustietatea asta unde în mod sigur l-ar găsi, colo, peste vreo două săptămîni, dacă nu cumva doar la primăvară, dacă dă Dumnezeu şi ninge pînă la Anu’ Nou… N-o va face, ştie prea bine: vasile-de-la-volan e, la urma urmelor, prea laş şi prea comod ca să o facă. Nu, nu cinstit. Laş şi comod, ca toţi românii. Ca mine însumi, după toate probabilităţile…
Taxiul ia colţul, lăsîndu-l singur în beznă. Nu-şi face probleme. Aici nu sînt cîini vagabonzi. O deversare de deşeuri chimice pe maidanul ce se întinde de-aici şi pînă la marginea parcului i-a omorît pe toţi. O vară întreagă, băieţii de la REBU şi cei de la SPA s-au chinuit să îngroape zecile, sutele de cîini morţi în chinuri groaznice după ce linseseră gunoaiele infestate care acopereau maidanul. De-acum, informaţia referitoare la terenul otrăvit e gravată în ADN-ul tuturor cotarlelor Capitalei, în fişierul cu date ultranecesare pentru supravieţuirea speciei, iar acestea fug ca de dracul cîinesc de această zonă periculoasă.
Porneşte încet către casa pe care o distinge acum, după ce ochii i s-au învăţat cu întunericul compact: solitară, în mijlocul terenului viran cu o suprafaţă de cîţiva kilometri pătraţi, adevărat no man’s land năpădit de bălării uscate, iţindu-se printre gunoaie. Acum patru ani, în vremea fostei legislaturi, Anda îi convinsese pe cei de la firma cu care colabora să înainteze primăriei proiectul unei zone rezidenţiale de lux situată în această arie nerevendicată de nimeni. Cartierul ar fi urmat să devină un al doilea Bulevard al Primăverii, cu vile discret camuflate în spatele unor garduri vii înalte. Proiectul trecuse în şedinţa Consiliului Local, se găsiseră chiar şi investitori interesaţi. Apoi veniseră alegerile. Şi, ca întotdeauna, proiectele „foştilor”, chiar şi cele inteligente, fuseseră repudiate şi trecute pe linie moartă. Aşa merg lucrurile, după cum scria Vonnegut, un autor care, în ciuda ascendenţei germane, gîndea într-un mod suspect de românesc.
Păşeşte cu băgare de seamă pe drumul desfundat, plin de băltoace îngheţate. Un avantaj tot aduce şi iarna asta cumplit de geroasă: gunoaiele nu mai put aşa de tare. Îşi mai poate permite, din cînd în cînd, să deschidă larg geamurile şi să aerisească fără să fie nevoit să dea după aia aerul condiţionat la maximum.
Îl mai despart doar cincizeci de paşi de poartă cînd aude din nou urletul acela nefiresc care-l băgase în sperieţi înainte ca întîlnirea cu haita de cîini să-l facă să dea uitării orice altă spaimă. De astă dată e şi mai aproape, undeva în spaţiul terenului viran presărat cu gunoaie şi rămăşiţe ale caselor dărîmate de dictatorul dement îngropat acum doisprezece ani.
O ia la fugă fără să-i pese de ridicolul fricii sale, ca şi cum pe urmele sale ar fi nu o haită de cîini, nu un popor de şobolani, ci hoardele de demoni năvălite din iad. Înainte de a deschide poarta din fier forjat a vilei i se pare că întrezăreşte cu coada ochiului o siluetă stranie, la marginea cîmpului vizual. Se opreşte brusc şi se întoarce în direcţia aceea: silueta semi-umană e acolo, la nici o sută de metri, cocoţată pe un morman de fiare vechi. Pare o imposibilă încrucişare între un animal din clasa felinelor şi un bărbat despuiat. Se freacă la ochi; în clipa în care îi redeschide, vedenia a dispărut.
Deschide poarta şi păşeşte pe aleea pietruită, convins că n-a fost o iluzie, n-a fost un miraj provocat de oboseală, sub influenţa mizeriei ambiante şi a coşmarurilor ce-i sfîşie somnul noapte de noapte. Mai tîrziu, în mansarda bine încălzită, în timp ce soarbe din ceaşca de ceai încălzit la repezeală în bucătărie, îşi rîde în barbă de propria atitudine. S-a speriat ca un puştan prins în ofsaid cu ţigara în gură de vreun prieten al părinţilor.
Deschide televizorul şi urmăreşte un buletin de ştiri în reluare, fumînd absent, în vreme ce vocea cumpănită a comentatorului înşiră atrocităţi deja banalizate: un nou cutremur în Turcia, o anunţată scumpire a carburanţilor, gîlcevile din sînul partidului de guvernămînt, trei sate rase de pe faţa pămîntului de bombardamentele ordonate de Kremlin în Cecenia… Nimic din toate acestea nu mai reuşeşte să îl mişte.
Stă cu ochii aţintiţi în televizor, cuibărit în fotoliul inform, şi se gîndeşte la fata tatii, care doarme liniştită în braţele bunicilor. La sfîrşitul săptămînii viitoare va merge să o vadă. Se vor căţăra pe dealul din fundul curţii, se vor umple de zăpadă, se vor bate cu bulgări şi vor reveni în casă roşii de frig, după vreo două ceasuri. Bunica îi va muştrului pe tonul cel mai serios cu putinţă, îi va înfăşura în păturile moi de lînă, obligîndu-i să şadă pe jos, în faţa căminului, apoi îi va îndopa cu de-a sila cu cacao fierbinte şi pîine cu unt şi gem de caise. Ei doi vor rîde pe înfundate, apoi Ioana va adormi mai repede decît de obicei în braţele lui şi va dormi liniştită pînă a doua zi către prînz, cînd el se va fi întors deja în Bucureşti. Atunci se va trezi, veselă, şi va cotrobăi prin toate colţurile casei după tăticu’, care-i va telefona după-amiază, promiţîndu-i că peste cel mult zece zile va veni iar să o vadă…

…Un soare de sulf îşi răspîndeşte lumina palidă deasupra cîmpului calcinat. O procesiune de indivizi înveşmîntaţi în robe aspre, de culoare neagră, înaintează încet, într-un tempo solemn, către clopotniţa pe jumătate dărîmată ce se înalţă la limita ogorului ars. Îi urmăresc de la mică distanţă, uimit. Prezenţa mea nu pare să-i tulbure prea mult. Nu ştiu ce caut aici şi nici cum am ajuns în mijlocul cîmpiei ce se întinde cît vezi cu ochii. Scena pare desprinsă dintr-un film despre ciuma din 1348. Îmi tîrîi picioarele încălţate în cizme înalte prin cenuşa groasă de o palmă, pe urmele celor doisprezece călugări, sau ce altceva vor fi fiind oamenii aceia nefiresc de înalţi, îmbrăcaţi în straie îndoliate. Se opresc şi mă opresc şi eu, aşteptînd ce urmează. Curios, dar nu mi-e teamă deloc. Mă încearcă doar curiozitatea, nevoia imperioasă de a cunoaşte scopul procesiunii. Cei doisprezece alcătuiesc un cerc larg în jurul clopotniţei. Se aşază în cenuşă, fără să le pese că-şi umplu de alb hainele negre. Încep să intoneze o incantaţie bocită, fără să ridice prea mult glasul. Limba mi-e necunoscută, dar are acea modulare specifică limbilor orientale. Asiaω Ce caut eu în Asia, mă întreb, dar întrebarea mi-e ştearsă din minte de un urlet neomenesc, amestec de ţipăt de fiară înjunghiată şi zbieret de fecioară necinstită în pragul casei părinteşti de o hoardă de năvălitori barbari. Am mai auzit sunetul acesta oribil, ce face să-mi îngheţe sîngele în vine. Cei doisprezece nu par a fi fost luaţi prin surprindere şi-şi urmează netulburaţi rugăciunea cîntată. Deodată, din ruinele clopotniţei de înalţă un stîlp de flăcări, precum jetul aprins de gaze ce ţîşneşte din gura incendiată a unei sonde. Privesc înmărmurit cum coloana de foc se despică în două, încovoindu-se la capete. Două arcuri de foc izvorăsc acum din turnul ruinat, încălecînd cercul alcătuit de cei doisprezece. O poartă dublă, prin care mă aştept să apară, din clipă în clipă, potop de creaturi schimonosite, sau roiuri de îngeri răzbunători. Paradoxal, dar liniştea cîmpiei de cenuşă nu e spartă decît de litania ce-şi urmează calea. Înfiorat, dau să mă întorc şi să fug, cînd răgetul nefiresc sfîşie iar liniştea cîmpiei de cenuşă. Nu caut să-i aflu sursa, mă întorc şi o iau la fugă bezmetic, iar urletul se prelungeşte. Nu e un urlet, sînt mai multe; creaturi nevăzute, pe care le intuiesc doar, au pornit pe urmele mele. Alerg bezmetic, fără să întorc capul, dar ştiu că pe poarta de foc a iadului au năvălit diavolii. Sînt fiinţe ciudate, pe jumătate feline, pe jumătate oameni, bărbaţi şi femei, goi-puşcă, cu sînii şi sexele atîrnîndu-le grotesc, în vreme ce dănţuiesc urlîndu-şi ura faţă de lume. Mă împiedic, cad, şi simt pe buze gustul amărui al cenuşii fine. Mă ridic şi încremenesc. În faţa mea, la un pas de mine, stă un cîine alb şi murdar, cu floci cîlţoşi şi colţi rînjiţi. L-am mai văzut şi altundeva, sînt sigur de asta, dar undeω Dincolo de el, înşiraţi ca la paradă, alţi o sută de cîini – ştiu fără putinţă de îndoială că sînt o sută, deşi n-am apucat să-i număr – aşteaptă semnalul dulăului pentru a se repezi asupra mea. Caut din ochi o piatră, dar pietrele, dacă există, sînt ascunse sub stratul de cenuşă. Întorc capul şi privesc spre cei doisprezece. Şi-au risipit cercul şi mă privesc, aliniaţi în faţa porţii de foc ce încalecă turnul. Şi-au dat jos glugile, iar figurile lor îmi întunecă mintea. Sînt acolo Anda, Cornel-sunetistul, vasile-de-la-volan, domnu’ Titi de la magazie, Pierre, Tata-Bun, Ioana (e o fată înaltă, pare a avea cel puţin optsprezece ani, dar eu ştiu că e Ioana), directorul general al televiziunii, Marius Tucă şi Cristian Tudor Popescu, Aline (redactorul-şef al editurii pentru care lucrez), un bărbat necunoscut, cu o burtă uriaşă de gravidă, Sile Stroe, fiul fostului meu profesor de matematică, pe care l-am întîlnit acum două săptămîni în metrou, şi toţi mă privesc ţintă, fie cu indiferenţa cu care priveşti un exponat dintr-un muzeu atunci cînd te doare o măsea, fie cu duioşie tandră, fie cu o ură nedisimulată. Deschid gura să strig şi vaierul meu acoperă răgetele fiarelor semi-umane pe care acum le disting limpede, făcînd salturi nefiresc de mari, pretutindeni în jur…

