REVISTA NAUTILUS / Proza / Oli și lumea (sub) pământeană – Georgi Cristu

Oli și lumea (sub) pământeană – Georgi Cristu

Georgi Cristu • 13:34 - 07.05.2016 • 

Salut! Am să vă istorisesc o poveste petrecută cu puțin timp în urmă, o poveste pentru aceia care au deprins cititul de ceva vreme și folosesc lectura pentru a descoperi multe chestii, chiar dacă „toate-s vechi și nouă toate”. Așadar, fiți copii isteți și oferiți părinților cărți de colorat pentru adulți să se destreseze, că tot sunt în mare vogă în State, iar voi citiți singuri și, cel mai important lucru, nu cereți explicații ajutătoare legate de povestea pe care tocmai ați început-o, pentru că părinții v-ar putea descumpăni. Atenție, povestea este cât se poate de reală!

În viața fiecăruia se nasc situații ce par dintr-odată ridicole pentru diletanți, gânditorii ocazionali sau naivii care asistă cu sau fără voie la anumite evenimente din viața semenilor. Dar, să-i lăsăm pe alții să-și piardă timpul cu hlizeli – unii chiar și-au făcut o profesie din asta – și noi să începem povestea… Am uitat să vă spun că sunt implicat până peste urechi în ceea ce va urma. Știu că nu vă mai miră aproape nimic, dar „aveți puțintică răbdare!”

Intru luni dimineața la ora de biologie cu o întârziere de fix trei minute – eram la a doua abatere, deci, recidivist –, așa s-a nimerit, mi-am zis eu – ceilalți colegi sunt convinși că m-am îndrăgostit; profu’ de cum m-a văzut, m-a invitat să iau loc în prima bancă pe singurul loc liber. Din spatele laboratorului aud vocea inconfundabilă a lui Tudor – un loser al loteriei genetice: „Neli, iar ai pus-o!”. Bineînțeles că toți au râs cu gura până la urechi. A! Scuze, am uitat să mă prezint: Dragoș Mocanu. De ce „Neli”? Simplu: pentru că după prima întârziere, am primit ca pedeapsă să scriu un eseu despre rinichi. Săptămâna următoare citeam eseul: „Aventurile lui Neli, nefronul neascultător”. Ce s-au mai distrat cu toții, dar am luat notă maximă și mi-au și publicat lucrarea în revista liceului. Poate par lipsit de modestie, dar nu cred că alt coleg sau altă colegă ar fi scris ceva mai tare ca mine. Am încercat să intru în membrana unui nefron și uite că mi-a reușit aventura. Vă scutesc de prea multe detalii, știți doar că nefronul nu are un job prea curat.

Cu siguranță, acum toată clasa aștepta să se termine ora și să afle ce eseu voi avea de pregătit pentru săptămâna viitoare.La oră s-a discutat o grămadă de chestii faine – profu’ de bio este un tip prea cool, îmi place maxim materia lui. Niciodată nu am ascultat muzică la ore. Iphone-ul îl cuplez în ochelarii pentru realitate virtuală 3D. Ultima dată, am văzut într-un mediu simulat, cum funcționează creierul uman. Mai precis, am văzut un om căruia i-am dat craniul deoparte și creierul a rămas pe loc. Pentru început, l-am analizat din toate unghiurile: este format din două emisfere separate complet printr-o membrană și ventricule, fiecare într-o carapace distinctă conectate la sistemul limbic, talamusul și alte elemente speciale. Apoi am mărit imaginea până la nivelul neuronilor și sinapselor. Am văzut chiar deplasarea unui semnal electric prin dendrite și axoni. A fost fantastic!