Urlă şi se trezeşte leoarcă de sudoare. A visat din nou acelaşi vis, el singur, poarta de foc înălţîndu-se din clopotniţa ruinată, chipurile unor fiinţe dragi, ale duşmanilor sau ale unor cunoştinţe întîmplătoare amestecîndu-se sub glugile din pînză aspră. Micile modificări care îi apar în vis de la o zi la alta, pe care s-a obişnuit să le identifice, sînt legate de data asta de întîmplările recente: demonii au înfăţişarea himerei pe care i s-a năzărit că o văzuse pe maidan, iar în locul babei Stoica a apărut vasile-de-la-volan. Alaltăieri noaptea, Sile Stroe a înlocuit-o pe Bunica; peste vreo două zile, cînd va fi exilat chipul fostului coleg de liceu în adîncul memoriei, figura blîndă a soacrei sale îi va lua din nou locul. Coşmarul, oricît ar fi de înspăimîntător pe moment, a devenit o rutină. De la moartea Andei, îi bîntuie somnul aproape în fiecare noapte. Cel puţin, în fiecare noapte în care doarme acasă… Cînd e la ţară, somnul îi e greu şi fără vise.
Demonii au mereu altă înfăţişare. Uneori sînt oameni ca toţi oamenii, alteori năluci de fum, alteori schelete în zdrenţe. În noaptea asta au fost stranii himere semi-feline. Ce vor fi mîine, oareω Îşi aprinde o ţigară, coboară din patul cu aşternuturi răvăşite şi îşi tîrîie picioarele goale pe parchetul lucios, spre casa scărilor. Descinde în bucătărie şi deschide frigiderul, ia de pe poliţă o cutie cu suc de portocale şi soarbe îndelung. Cîteva picături i se preling pe piept. Le şterge absent şi se apropie de fereastră. Afară, bezna pare că s-a risipit. Ninge.

S-a trezit devreme, şi-a băut nessul şi a înghiţit fără apă trei pastile de ulcerotrat. S-a aşezat în faţa calculatorului, fără să-l pornească, şi s-a gîndit o vreme la visul de azi-noapte. Oricît şi-a scormonit mintea, n-a reuşit să-şi amintească unde îl mai văzuse pe individul zdrenţăros cu burtă imensă, de gravidă. A stat o vreme în geam, uitîndu-se cum zăpada se aşterne în straturi groase, ascunzînd sluţenia maidanului. Apoi a apăsat pe butonul de start, şi-a deschis documentul la care lucrează de o săptămînă şi ceva şi s-a apucat de treabă. Pînă la zece şi un sfert, exact în două ore, a tradus cinci pagini, blestemînd stilul sec şi inept al lui Tom Clancy şi omniprezenţa în romanele ieftine americane a sintagmelor de tipul „he said / she said”. A fumat, în acest interval de timp, o jumătate de pachet de Carpaţi fără filtru (ţigară domnească, la ora asta numai domnii fumează Carpaţi, vasile şi nevasta lui au trecut la Kentane) şi a mai băut o jumătate de litru de ness lungit. Într-una din zile va trebui să iasă la cumpărături, proviziile achiziţionate în urmă cu două săptămîni dau semne de epuizare, iar cornurile luate pe post de pîine acum două zile s-au făcut tari ca betonul.
La zece şi un sfert a sunat telefonul. Cu o zi înainte primise vizita unui individ, cunoştinţă vagă, un oarecare Alexandru, un „prieten al unui prieten al unui prieten comun”, cum, puţin jenat, se justificase acesta. Auzise de la acel „prieten al unui prieten al unui prieten” că intenţiona să dea în chirie una dintre garsonierele de la etaj, şi ar fi vrut să ştie un preţ. Îl amînase, distrat – se grăbea să ajungă la editură – invitîndu-l să sune a doua zi. Voia puţin timp de gîndire şi, de ce să n-o spună p-aia dreaptă, habar n-avea care erau, în zilele astea, preţurile chiriilor şi ar fi vrut să se intereseze. Omul acceptase, cu o undă de regret în glas, promiţînd să revină cu un telefon, a doua zi, pe la zece.
I-a spus un preţ, la întîmplare – naiba s-o ia de treabă, uitase să se intereseze – şi, din tonul entuziast al celui de la celălalt capăt al firului, şi-a dat seama că o dăduse-n bară, că se păcălise singur, cerînd prea puţin. Rahat! Parcă mai avea vreo importanţă… Alexandru i-a mulţumit şi i-a cerut voie să treacă în aceeaşi după-amiază pentru a-şi aduce o parte din lucruri. Apoi a închis.
A privit o vreme în tăcere telefonul, apoi şi-a mai aprins o ţigară şi s-a ridicat de la birou. Desculţ, a lipăit pe pardoseala rece pînă în holul pustiu şi s-a oprit în faţa celei de-a doua uşi din dreapta. Era camera de care voia să scape, închiriind-o, camera care ar fi trebuit să devină dormitorul lor, dacă…

S-au întîlnit pe la trei după-amiaza la locul lor obişnuit de întîlnire: „Coloanele” din Romană. Au intrat la restaurantul de peste drum ca să bea o cafea, puţea cumplit a mahorcă, pişalău şi bere stătută, dar cafeaua era excelentă. Era, de altfel, singurul motiv care-i atrăgea aici, ori de cîte ori apucau „să iasă” împreună, mai exact să se întîlnească pentru cîte o jumătate de oră, între două cursuri de-ale Andei.
Ea i-a povestit furioasă despre studenţii de la ultimul seminar, despre mizeria şi lipsa lor de interes, despre şpăgile pe care le pretindeau colegii ei studenţilor străini. El i-a „raportat” despre ceea ce apucase să traducă pînă la amiază, despre telefonul dat de bunici, care îşi anunţau sosirea, împreună cu „aia mică”, a doua zi dimineaţa.
A condus-o la facultate şi, pe drum, au intrat în cîteva magazine ca să caute gresie pentru băile de la etaj. S-au despărţit la Inter: el s-a îndreptat spre coborîrea în metrou, să mănînce ceva la Di Apollo, iar ea a s-a postat la semafor, bîţîind de pe un picior pe altul, în încercarea de a alunga frigul. Ultima privire pe care a aruncat-o spre trecerea de pietoni: Anda, luînd-o la fugă printre maşini, sătulă să aştepte, cu părul ei bogat fluturîndu-i sălbatic pe umeri; ajunsă pe trotuarul opus, i-a făcut cu mîna, zîmbind.

Încăperea e înaltă şi goală. Miroase a zugrăveală proaspătă, a praf şi a lac de parchet. Singura piesă de mobilier, o saltea uriaşă cu apă, pe care cineva a uitat o cutie mare de carton, un cub maroniu purtînd inscripţia FRAGIL pe jumătate acoperită de banda adezivă de un căcăniu murdar. N-a deschis-o niciodată şi nici n-a simţit nevoia să o deschidă, deşi atunci cînd a văzut-o pentru întîia oară a rezistat cu greu impulsului curiozităţii. Giganticul pat cu apă e, la rîndul său, „virgin”. Nimeni n-a dormit vreodată în el, nimeni n-a făcut dragoste în clipocitul valurilor ţinute prizoniere în salteaua acoperită cu un material ciudat, cu aspect de muşama dar plăcut la atingere, asemeni pielii de căprioară: îl păstrau pentru „marea inaugurare”.
N-a mai intrat aici de doi ani. Tălpile goale lasă urme în praful aşternut pe parchetul lustruit. Se apropie de fereastră: sticla geamului e murdară, picăturile de apă prelinse în interior au atras praful, solidificîndu-se în dîre ca de noroi uscat, de parcă o limuzină înaltă cît un bloc cu zece caturi ar fi trecut în goană, împroşcînd cu zloata unei băltoace cît un lac ferestrele de la etaj.
Afară ninge în continuare. Gunoaiele se ascund sub stratul protector ce are să le conserve duhoarea pînă la primăvară. Dacă o ţine aşa, peste cinci zile, de Anul Nou, totul va fi alb, iar casa de pe maidan va părea un castel din poveşti. Un castel părăsit de prinţese. Şi de viaţă.
Tînărul Alexandru va fi în culmea extazului la vederea patului, căci n-are de gînd să îl mute. Va umple pereţii cu postere, sau poate cu peretare cu răpirea din serai, iar serile va asculta muzică stupidă la un volum intolerabil. Junele, în ciuda aspectului său îngrijit şi studios, e un vasile în devenire. În fiecare român zace un vasile, ghemuit ca o fiară, gata să ţîşnească la suprafaţă, ca o fiară înfometată, deîndată ce ar depista o cît de mică fisură în spoiala de civilizaţie. El însuşi are în maţe un vasile fioros şi agresiv, de care a învăţat să se teamă.