Ora se terminase parcă prea repede și am fost goniți de clopoțel spre laboratorul de mecatronică. Era cât pe ce să scap de eseu, dar bunul meu coleg, Tudor m-a surprins din nou – creierul lui dăduse un nou semn de gândire, ocazional – i-a reamintit profului că nu-mi primisem sentința. Acesta mi-a zâmbit dojenitor și a grăit: „Dragoș, nu pot încălca regula, așa că, săptămâna viitoare ne vei citi un eseu despre… râme!” a decretat el. „Trecând cu vederea peste faptul că tocmai aceasta este menirea regulilor: să fie încălcate, apreciez că este o temă generoasă!” i-am răspuns eu. Numai de n-ar afla Sanda Enache de toată tărășenia asta… Hai să vă spun, am încredere în voi că știți să păstrați un secret: Sanda învață în clasa paralelă și este șefa majoretelor din liceu. Dansează trăsnet! Îmi cam ocupă visele și mă topesc după ea. Partea proastă este că umblă cu o piticanie pe nume Ionuț, taică-su mare afacerist, a cumpărat cariera de granit unde lucrează și tata ca buldozerist. Firma lor comercializează borduri și pavele din granit. La prima vedere nu pare o afacere de succes, dar s-au umplut de bani. Păi, de 1 Martie i-a oferit Sandei un mărțișor din aur. Da, ați citit bine: aur! Eu mi-am făcut următorul plan: pe 8 Martie îi voi oferi un coșuleț plin cu ghiocei și toporași. Nu, nu am bani pentru atâtea flori, dar știu un loc, la ieșirea din oraș, chiar la poalele Munților Hercinici, pe versantul împădurit, dincolo de carieră, plin cu vestitorii primăverii despre care vă povesteam.

La mecatronică n-am întârziat am fost al doilea. Măcar pentru asta să mă laude cineva. Acolo, după ce mi-am pus ochelarii pentru realitate virtuală am primit ca temă să asamblez un roboțel mecanic capabil să manevreze o anumită greutate. Am ales un mediu simulat și am asamblat piesele fixe și mobile în ordine logică, iar la final i-am conectat o unitate de comandă optimă. Am dat START programului de testare și da, robotul virtual îndeplinea cerințele impuse. Rapid am trecut la asamblarea robotului real după planurile listate din virtual. Am terminat primul, dar tema mi s-a părut prea simplă pentru a fi trâmbițată pe un ton măreț sau pentru a trezi nevoia de a epata, mai ales că Sanda nu avea cum să mă vadă…

Am plecat spre casă cu o ușoară neîmplinire în suflet. Pe cer se adunaseră nori negri de ploaie. Băltoacele și noroiul mai lipseau să nu pot culege ghioceii pentru Sanda. Și cum mă apropiam de casă, cu gândul baleind între ghiocei și râme, am văzut parcat în fața unui magazin, un camion cu prelata imprimată cu minioni în cele mai haioase poziții și mi-a venit o idee – ca un fel de plan B – să intru și să-i cumpăr Sandei o astfel de jucărie. Dacă ploaia mă va împiedica să ajung în poiană îi voi oferi un minion frumos ambalat, dacă nu, în centrul coșului cu ghiocei și toporași voi așeza un minion haios. Am trecut pragul cochetului magazin inaugurat chiar atunci și am rămas ca la dentist: toate rafturile erau pline cu mii de minioni de toate culorile, mărimile, surprinși în nenumărate ipostaze. O adevărată lume de basm a minionilor! Uimitor! Prețurile erau incredibil de mici, așa că am cumpărat unul și pentru mine. Vânzătoarea mi-a ambalat cu mult bun gust fiecare personaj, mi-a zâmbit pe sub sprâncenele arcuite perfect fără să trădeze tatuajul discret și mi-a înmânat un manual de funcționare de parcă aș fi fost oligofren. Poate o fermecasem cu privirea mea mirată, dar cum gusturile nu se discută, am mulțumit cu un surâs (cred că șui), am făcut stânga-împrejur și mi-am mutat carcasa afară, pe trotuar, în lumea reală. Se înserase și ploua ca ieri. Am grăbit pasul și, după câteva minute, călcam peste dalele aleii din fața casei unde, sub lumina difuză a felinarului, m-am întâlnit cu mișcările unduitoare, lângă picioarele mele încălțate în pantofi Dr. Martens verzi, cu prea frumoasa Oligochaeta, adică: râmă. Nu știam cine mi-o scosese înaintea bombeurilor, dar merita pe deplin toate gândurile mele de mulțumire. Am trecut-o pragul casei și am cazat-o provizoriu într-un borcan gol de Nutella în care presărasem ceva pământ luat cu împrumut de la floarea din hol. Ajutat de markerul roșu am scris cu majuscule pe etichetă: „OLI” – a fost singura combinație de litere poposită în mintea mea, pentru un personaj atât de versatil în privința sexului. Și așa i-a rămas numele în toate eseurile ce aveam să le scriu despre ea, cu voie sau fără de voie. Acesta a fost primul pas spre rebotezarea mea!

Mi-am pus la încălzit felia de pizza rămasă de ieri seară în frigiderul ce devenise acum la fel de spațios ca în ziua lui de naștere. De aceea i-am întrerupt din priză tremuratul zadarnic, așteptând ca tata să aducă sau să comande ceva comestibil. Deocamdată muncea ca un Hercule granitul prea bătrânului munte, devenit peste noapte, averea tatălui piticaniei. După ce mama fusese constrânsă de o boală incurabilă să ne privească din înaltul stelelor, în bucătăria casei nu se mai prepara decât pâine la toaster, asta în cazul în care v-ați fi întrebat unde era cea mai dragă ființă a familiei.

Mastercardul îmi emisese, cu toată răceala lui prusacă, chiar în magazinul cu minioni, un bon printat unde spunea fără ocolișuri despre goliciunea contului din spatele lui. Pentru a dezgheța un pic atmosfera trebuia să iau urgent legătura cu Max. Nu știam cine sau ce purta acest nume, dar pentru Max lucram part-time ca developer, iar el, în schimb, avea grija contului meu bancar. Așa că i-am butonat un e-mail de pe smartphone, mărturisindu-i în câteva cuvinte și emoticoane că viața nu-i prea roz.

Am citit apoi câteva pagini despre Oli&comp, destule cât să-mi doresc o mică pauză în care am comutat monitorul laptopului pe tv. Exact în acea clipă, o reporteriță ciufulită și speriată relata din fața magazinului cu minioni, știrea bombă că marfa s-a epuizat, iar vânzările se vor face în viitor numai pe net. Câteva cadre filmate în interior arătau un magazin realmente devastat; se crease o adevărată isterie vizavi de aceste jucării. Imediat m-am gândit că minionilor mei le crescuseră brusc valoarea, ceea ce nu era tocmai rău. Undeva, pe polița de jos a unui raft se vedea zăcând un minion strivit probabil în aglomerația creată ceva mai devreme în magazin. Cameramanul a focusat imaginea și s-a putut observa foarte clar cum în această fază post-vătămare, roboțelul reușea să se regenereze aidoma râmelor despre care citisem ceva mai devreme, însă cu o viteză foarte mare. „Asta da, reclamă!” mi-am zis, fiind convins că este o animație reușită, înserată într-un reportaj trucat pus în serviciul comerțului online.

Ca să câștig ceva timp, am intrat în garaj să fac o ultimă verificare sumară a bicicletei înainte de cursa planificată pentru ziua următoare. Totul părea să fie ok! După cină m-am întins în pat lângă lumina veiozei și am frunzărit manualul de funcționare al minionilor scris cu litere prea mari încât m-au adormit ca un cântec de leagăn sau ca un hipnotizor școlit în Indii. Nu mi s-au părut cu nimic ieșiți din comun, doar că puteau înregistra și reda cuvinte, alcătuind propoziții simple.

A doua zi după ore, mergând spre casă, o foame animalică luase în stăpânire întreaga mea ființă. Nu mai puteam rezista și primului fast-food întâlnit în cale i-am comandat o shaormă cu de toate. Ajuns acasă, mi-am golit rucsacul, răsturnând tot conținutul pe canapeaua din living, l-am luat în spate și, încălecând pe biclă, am atacat itinerariul spre poiană. Mi-am urat succes și am început pedalatul. Totul a decurs ok până aproape de finalul operațiunii „Ghiocelul”, când cerul s-a încruntat din nou, ascunzând soarele cum nu se putea mai bine. Bâjbâind prin semiîntuneric, stropii mari de ploaie izbeau la întâmplare pământul sătul de apă. Mi-am găsit adăpost în cabina unui buldozer ruginit, cu șenilele desprinse aidoma unui tanc imobilizat, abandonat undeva mai sus, pe o terasă veche a carierei de piatră. Ploaia nu dădea semne de slăbiciune și bătea darabana în ritm neregulat pe tabla cabinei care mă adăpostea. Foamea reușise încă o dată să chircească stomacul prizonierului din mine. Se impunea să aștept sfârșitul ploii și revenirea luminii! Nu după mult timp, am crezut că așteptarea îmi fusese răsplătită: din stânga, două faruri coborau zdruncinându-se ușor pe panta drumului de carieră, probabil un camion ce m-ar fi putut duce cu tot cu biclă până în oraș. Când se apropie mai mult am recunoscut printre șiroaiele grăbite de apă prelinsă peste parbrizul buldozerului, prelata imprimată cu minioni. Totul mi se păru un vis ciudat, fantastic. I-am făcut o poză cu inteligentul telefon, dar mă cuprinse o stare de neliniște generată de o mie de întrebări ce alergau haotic în mintea mea în căutarea unui singur răspuns plauzibil. Ce căuta camionul cu minioni în carieră!