Nu, nu s-a gîndit cîtuşi de puţin la ceva rău cînd a ajuns acasă la nouă şi jumătate seara, după ce-şi petrecuse două ceasuri lungi şi îngrozitor de plicticoase corectînd un maldăr de printuri, la editură. Cînd fata era la bunici, i se întîmpla adesea să se întoarcă acasă tîrziu şi să găsească un bileţel lipit pe frigider: Sînt la firmă. Ai mîncare în frigider. Nu mă aştepta mai devreme de miezul nopţii. Te iubesc, Anda. Nu-şi făcea gînduri, Anda nu ieşea seara decît cu maşina, aşa încît nu avea motive de îngrijorare ştiind-o pe străzi la ora aceea. Şi-a făcut un ceai fierbinte, adăugîndu-i un strop de vin, a urcat în mansardă şi s-a cuibărit în pat, pornind televizorul. A adormit repede, filmul era o aiureală de mîna întîi cu Eddie Murphy, pe celelalte canale erau doar talk-show-uri, iar lui i se făcuse demult lehamite de emisiunile în care apăreau veşnic aceleaşi mutre acre.
Dimineaţă s-a trezit buimac, după un vis straniu în care o poartă de foc se deschidea într-un deşert de cenuşă. Anda coborîse deja, se pare, aşa că s-a dus la baie, a făcut un duş, s-a bărbierit şi s-a îmbrăcat. A coborît vesel treptele, fluierînd, a înjurat una bună împiedicîndu-se de o găleată uitată de zugravi cu două săptămîni în urmă, şi a intrat în bucătărie. N-a găsit pe nimeni. Mirat, a deschis geamul, ca să arunce o privire în curte: să fi plecat Anda atît de devremeω
Ninsese. Era un strat de zăpadă de-o palmă, strîns peste noapte, iar mormanul de gunoaie de dincolo de gard se preschimbase într-un derdeluş îmbietor. Nici urmă de maşină. Iar aşternutul de nea, neatins, dovedea că maşina nu intrase peste noapte în curte. A deschis uşa de la intrare, aşteptîndu-se să vadă, măcar acolo, urmele pneurilor imprimate în zăpadă. Nimic.
Nu era speriat ci, mai degrabă, intrigat: să se fi prelungit chiar atît de mult şedinţa de lucru la firmăω Nu, imposibil. Şi-apoi, Anda i-ar fi telefonat, avea mobilul la ea. A început să se enerveze. Mai erau doar două ore pînă la venirea trenului cu care aveau să sosească bunicii şi aia mică, iar Anda umbla creanga. Mai mult ca sigur, dormise la Mioara, ori poate chiar la firmă. A alergat la telefon. La firmă nu răspundea nimeni. A lăsat să sune îndelung, de vreo zece, douăsprezece ori. Nimic.
A sunat la Mioara. Cu stupoare, a aflat că Anda plecase de la firmă pe la unsprezece şi jumătate, o depusese pe Mioara la ea acasă, apoi pornise către casă. Nu, nu zisese nimic despre vreo altă intenţie de a opri pe undeva.
A aşezat telefonul în furcă, cu mintea goală de gînduri. Unde să suneω Unde să o cauteω Ce se întîmplaseω E bine, e bine, e bine, e bine, e bine… îşi tot repetase în gînd, dar ştia deja că nu era cîtuşi de puţin bine. Şi-a aprins o ţigară şi a început să se plimbe încoace şi încolo prin casă. După vreo jumătate de oră, telefonul a început să sune.

Iese din casă şi, chiar sub haina groasă, îmblănită, simte muşcătura gerului aspru. Porneşte grăbit spre intersecţie, iar paşii lui lasă urme adînci, clare, în suprafaţa albă. Singurele urme. La marginea terenului viran se opreşte, surprins. În faţa sa se întinde un şir de urme proaspete, sub care se zăreşte pămîntul negru, îngheţat. Sînt urmele unor picioare desculţe. Pornesc de nicăieri şi duc nicăieri. În total, şapte amprente de picior gol, iar alături, nişte urme mai mici, de pisică probabil; în contact cu tălpile calde, zăpada s-a topit şi a îngheţat, lăsînd să se vadă jegul ascuns sub mantia imaculată. Le studiază o vreme, intrigat, apoi îşi vede de drum. Vreun cerşetor…
Trei colţuri de stradă mai încolo, vede un pîlc de oameni care discută aprins. Din depărtare se aude sirena salvării, sau poate a poliţiei.

Era de nerecunoscut. Despuiat şi livid, trupul ei părea şi mai fragil: sînii aveau areolele îngheţate, vineţii. O tăietură lungă, cusută grosolan, pornea de sub bărbie, oprindu-se la cîţiva centimetri deasupra dungii înguste de păr pubian. Tălpile îi erau curate. Legistul spunea că ăsta era un semn că victima fusese dezbrăcată după comiterea omorului. Nu existau urme de violenţă sexuală. Cadavrul fusese găsit într-un gang, la două străzi de locul în care primele cercetări duseseră la descoperirea maşinii.
Conform spuselor colonelului care îl interogase, era al şaselea caz de acest fel în ultimele două săptămîni. Un ucigaş în serie bîntuia noaptea străzile capitalei, alegîndu-şi drept victime trecători întîrziaţi, în general femei: din şase, patru fuseseră femei. Cadavrele erau găsite despuiate, golite de orice picătură de sînge, spintecate de sub bărbie şi pînă deasupra regiunii pubiene. Tăietura era executată cu măiestrie de chirurg şi, spunea colonelul, „dintr-un foc”, fără ca ucigaşul să fi ezitat vreo clipă. Arma crimei nu fusese descoperită în nici unul dintre cazuri, dar rapoartele de specialitate indicau o probabilitate de optzeci la sută ca aceasta să fi fost un obiect prelung extrem de ascuţit, de forma unei gheare încovoiate. Nici una dintre victime nu părea a fi opus rezistenţă, de parcă şi-ar fi dorit cumplita soartă, de parcă ar fi aşteptat lovitura precisă a criminalului. O primă ipoteză fusese aceea a utilizării unor droguri puternice, care ar fi anihilat orice urmă de voinţă. Analizele nu relevaseră nimic de genul acesta. Un singur lucru era cert: crima nu se petrecuse, în nici unul din cele şase cazuri, în locul în care era, mai tîrziu, descoperit cadavrul. Încă un indiciu: pe limba fiecărei victime fusese descoperită cîte o monedă de 100 de lei, un fel de semnătură a făptaşului.
Mai întîi, n-au vrut să-l lase să o vadă. A insistat atît de mult încît în cele din urmă au cedat.
Îl chemaseră deîndată ce reuşiseră, numai ei ştiau cum, să o identifice. (Ceva mai tîrziu, colonelul avea să îi spună că nu era nici un mister în rapiditatea identificării: hainele Andei fuseseră găsite, împăturite cu grijă, într-o cutie de carton găsită pe un morman de gunoi.) Nu simţea nimic, absolut nimic. Era ca în transă. Îi telefonase Mioarei şi, în ciuda insistenţelor ei de a-i spune ce se întîmplase – simţise din glasul lui că era ceva în neregulă –, se mulţumise să o roage să-i ia pe bătrîni şi pe aia mică de la gară şi să-i ducă acasă, avea să găsească o cheie sub preşul de la intrarea de serviciu.
Îl lăsaseră singur în încăperea rece, mirosind a formol, din subsolul Institutului de Medicină Legală. În centrul ei, pe o masă cu rotile, sub un cearşaf, Anda dormea. A ridicat un colţ al ţesăturii verzui şi i-a privit chipul senin, alb ca zăpada de afară. Dormea. A tras de ţesătură, iar cearşaful a dezvăluit trupul ei gol şi tăietura oribilă. A stat acolo, privind-o, o veşnicie, pînă cînd au venit să-l ia, au acoperit cadavrul adormit pentru totdeauna şi l-au condus într-un birou de la etaj.
A ascultat, în aparenţă absent, tot ce i-a spus colonelul. Mintea lui a înregistrat însă fiecare amănunt, fiecare inflexiune a vocii. Mai tîrziu, detaliile aveau să-i revină în memorie, unul cîte unul, asemeni unor fotografii ce se developează în lumina roşie a camerei obscure. Nişte fotografii macabre, precum acelea ce împînzesc panourile de polistiren expandat din secţiile de poliţie văzute prin serialele americane.

Îşi potriveşte pe nas ochelarii rotunzi şi, îndemnat de vasile cel dinlăuntrul său, curios ca toţi semenii săi, se apropie de mulţimea care discută aprins. Se înghesuie între o bătrînă ce ţine în mînă o plasă şi un individ înalt, ţigănos, pe care îl recunoaşte o clipă mai tîrziu: e Sile Stroe, fostul său coleg de liceu, fiul profului de matematică, cel ce i-a apărut în vis azi-noapte şi pe care l-a întîlnit în metrou în urmă cu două săptămîni. Ciudată premoniţie, gîndeşte, dar nu mai stă să o analizeze, căci sirena salvării, răsunînd extrem de aproape, îi atrage atenţia. Maşina albă trage pe trotuarul de vizavi şi din ea coboară un individ cu o figură plictisită – doctorul – şi doi brancardieri purtînd o targă. Mulţimea se dă la o parte, disciplinată, iar el are prilejul să întrevadă, rezemat de un zid, un cadavru despuiat, cu pîntecele despicat de la bărbie şi pînă deasupra penisului flasc.

Timp de trei luni după înmormîntare, s-a purtat ciudat, ori poate firesc în împrejurările date, dar straniu faţă de felul în care s-ar fi aşteptat alţii să-l vadă comportîndu-se. S-a mutat de acasă într-o garsonieră din Rahova, luată cu chirie de la o cunoştinţă a Mioarei. Nu suporta să vadă casa, să vadă lucrurile Andei. Nu mai suporta s-o vadă nici pe Ioana, nici pe bunici. Pur şi simplu, nu mai suporta. Şi-a luat cu el doar laptopul şi cîteva schimburi îndesate la întîmplare într-un rucsac.
S-a apucat de băut. Ieşea în fiecare dimineaţă, cu capul greu de mahmureală, cumpăra doi hamburgeri de la McDrive-ul de vizavi de circul foamei, intra apoi în non-stopul de la parterul blocului, cumpăra două sticle de vodcă, urca la etaj, lucra două ore, poate trei, traducînd inepţii, apoi se îmbăta metodic şi conştiincios, cu sentimentul că îndeplinea o rutină. După ce termina prima sticlă de vodcă, se prăbuşea lat pe mocheta uzată şi adormea instantaneu. Se trezea în crucea după amiezii, lucra alte două ore, apoi începea cea de-a doua sticlă de vodcă şi nu se lăsa pînă nu o dădea gata. Paradoxal, el, care nu mai pusese picătură de alcool pe limbă dinainte de a o fi cunoscut pe Anda, din facultate adică, rezistase eroic la acest ritm sinucigaş de îngurgitare a unei porţii zilnice de un litru şi jumătate de vodcă, timp de aproape trei luni. Noii săi vecini de bloc, în marea lor majoritate pensionari, îl priveau compătimitor şi dezaprobator, totodată. Devenise un alcoolic care-şi vede conştiincios de munca lui, dar nu ratează nici o zi fără a o face lată. O viaţă promiscuă şi productivă în acelaşi timp: în trei luni, tradusese cît într-un an, după cum avea să constate mai tîrziu. Se abrutizase. Se spăla doar o dată pe săptămînă, iar în garsonieră domnea o mizerie de nedescris: ambalaje de la McDonald’s, hîrtii mototolite, sticle goale de vodcă îngrămădite, stivă, în colţuri. Baia mirosea acru, a vomă stătută, el însuşi căpătase un miros straniu, de mortăciune.
Într-o dimineaţă, către jumătatea lui aprilie, cînd cobora să-şi ia porţia de vodcă şi hamburgeri pe ziua respectivă, s-a împiedicat de un pui de pisică. Era schilav şi avea blana smotocită, de parcă abia reuşise să scape cu viaţă dintr-un armaghedon motănesc. S-a aplecat şi l-a luat în braţe, studiindu-l ca pe o insectă ciudată. Atunci le-a auzit. Le ştia din vedere, erau două bătrîne altminteri curăţele şi cam ţoape, probabil văduve, locuiau mai jos cu două etaje, uşă în uşă. Vorbeau despre el, a înţeles imediat asta.
– …Auzi, maică, spunea una dintre ele, cică ăsta de la şase, Mihailov, şi-ar fi omorît nevasta, de-aia bea întruna. A găsit-o cu unul în pat şi i-a făcut felul.
– A-nnebunit lumea. Iar nevastă-sa trebuie să fi fost vreo curvă, dacă e să te iei după cum arată el… Curvă, dragă, ce vrei… a replicat cealaltă. Unde naiba o fi motănelul meuω Hrişu! Pis-pis! Hai la mămicuţa, c-am luat lăptic şi chiticat cum îţi place ţie… Da’ tu de unde ştiiω
– Ei, şi tu… Vorbeşte lumea. Amăreasca, nevasta lu administratoru’ de la scara B zicea că ea-l ştie, c-a scris şi la ziar, a fost şi la televizor.
– A scris la ziar c-a omorît-o pe aiaω
– Nu, dragă, el a scris la ziar, el a fost la televiziune! Da, da, a lucrat la televiziune, da’ l-au dat afară, cică făcuse nişte porcării, nu ştiu exact ce…
– Da’ i-ai văzut ochelariiω Hrişu! Hai la mama! I-ai văzut ochelarii, ăia rotunziω Bibescu de la doi zice că-s de aur curat, el se pricepe, a lucrat ca bijutier la Munca, la cooperativă.
– Ei, aş! Cum o să fie de aurω Ce, dac-ar fi de aur, ar mai umbla aşa jegos, ar mai sta în hruba aiaω Da’ cînd ţi-a fugit motanu’ω
– Mai înainte, cînd să deschid uşa, a zbughit-o printre picioarele mele. Era uşa deschisă şi la matale, şi de-aia m-am gîndit că poate să fi intrat…
– N-a intrat, soro, nu ţi-am spusω
A dat drumul motanului, care a mieunat jalnic şi l-a privit cu ochii lui rotunzi şi verzi. L-a împins cu vîrful piciorului, blînd, doar atît cît să-l alunge, să-l facă să simtă că nu e dorit şi c-ar fi mai bine pentru el să se întoarcă la lăpticul şi la „chiticat” -ul lui cumpărate de stăpîna care-şi vîra nasul în vieţile altora, cu nonşalanţa specifică nevestelor de vasile.
A făcut stînga împrejur, a deschis uşa garsonierei şi s-a dus glonţ în baie. S-a privit în oglinda plină de căcat de muşte: un chip hirsut, năpădit de o barbă plină de fire albe. Ochi încercănaţi, roşii, de beţiv notoriu, o privire absentă. Un guler lustruit de jeg. Plete soioase. Mustaţa îngălbenită de atîtea ţigări. Un chip de nemernic.
Devenise el însuşi un vasile, un „om nou” din rasa celor prăsiţi prin blocuri, care-şi schimbă lenjeria o dată la două săptămîni şi beau pînă nu mai ştiu de ei, şi-apoi o iau de la capăt, după o pauză consacrată muncii şi meseriei celei sfinte care, nu-i aşa, este brăţară de aur… Un „om nou”, pentru care munca e singurul lucru sfînt, iar restul sînt anexe ale unei vieţi făcute pentru a asimila cantităţi inimaginabile de alcool. Pentru care, în fond, nu contează decît propria persoană. Sau nici măcar atît…
A căzut în genunchi, pe pardoseala rece, din beton, şi-a început să plîngă.

Din sporovăiala celor din jur, a reuşit să reconstituie fragmentar cele întîmplate. Cadavrul fusese găsit în urmă cu două ore de o femeie care se întorcea de la lucru, din schimbul de noapte. Zăcea în zăpadă, gol, rezemat de zidul unei case. Zăpada era stropită cu sînge de jur împrejur. Era un bărbat pe la vreo patruzeci de ani, hidos la înfăţişare. De sub bărbie, tăietura cobora către abdomen, precisă, cu margini drepte. Alături de cadavru fusese descoperită o cutie de carton maroniu, cubică, purtînd inscripţia FRAGIL. Înăuntru, spunea un bătrîn rezemat în baston, erau hainele mortului. Şi tot bătrînul mai spunea că pe limbă aveau să-i găsească o monedă de o sută de lei, ştia el sigur, lucrase la poliţie pînă acum un an, ca portar, şi auzise că n-ar fi fost primul caz de felul ăsta.
Simţi că i se tăiau picioarele. Îl căută din priviri pe Sile Stroe, voia să vadă o figură cunoscută, indiferent a cui, numai cunoscută să fie. Dacă nu se agăţa de ceva concret, de ceva aparţinînd prezentului, era convins că lumea avea să se prăbuşească din nou peste el.

S-a întors acasă, la vilă. Peste tot, în toate încăperile, praf gros de un deget. În hol, nedespachetată, o imensă saltea cu apă, livrată la domiciliu „în termen de trei zile de la cumpărare” de către firma importatoare. O plătiseră cash, cu două zile înainte de… A cărat-o într-una din camerele de la etaj, împreună cu cutia de carton maronie, lipită cu bandă adezivă, pe care o găsise lîngă saltea şi pe care nici măcar nu s-a ostenit să o deschidă.
Cineva, probabil Bunica, ori poate Mioara, făcuse curat înainte de a încuia casa. Acel cineva se gîndise la el, îşi spusese că, în mod sigur, odată şi-odată, tot aveau să-i vină minţile la cap.
În zilele care au urmat, a încercat să-şi adune viaţa la loc, să strîngă cioburile a ceea ce fusese, lipindu-le la loc, într-o caricatură grotescă, asemeni bibelourilor lipite cu aracet din talciocuri. Timp de trei luni, fusese un vasile. Un vasile ca oricare altul, un mizerabil „om nou”. Trebuia să redevină el însuşi.
N-a reuşit. Oricum, nu pe de-a-ntregul. N-a avut curajul să o aducă pe aia mică acasă. I-ar fi fost imposibil să o aibă în faţa ochilor douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fără a înnebuni de durere. Bunicii – părinţii Andei – nu i-au pus întrebări. Poate că l-au înţeles. Poate că nu. Din săptămînă în săptămînă la început, din zece în zece zile mai tîrziu, se urca în maşină şi conducea opt ore dus şi opt ore întors, pentru a-şi vedea fata.
A predat la editură traducerea, a încheiat un alt contract, s-a apucat de tradus o altă carte, o epopee SF uşurică, fără prea mari pretenţii. A urmat alta. Apoi alta.
A angajat meseriaşi, s-a enervat, a urlat, i-a dat afară, a angajat alţii, a cheltuit un morman de bani şi, într-o jumătate de an, a reuşit să pună la punct vila, aşa cum şi-o doriseră.
Pentru cineω Pentru elω Nu intra decît în bucătărie şi în mansarda pe care renunţase să o mai modifice.
A dat de pomană mai toate lucrurile Andei, mai puţin vreo două-trei: tricoul pe care-l purtase ea în ziua în care se cunoscuseră, o cămaşă de noapte, o pereche de tenişi albi.
Se împlinise un an de la moartea Andei, cînd, răspunzînd unui anunţ, s-a prezentat la un concurs, fiind apoi angajat la recent-înfiinţatul post de radio IMPACT. Patronul, un individ cumplit de prost, îmbogăţit din afaceri cu rulmenţi şi salam, a fost mai mult decît încîntat să-l aibă în echipă, avînd în vedere antecedentele sale în materie de presă. Spre surprinderea acestuia, el a refuzat să facă altceva decît o emisiune de actualitate culturală şi, o dată pe săptămînă, să redacteze ştirile. Atît. Nimic legat de politică sau de viaţa mondenă. Nimic care să îl aducă în contact cu vasile şi cu soţia lui, oricărei pături sociale ar fi aparţinut aceştia.
Mizantrop. Înfumurat. Ciudat. Zărghit. Acestea erau calificativele cu care îl gratulau colegii săi de redacţie. După un timp, au renunţat să-i mai de atenţie, iar el s-a mulţumit să iasă din casă o dată pe săptămînă pentru a-şi face aprovizionarea şi, în două dintre seri, pentru a-şi onora obligaţiile de redactor la Radio IMPACT.
Coşmarurile au început încă din prima seară în care a dormit acasă. Prima seară, după trei luni, în care a adormit fără să fi fost doborît de alcool.

Un oraş străin, prin care mă plimb, fără să ştiu de unde vin sau încotro merg. E pustiu. Nu-i nimeni aici; profit de linişte pentru a admira arcadele măreţe în stil baroc, cupolele bizantine, săgeţile gotice ale unor biserici, dincolo de acoperişurile din olane verzui. Nu e un oraş pe care să-l cunosc, dar îmi place să-i străbat fără ţintă străzile pe care casele, bisericile şi palatele alternează fără reguli precise, asemeni exemplelor dintr-un dicţionar non-cronologic de arhitectură.
La un moment dat, ideea singurătăţii începe să mă apese. Caut, deschid uşi, pătrund în case, fără a găsi nicăieri ţipenie de om. Unde au dispărut cu toţiiω Caut înfrigurat şi nu găsesc nici măcar urma vreunui masacru, a unei molime, a unui cataclism care să-i fi silit pe necunoscuţii locuitori să fugă.
La un moment dat, în timp ce dau ocol sălii mari a unei taverne întunecoase, aud paşi furişaţi afară, în stradă. Alerg şi apuc să văd cum dispare după un colţ o umbră. Pornesc pe urmele ei. Străduţa e îngustă şi întunecoasă. La capătul ei, care se deschide într-o piaţă, o procesiune alcătuită din doisprezece indivizi purtînd rase aidoma celor îmbrăcate în Evul Mediu de călugării franciscani. Cei doisprezece pătrund în piaţă – da, e o piaţă enormă, îmi dau seama de asta pe măsură ce mă apropii la rîndul meu de capătul ulicioarei.
Cînd în sfîrşit ies în piaţă, rămîn uimit de ceea ce-mi e dat să văd: o întindere largă, asemeni unui crater meteoric în cîmpia oraşului ciudat, acoperită cu pavaj de bazalt, în centru înălţîndu-se o clopotniţă simplă căreia, e limpede, nu i-ar strica o renovare. Cei doisprezece „călugări” înaintează spre ea. Intonează un imn cu accente gregoriene, iar glasurile lor, armonioase de altminteri, stîrnesc ecouri cacofonice din pereţii clădirilor pestriţe ce delimitează piaţa. Cei doisprezece alcătuiesc un cerc în jurul clopotniţei şi, ca la un semn, încremenesc cu braţele ridicate, tăcînd. O linişte nefirească urmează ultimelor ecouri. Mă opresc eu însumi, ca paralizat. Nu mai sînt în stare să fac nici un pas mai mult. Mă despart de ei vreo cincizeci de metri. Tăcerea mă apasă, dar simt cum cerul înnegurat de nori purpurii stă gata să se prăbuşească, deîndată ce aş îndrăzni să mă clintesc din loc ori să scot vreun cuvînt. Şi totuşi, cît de mult mi-aş dori să alerg spre cei doisprezece, să le ridic glugile care le umbresc chipurile, să-i privesc în ochi, să-i oblig să mă vadă, confirmîndu-mi că exist cu adevărat!
Brusc, acoperişul clopotniţei se despică şi din el ţîşneşte o coloană de foc ce se înalţă către cer. La o înălţime de aproximativ o sută de metri, stîlpul de flăcări se desparte în două fascicule ce se curbează, îndreptîndu-se către pămînt, alcătuind un dublu arc proptit în cele două laturi ale pieţei. Priveliştea e sublimă, iar de astă dată groaza, amestecată cu o veneraţie căreia nu-i găsesc explicaţia, e cea care mă împiedică să mă întorc şi să o iau la fugă mîncînd pămîntul.
În vreme ce priveam în sus, spre vîrful porţii de foc, cei doisprezece s-au aliniat în faţa acesteia şi şi-au coborît glugile. Nu-mi vine să cred, mă frec la ochi, dar imaginea rămîne: cei doisprezece călugări sînt, în realitate, cei care contează cel mai mult în viaţa mea de acum: cei dragi, prieteni, colegi de redacţie, cunoscuţi, chipuri zărite pe stradă ieri… Îi recunosc pe Tata-Bun şi pe Mioara, pe Baba Stoica şi pe tînărul care-a stat în faţa mea la coadă la patiserie, alaltăieri, pe Pierre, pe domnul Titi de la magazie, pe Ion Cristoiu – ciudat, şi-a lăsat barbă, şi are o figură şi mai meschină decît de obicei –, pe cele două babe de la etajul de dedesubt, pe Aline, pe Romi, fostul meu coleg de bancă şi… Da, e şi Anda acolo, iar în clipa în care o zăresc vraja se rupe, ştiu, simt că pot din nou să mă mişc. Şi tot atunci prin cele două arcuri ale porţii năvălesc în piaţă mii de bărbaţi îmbrăcaţi în haine identice cu ale mele. Cu toţii au chipul meu. Un chip schimonosit, de nemernic.

A făcut greşeala să îl abordeze pe Stroe. Acesta l-a tîrît într-o cîrciumă, i-a făcut capul calendar cu tot soiul de aiureli despre fobia seismelor de care suferea de cînd, în copilărie, rămăsese blocat nu ştiu cîte zile sub dărîmături, la cutremurul din ’77, despre „ăl’ mare”, cutremurul devastator ce-avea să vină, distrugînd cu totul Bucureştii… Băuse doar un nectar de piersici, cîtă vreme Sile îngurgitase cam o jumătate de litru de coniac. La un moment dat, în cîrciumă intrase şi tînărul Alexandru. Se aşezase la o masă şi începuse să mîzgălească ceva într-un carneţel. Ia te uită, se gîndi, viitorul său chiriaş nutrea ambiţii literare. Poate că, la urma urmei, pereţii dormitorului n-aveau să fie spurcaţi cu răpiri din serai…
În minte, imaginea cadavrului hăcuit stăruia, nevrînd să se dea dusă. Dacă spusele fostului portar de la poliţie erau adevărate, însemna că ucigaşul Andei trecuse din nou la acţiune.

După un timp de la întoarcerea acasă, şi-a amintit de numele colonelului de la Criminalistică şi l-a căutat. Voia să ştie dacă se mai aflase ceva. Nu-şi făcea iluzii că asasinul ar fi putut fi prins. Poliţia română mai avea mult pînă să ajungă la dexteritatea instituţiilor similare din ţările civilizate în prinderea criminalilor în serie. Voia să ştie, pur şi simplu, dacă ancheta înregistrase vreun progres.
Aşa cum se aşteptase, progresul era nul, din punct de vedere practic. Singura supoziţie apărută în plus era aceea a unui cult satanic care includea, în ritualurile sale, sacrificii umane, descotorosindu-se apoi de victime în locuri publice, pentru a teroriza populaţia. Venirea noului mileniu, spunea colonelul, adusese cu sine o extraordinară proliferare a sectelor bizare, aşa încît ipoteza aceasta nu era de înlăturat din capul locului drept fantasmagorică. Şi totuşi, Anda fusese ultima victimă. Sau, mă rog, ultima victimă descoperită.
Cercetarea locurilor în care fuseseră găsite victimele nu dusese la nici o concluzie edificatoare. Nu existau suspecţi aflaţi în urmărire. „V-am bănuit şi pe dumneavoastră!” rîsese colonelul. Lui, această idee nu i se păruse deloc amuzantă. Totuşi, mai mult din curiozitate, întrebase: „Şi ce anume m-a scos din cauzăω”
Colonelul se mulţumise să zîmbească misterios şi schimbase subiectul. Plecase, avînd convingerea că, în realitate, colonelul ştia mai multe decît consimţise să îi dezvăluie.

A reuşit să scape de Stroe şi de obsesiile lui şi a dat o raită prin magazine. Încărcat cu plase pline de alimente, a pornit spre casă pe jos. N-avea chef să mai îndure pălăvrăgeala unui taximetrist şi, în fond, n-avea prea mult de mers.
La marginea maidanului s-a oprit. A căutat din priviri urmele ciudate, dar stratul de zăpadă era imaculat. S-a încruntat, a dat o fugă pînă în casă, a lăsat plasele în hol şi, fără să mai închidă uşa, s-a întors la marginea maidanului. A umblat încoace şi-ncolo, a cutreierat zona în care văzuse dimineaţă urmele acelea stranii de picioare desculţe, dar n-a găsit nimic.
S-a întors acasă, înfuriat şi umplut de frig. Curînd, tînărul Alexandru avea să sosească, pentru a-şi aduce lucrurile, aşa cum rămăseseră înţeleşi cu o zi mai devreme.
A urcat din nou la etaj şi, fără să ştie de ce, a intrat în dormitorul pustiu. S-a apropiat de fereastră şi a privit spre marginea maidanului. Ciudat! Urmele acelea, apoi cadavrul hăcuit înconjurat de lume, întîlnirea cu Stroe, care îi apăruse în vis, în aceeaşi noapte… Ce zi nebună!
S-a întors şi a dat să plece, cînd ceva i-a atras atenţia. Lipsea ceva… Cutia! Cutia mare de carton, lipită cu bandă adezivă! Dimineaţă o văzuse pe pat, pe salteaua cu apă. Acum dispăruse.

Alerg printr-o subterană imundă, cu tavanul năpădit de mucegai. Paşii mei stîrnesc vietăţile cavernicole ce vieţuiesc în bezna ce mă înconjoară. Nu văd nimic, dar le aud fojgăind şi, din vreme în vreme, cîte o fiinţă măruntă cu blană aspră se freacă de piciorul meu. Cînd se întîmplă una ca asta, urlu, dar strigătele mele nu stîrnesc nici un ecou. Tunelul coteşte uneori, fără vreo regulă aparte, iar atunci mă ciocnesc cu fruntea de zidul pe care se preling broboane de apă murdară. Nu ştiu încotro merg. Nu ştiu de unde vin. Ştiu doar că trebuie să merg înainte, că nu am voie să mă întorc şi nici să mă opresc.
La un moment dat, întunericul total e risipit de o părere de lumină. Undeva, dincolo de cine ştie cîte alte cotituri, se află ieşirea din tunel. Iuţesc pasul. Ignor foşgăiala fiinţelor întunericului care fug din faţa mea.
De cine fugω De ce fugω Ce monstru înspăimîntător mă face să alerg bezmetic prin tunelul labirinticω Şi ce sper oare să găsesc, odată ajuns la capătω
Mă năpustesc cu răsuflarea tăiată prin cercul de lumină. Încremenesc. Tunelul se deschide într-o cavernă uriaşă, al cărei tavan abia se zăreşte, învăluit în ceaţă. Printr-o deschizătură rotundă, lumina zilei răzbate odată cu fulgii de zăpadă, care se acumulează dedesubt, într-o piramidă albă. Sînt prizonier aici. Caverna, oricît i-aş scruta pereţii îndepărtaţi, nu permite urcarea către lumină. Singura cale de acces e hruba prin care am intrat. Capăt de linie.
Din urmă aud un urlet. Un amestec bizar de ţipăt de tîrfă în călduri şi zbieret de vită înjunghiată. L-am mai auzit. Nu ştiu cine e cel care strigă, dar ştiu că sunetul sfîşietor nu prevesteşte nimic bun. Înaintez, prudent, către mormanul de zăpadă.
Brusc, din vîrful acestuia izbucneşte un stîlp de foc. Se înalţă către deschizătura rotundă din tavan, cale de vreo optzeci de metri, apoi se despică în două, alcătuind două arcuri perfect egale, două porţi de flăcări.
M-am oprit. Ezit, între porţile de foc şi gura tunelului întunecat, dinspre care, la intervale regulate, continuă să se audă urletele acelea înspăimîntătoare. Focul mă sperie. Mă întorc, dau să pornesc spre subterană, cînd văd privindu-mă, din cercul negru al intrării, o pereche de ochi strălucitori. Încremenesc din nou.
Un pas. Încă unul. Caut din priviri o armă, dar nu găsesc nimic. Mă opresc iar şi întorc privirea. Jumătate din uriaşa cavernă a încetat să mai existe, la fel şi deschizătura cea rotundă. De dincolo de arcurile de foc, o beznă identică, din care lipsesc însă privirile scăpărătoare. O beznă totală, asemeni celei din subterana pe care am străbătut-o. Mi-amintesc senzaţia atingerii trupurilor calde ale şobolanilor şi un fior de greaţă mă face să mă cutremur. Nu, prefer să înfrunt, chiar şi cu mîinile goale, acea fiinţă din gura tunelului, oricine sau orice ar fi ea.
A mai înaintat un pas. Îi disting acum conturul trupului. E gol. Gol ca o fiară. Este o fiară: jumătate om, jumătate animal, cu picioare îmblănite, de felină, terminate cu labe. Între picioare, sexul îi atîrnă, enorm, dizgraţios. De la mijloc în sus e om, are trupul bine proporţionat al unui bărbat. Trăsăturile chipului nu reuşesc să le disting.
Fac un pas înainte. Face şi el un pas, ieşind din umbra gurii tunelului. Faţa îi e acoperită de pletele soioase. În mînă ţine un obiect metalic ascuţit, a cărui muchie sclipeşte la lumina flăcărilor. Ridică ochii spre stîlpul de foc şi sloboade din nou un urlet: fecioară deflorată şi leu pornind la atac. Acum îi văd chipul. Un chip de nemernic. Chipul meu.
Urlu şi eu, mă întorc şi o iau la goană. Îl aud plescăind prin băltoace, în salturi lungi, pe urmele mele. Porţile de foc sînt aproape, le simt dogoarea, dar nu şovăi nici o clipă. Mă azvîrl cu capul înainte prin arcul din dreapta.

Leoarcă de sudoare, s-a trezit în miez de noapte. Adormise îmbrăcat, în faţa televizorului, aşteptînd sosirea tînărului Alexandru. Să fi renunţat acesta la ideea mutăriiω Să fi găsit altceva mai bunω Mîine, cînd va ajunge la redacţie, îi va telefona lui Bogdan, rugîndu-l să mai insereze o dată anunţul în paginile de mică publicitate.
Ecranul televizorului e o mare de purici cenuşii şi albaştri. Schimbă pe rînd canalele, întîlnind aceiaşi purici, cu mici variaţii de culoare. E gata să renunţe, cînd dă peste un buletin de ştiri. În cursul zilei care a trecut, în Bucureşti s-a înregistrat un număr record de sinucideri şi crime. Poliţia a emis un comunicat prin care îndeamnă populaţia la calm. Numărul crimelor şi al sinuciderilor e într-adevăr mare, dar nu e deloc surprinzător în această perioadă a anului, între Crăciun şi Anul Nou. Capul vorbitor comentează maliţios afirmaţiile purtătorului de cuvînt al oamenilor legii, întrebîndu-se dacă, nu cumva, românii nu se sinucid din cauză că le merge prea bine…
Închide televizorul. Ia de pe măsuţă cartea, o cărămidă apărută în urmă cu un an la o prestigioasă editură americană, în care autoarea, pe nume Jane Jensen, interpretează prin prisma ficţiunii profeţiile milenariste ale diferitelor culturi. A găsit-o cu cîteva zile în urmă, într-un colţ de raft, necitită. A început să o răsfoiască din plictiseală, apoi acţiunea l-a captivat, laolaltă cu interpretările fanteziste date profeţiilor apocaliptice. Ciudat, cum se perimează slova scrisă! În urmă cu un an şi cîteva luni, cartea asta a fost un best-seller, un roman semi-SF. Acum e o ucronie. Mileniul a trecut, fără ca apocalipsa să şteargă omenirea de pe faţa pămîntului.
Urcă la etaj. Deschide din nou uşa dormitorului. Pe salteaua cu apă tronează o formă întunecată, cu muchii drepte. Aprinde lumina, intrigat. Cutia e din nou acolo.
Să fi avut halucinaţii mai devreme, cînd a fost convins că obiectul dispăruseω Are acum vedeniiω
Se apropie şi o studiază, curios. Banda adezivă e intactă. O prinde şi încearcă să o tragă spre marginea patului cu apă; e grea. Se vede şi din felul în care se încovoaie muşamaua moale a saltelei. Coboară în bucătărie să ia un cuţit. Va deschide cutia. Va afla, în sfîrşit, ce conţine aceasta.
Cînd ajunge la jumătatea scărilor, simte că-şi pierde echilibrul. Se agaţă de balustrada din fier forjat, într-o încercare zadarnică de a rămîne în picioare. Un vuiet sinistru se face auzit, venind de pretutindeni şi de nicăieri, geamătul pămîntului supus caznelor. Cutremur! gîndeşte, în timp ce se rostogoleşte către baza scărilor, încercînd să-şi protejeze capul. Întins pe parchet, incapabil să se ridice, se gîndeşte la Sile şi la profeţiile lui despre „ăl mare”, cutremurul care va şterge Bucureştii de pe faţa pămîntului. Aude geamuri spărgîndu-se, diverse obiecte ciocnindu-se unele de altele. Vuietul nu mai conteneşte. Cutia…

Se ridică anevoie şi porneşte să inspecteze casa. Îi mulţumeşte în gînd arhitectului care a proiectat-o: ici-colo, cîte o crăpătură în ziduri, cîteva geamuri sparte, o uşă dizlocată din ţîţîni. Practic, mai nimic. Afară însă trebuie că e jale.
Din depărtare se aud explozii, sirene ale maşinilor pompierilor şi salvării. Prin fereastră răzbate licărul roşiatic al flăcărilor. Oraşul arde.
Se repede la telefon, formează numărul bunicilor, pentru a se convinge că totul e în ordine, dar linia, aşa cum era de aşteptat, e moartă.
Înşfacă o haină din cuier, îşi încalţă în grabă bocancii şi iese. În depărtare, siluetele blocurilor se profilează pe fondul unui cer purpuriu. Linia orizontului s-a modificat. Au căzut o mulţime de case şi blocuri. Miroase a fum, un fum puturos amestecat cu praf. Particule fine de moloz se lasă duse de vîntul îngheţat. Zăpada e acoperită deja de un strat fin de praf cenuşiu. Din toate părţile se aud urlete, iar exploziile nu mai contenesc. Cînd şi cînd, cîte un arc de foc străluminează cerul oraşului în ruine, relevînd proporţiile dezastrului.
Străbate fără ţintă străzile cartierului. Sînt pline de oameni, ieşiţi aşa cum i-a prins urgia: în pijamale, în halate de casă, la bustul gol. Umblă, asemeni lui, încoace şi-ncolo. Tot a doua casă nu mai e decît un morman de moloz. Frigul nu pare să conteze. Oamenii plîng, se vaietă, ici-colo izbucneşte cîte un hohot de rîs isteric, atunci cînd un supravieţuitor îşi întîlneşte pe vreunul din cei dragi, scăpat nevătămat.
A ajuns în dreptul primului bloc. O scară întreagă s-a prăbuşit, iar apartamentele celeilalte şi-au pierdut peretele dinspre aceasta. Pare că un uriaş a deschis o latură a clădirii, ca pe o cutie de conserve. Căminele oamenilor se dezvăluie, impudic, obscen, prin spărtură. Undeva, pe la etajul doi, se aude un plînset de copil. La ultimul etaj, o femeie goală s-a oprit pe buza prăpastiei şi urlă isteric, fără să se poată opri.
Escaladează mormanul de moloz şi se caţără la etajul întîi. Nu ştie de ce o face. Pur şi simplu aşa i-a venit.
O cameră „de tineret”, un mobilier cu furnirul zgîriat, postere pe pereţi: Modern Talking, Genius, Metallica. Se caţără pe biroul pe care a rămas deschisă o carte de istorie de-a zecea, se prinde cu mîinile de tijele contorsionate ale armăturii de fier-beton şi, icnind, reuşeşte să ajungă la etajul superior.
Copilul e vînăt de atîta urlet. E şi ud, miroase a căcat, ar trebui schimbat, dar acum n-are timp de asemenea amănunte. Îl ia în braţe, îl înfăşoară în păturică şi se îndreaptă spre uşă. Dă să o deschidă, dar întîmpină rezistenţă. De dincolo de ea se aude un geamăt. Împinge, geamătul se transformă în ţipăt de femeie.
A reuşit să treacă, împingînd fără să smucească. Mama copilului, o tînără durdulie, într-un capot roz, zace în dreptul uşii, ţintuită la podea de un şifonier cu furnir de nuc, prăbuşit peste picioarele ei. Plînge încet.
Se apleacă, lasă jos cu grijă trupuşorul înfăşurat în pătură şi se opinteşte, împingînd deoparte dulapul. Femeia strigă de durere şi leşină. Picioarele îi sînt făcute zob, de la genunchi în jos: un amalgam de carne vie şi aşchii albe de os. Ia de pe pat o pernă, i-o pune sub cap şi alături aşază copilul, care a adormit în sfîrşit.
Deschide uşa apartamentului şi iese pe palier. Aşezat pe trepte, un bătrîn îşi ţine capul în mîini, plîngînd în hohote. Îl ocoleşte şi începe să urce scările. Ici şi colo, prin crăpăturile betonului se vede strada. Se opreşte în dreptul unui geam şi urmăreşte o maşină a salvării care trece cu viteză, hăulind din sirenă.
Urcă mai departe. Printr-un miracol, palierele au rămas intacte. Nici măcar ghivecele cu asparaguşi nu s-au clintit din suporturile de fier forjat. Un capriciu al sorţii sau, poate, doar o diferenţă de cîteva milioane în minus în buzunarele unor muncitori constructori de-acum douăzeci şi cinci de ani.
Ajunge la ultimul etaj. Ţipetele femeii isterizate văzute de jos se aud de dincolo de una dintre uşile acestui palier. Încearcă uşa. E încuiată. Se propteşte cu umărul în ea şi împinge. Cedează destul de repede. În trecere prin holul îngust apucă un impermeabil agăţat în cuier. Traversează sufrageria – bibliotecă Bonanza verde, ornamente chinezeşti nu lipsite de un oarecare gust, dar o zugrăveală imposibilă, roz palid. O zăreşte: e chiar în pragul hăului. Despuiată, cu sînii mici tremurînd spasmodic. Are în jur de patruzeci de ani, judecînd după ridurile ce-i marchează gîtul lung, dar e genul de femeie bine întreţinută, care ştie să-şi poarte cu demnitate vîrsta. Vreme de o clipă, în ciuda situaţiei total nepotrivite, simte un început de erecţie.
Se apropie cu băgare de seamă: văzîndu-l, femeia s-ar putea speria, dezechilibrîndu-se. Intenţiile sale nobile de a o salva s-ar duce pe apa sîmbetei, la primul pas greşit. O cuprinde pe la spate, înfăşurînd-o în impermeabilul luat din cuier. Femeia tresare, dar continuă să urle şi dă să i se smulgă din braţe. O întoarce cu forţa şi îi repede două perechi de palme, la foc automat: jap-jap, jap-jap! Ţipătul strident se întrerupe brusc. Femeia îl priveşte cu ochii măriţi de spaimă, în care înţelegerea situaţiei groteşti în care s-a aflat pînă în urmă cu cîteva clipe pare că a început să-şi facă loc.
O conduce în sufragerie, o aşază pe canapea şi îngenunchează lîngă ea. O întreabă dacă se simte bine, iar ea încuviinţează din cap. Mai are nevoie de cevaω Nu, are să se descurce, îi mulţumeşte şi îi cere scuze, dar… Nu face nimic, o criză de isterie e absolut firească în astfel de împrejurări. „Aveţi sîni frumoşi, doamnă!”, îi mai spune, apoi iese, lăsînd-o pe biata femeie cu gura căscată, neştiind ce să creadă, cu ochii ţintă la uşa prin care a ieşit individul înalt şi plin de praf, ce poartă pe nas o pereche de ochelari rotunzi cu ramă aurie. Mai tîrziu, judecînd la rece toate cele întîmplate în acea noapte de coşmar, va ajunge la concluzia că totul n-a fost decît o halucinaţie.
Zorii se ivesc deasupra unui peisaj dezolant, de sfîrşit de lume. Centrul Bucureştilor oferă privitorului detaşat imagini curioase: clădiri vechi rămase în picioare, între resturile calcinate ale unor construcţii înălţate în ultimii zece ani. Autorităţile nu au reuşit să restabilească încă liniile de comunicaţii. Televiziunea naţională şi posturile de radio nu şi-au reluat emisiunile. Pe străzi patrulează militari; prezenţa lor e menită să preîntîmpine furturile dintre ruine. Cînd şi cînd, dinspre cartierele-dormitor se aud împuşcături şi explozii. Se pare că bande înarmate de „băieţi de cartier” profită de haosul creat pentru a-şi instaura propria lege. Cel puţin aşa se zvoneşte în centru, unde, cel puţin deocamdată, e linişte.
Înaintează de-a lungul a ceea ce, cu numai cîteva ore înainte, se numea bulevardul Bălcescu. Din Romană şi pînă în Universităţii, galeriile metroului s-au prăbuşit, în lungul şoselei se deschide acum un hău adînc de şase metri. Oamenii escaladeză mormanele de moloz, căutînd… Ceω Supravieţuitori, lucruri de strictă necesitate, ceva de furatω Nu-l interesează. Nu-l mai interesează. Ceva mai devreme, a încercat să scoată de sub dărîmături un bătrîn de optzeci şi ceva de ani prins sub o grindă de beton. Moşul i-a murit în braţe. Se simte de prisos, iar iritarea provocată de imposibilitatea comunicării cu bunicii şi cu Ioana creşte cu fiecare clipă. Mobilul s-a dovedit la fel de inutil precum telefonul de-acasă. Reţeaua a căzut.
Se gîndeşte la Sile Stroe. Acesta îi povestise că, la un moment dat, ajunsese să nu mai aibă curajul să intre în casă, de frica unui cutremur iminent. Dormise în parcuri şi prin ştranduri pînă cînd se lăsase frigul. În intervalul respectiv, nevasta îl părăsise. După toate probabilităţile, cam aceasta e şi soarta care-i aşteaptă pe bucureşteni: să doarmă pe-afară, pînă cînd i-or părăsi nevestele…
La dracu’ cu Stroe! Se aşează pe marginea vitrinei sparte a unui magazin aflat la parterul unui bloc ce a rămas intact. Întinde mîna şi ia din stand o sticlă de nectar. Băutura portocalie a îngheţat în sticlă, care e crăpată. O loveşte uşor de muchia de beton şi sticla se desface. Are acum în mînă o bucată de nectar îngheţat, avînd forma recipientului. O linge şi simte arsura gheţii pe limbă. N-are nici un gust. O aruncă şi se ridică. Porneşte în direcţia din care a venit, către casă.

A stat închis în casă trei zile, scuturat de frisoane, cu febră treizeci şi nouă. În cea de-a doua zi, comunicaţiile mobile au reînceput să funcţioneze şi a putut să le telefoneze bunicilor şi să vorbească cu „aia mică”. Totul era în ordine la ei, abia dacă simţiseră ceva. Bunicul l-a rugat să vină acolo. Îşi făceau griji în privinţa unor eventuale replici ale cutremurului. I-a liniştit. Casa nu păţise nimic, n-avea să păţească nimic nici la următorul cutremur. Prefera să aştepte pînă cînd avea să-i treacă răceala.
Replicile s-au lăsat aşteptate. Din buletinele informative, transmise prin staţiile de radio pe unde ultrascurte rechiziţionate datorită stării de urgenţă de către guvern, a aflat că bilanţul victimelor depăşea două sute de mii, dar numărul celor scoşi de sub dărîmături era în creştere, cifra avansată fiind departe de a fi cea reală. Acestora li se adăugau zecile de mii de cazuri de moarte prin hipotermie, supravieţuitori ai cutremurului care muriseră de frig, degerînd pe străzi, în somn. În Calea Rahovei se dădeau lupte aprige între bandele de şmecheri şi cele de ţigani. Poliţia avea alte griji, aşa încît nu se ostenea să intervină.
Din oră în oră, la radio erau citite listele cu morţii identificaţi şi locul de unde rudele puteau să ridice cadavrele, în termen de patru ore. După acest interval, cadavrele aveau să fie incinerate, iar cenuşa îngropată la Străuleşti II, unde, de altfel, fuseseră săpate şi gropi comune, crematoriile nereuşind să facă faţă puhoiului de cadavre nerevendicate.

În cea de-a treia noapte, pe la vreo două, două şi jumătate, s-a trezit brusc. Coşmarurile îl lăsaseră în pace în ultimele zile, ori poate, chinuit de febră, nu şi le mai amintea. Nu un coşmar fusese, de astă dată, cel care îl deşteptase din somnul de plumb. Cineva sau ceva zgrepţăna abia audibil la uşa din faţă. A coborît tiptil şi s-a uitat pe geam. Cît vedea cu ochii, maidanul era năpădit de cîini. Mii de cîini, de toate felurile şi mărimile. Părea că toate cotarlele bucureştene îşi dăduseră întîlnire acolo, pe maidanul pe care se învăţase să-l numească „al lui”. Nu se agitau, nu lătrau, nu se căţărau unele pe altele. Încremeniseră, ca-n aret, şi priveau ţintă spre casă.
Şi-a adus aminte de scena finală din „Păsările” lui Hithcock. Dar de data asta nu era vorba de o scenă finală. Ci de una de început. A urcat înapoi la mansardă. S-a îmbrăcat. A deschis în trecere uşa dormitorului în care tînărul Alexandru n-avea să mai doarmă niciodată. Salteaua cu apă fusese găurită de o aşchie de sticlă aruncată pînă departe de geamul care explodase la cutremur. Pardoseala se preschimbase în patinoar. S-a apropiat de muşamaua flască, îngheţată într-o poziţie neverosimilă. Cutia de carton zăcea răsturnată, de cealaltă parte a ramei de scîndură geluită. Apa scursă din saltea o înmuiase, făcînd-o să se desfacă. Mii de monede de o sută de lei se scurseseră din cutie şi zăceau acum sub stratul transparent de gheaţă, asemeni unor peştişori rotunzi, piranhas de metal aşteptînd venirea unei prăzi uşoare.
A ridicat privirea, măsurîndu-se din cap pînă în picioare în oglinda fixată în perete. Un chip hirsut, cu barba şi părul în dezordine, iar în ochi o sclipire de nebunie. S-a apropiat de fereastră. Cîinii erau tot acolo. Nemişcaţi. Aşteptîndu-l. De aici, de sus, îl putea vedea pe cel care zgîria uşa: un dulău uriaş, de un alb imaculat, flocos şi cu balele prelingîndu-i-se pe pragul de granit.
A coborît treptele. Fără să mai privească în jur, a deschis uşa şi a închis-o încet, fără să o trîntească.

Alerg nebuneşte pe străzile oraşului în flăcări. La intersecţii, semafoarele au fost preschimbate în stîlpi de tortură. De fiecare stîlp stă atîrnat, legat de mîini cu sîrmă ghimpată, cîte un bărbat sau o femeie, cu trupul dezgolit, cu pîntecele despicat de o tăietură cu margini drepte executată cu o precizie de chirurg, prin care maţele însîngerate se scurg, greţoase, spre pămîntul îngheţat. Trupurile mai zvîcnesc încă, semn că moartea e, deocamdată, prea ocupată prin alte părţi. Procesiuni de călugări franciscani, grupaţi cîte doisprezece, păşesc gravi, înaintînd într-o direcţie necunoscută, aceeaşi pentru toţi.
Nimeni nu aleargă, în afară de mine. Nimeni nu se grăbeşte, nicăieri. Doar eu alerg, fugind de mine însumi. De mine, cel cu trup de om şi labe de felină, cu chip hirsut de nemernic şi o lucire de nebunie în ochi. Şi, în fiecare ciob de oglindă, în fiecare vitrină spartă a unui magazin aflat la parterul unui bloc rămas ca prin minune în picioare, mă văd, aşa cum sînt: jumătate om, jumătate fiară.
Ajung într-o piaţă largă. Călugării converg, la rîndul lor, către aceeaşi destinaţie. E locul de unde-a început şi unde se va sfîrşi totul. În centrul ei, o clopotniţă pe jumătate ruinată, din al cărei turn ţîşnesc două arcuri de flăcări, înalte pînă la cerul plumburiu. Dincolo de arcadele de foc, un regat al beznei şi altul al luminii orbitoare. Călugării s-au strîns cu toţii. Sînt mii, sînt zeci, sute de mii de călugări. Şi-au coborît de pe creştet cagulele şi mă privesc cum trec printre ei, mîrîind. Cu toţii au acelaşi chip: un chip frumos, de înger coborît pe pămînt. Chipul ei. Al celei pe care am ucis-o.
Mă opresc în faţa porţilor de foc. Voi trece dincolo, o ştiu. Voi trece, fiindcă nu suport privirile lor. Aud clopotele bătînd. E miezul nopţii. Noaptea mileniului. Noaptea apocalipsei. Mă uit în urmă o singură dată şi, fără să şovăiesc măcar o clipă, mă arunc cu capul înainte în bezna care se întrezăreşte dincolo de poartă.

Aici nu mai sînt singur. Sînt Legiune.

Horia Nicola Ursu

(Povestirea a cîştigat Premiul Dan Merişca în 1999 şi a fost publicată în cea de-a doua antologie KULT, Vremea Demonilor – revista Ficţiuni, nr.5/2001)

2224 vizualizari

6 Comentarii

  1. cristi spune:

    Povestire plicticoasa. Nu am rabdare sa mai citesc. Unde e science fictionul sau macar fictionul? Altfel, omul scrie corect gramatical, in comparatie cu altii.

  2. liviu spune:

    e fantasy povestea. citeste pana la capat si-o sa vezi…
    cat despre partea cu „Poveste plicticoasa” sunt de acord

  3. dariopecarov spune:

    Haideti ca nu-i chiar asa „plicticoasa”. Personal nu am resimtit nici un deranj de genul asta pe parcursul lecturii, curge bine, are imagini frumoase, povestea-i buna. O lectura mai mult decat binevenita, pe care am citit-o in prima zi cand s-a publicat.

  4. L. spune:

    O primă observaţie legată de o eroare – mai mult sau mai puţin importantă – de geografie urbană: cine umblă pe bd. Mihalache fost 1 Mai dinspre Piaţa Victoriei spre Piaţa Domenii îi este cam greu să audă ceva taman de la Foiţorul de Foc, care este la mama naibii 🙂 I-ar fi cam greu să discearnă ceva chiar şi din Piaţa Romană …

  5. […] Un interviu mai detaliat cu Horia-Nicola Ursu gasiti si pe adresa web a SRSFF-ului.  Iar nuvela “Orasul Cainilor” poate fi citita si de pe site-ul revistei online Nautilus, aici. […]

  6. […] “Oraşul câinilor” de Horia Nicola Ursu […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.