Am rămas nemișcat în adăpostul meu, iar peste o oră pedalam pe străzile orășelului; o melodie lină se strecura discret din căști, totul părea că reintrase în prezentul continuu al rutinei. Un sandviș cu brânză mi-a potolit foamea și în cele din urmă am ajuns acasă. Mi-am atârnat bicla de plafonul garajului și am răsturnat, din greșeală, o cutie plină cu ziare vechi folosite de tata la aprinsul grătarului. În timp ce le strângeam în cutie, un titlu îmi atrase atenția: „Americanii dețin dovezi cu privire la existența unei civilizații ce trăiește în interiorul Pământului”. Am împăturit pagina cu dezvăluirea și am furișat-o în buzunarul de la piept al gecii.

Aproape o oră a durat să pregătesc coșulețul cu flori și să-l învăț pe minionul ascuns printre ele să spună: „La mulți ani, Prințeso!” îndată ce era ridicat din culcuș, dar nu mă simțeam câtuși de puțin obosit. Se făcuse târziu și înainte să adorm mulțumit, am lecturat câteva pagini cu cele mai noi experimente făcute pe neamurile lui Oli, căreia tocmai îi umezisem pământul și-i servisem la cină câteva frunze uscate de fag strânse special din jurul poieniței cu ghiocei.

Ei bine, în dimineața următoare ofeream cadoul Sandei cu generozitatea unui prinț arab. Sosise 8 Martie, ziua când speram să gust fericirea (chiar dacă fericirea în sine probabil nu există), așteptasem cuminte la rând și, în sfârșit, primisem felia mult visată: Sanda mă sărutase pe buze cu o ușoară plictiseală languroasă, da, ați citit bine, îmi mulțumise aproape muțește și nu se împotrivise când o rugasem să facem împreună câteva selfie-uri. „Ne vom etala dantura pe Facebook, ca în reclamele la pastă de dinți!” mi-am spus cu pieptul plin de mândrie.

După ore, în drum spre casă am trecut pe la mama, doream să-i spun cât de dor mi se făcuse de ea. I-am lăsat în liniște un buchet cu cei mai mari și mai frumoși ghiocei. Merita pentru că îmi oferise totul fără să-mi ceară vreodată ceva. I-am zis că îmi place o fată frumoasă și am plecat.

Ajuns în cartier îmi admiram cu coada ochiului, profilul reflectat de vitrinele magazinelor înșirate la parterul blocurilor. Eram chiar drăguț, dar în ultimele zile, în pofida mișcării și exercițiilor de întreținere făcute la sală, stratul adipos era ținut cu greu în frâu. Blugii țipau pe mine ca Ioan Vodă cel Cumplit după ce-l legaseră turcii de cămile. I-am promis grasului ce mă privea mirat din vitrină că mă voi cântări când voi ajunge acasă.

Cuprins de o nebunească exaltare gastronomică mi-am comandat și mâncare chinezească. Victoria categorică în fața piticaniei – sărutul Sandei de față cu toți colegii ei de clasă – trebuia sărbătorită pe măsură. Ziua s-a încheiat cu cina încălzită de tata și o discuție despre intenții de viitor, prelungită de vizionarea unui film cu aventurile unui vulpoi într-o metropolă modernă a animalelor.

Înainte de culcare m-am urcat pe cântarul din baie și am constatat că funcționa perfect, iar eu agonisisem în timp record, fix cinci kilograme. Nu obișnuiam să vorbesc urât, să lovesc pereții cu pumnii sau să plâng, oricât de furios aș fi fost. Cea mai înțeleaptă atitudine era să-mi păstrez stăpânirea de sine, singura capabilă să mă ajute în demersul meu de a mă apropia de adevărata cauză. „Lumea este plină de lucruri evidente pe care nimeni, nicicum nu le observă.” spunea Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes. Păi, nu?!

Cu greu am reușit să adorm în noaptea aceea. Faptul că am continuat să citesc câteva pagini despre viermii inelați, mi-a alungat o parte din gândurile triste și m-a condus în cele din urmă spre tărâmul viselor. Dimineața, la micul dejun am băut un singur pahar cu suc de portocale, iar la școală m-am înfometat, observând atent ingeniozitatea colegilor în a găsi motive și ocazii să înfulece câte ceva la fiecare pauză. Până și Sanda căpătase rotunjimi ușor rubensiene. Atunci mi s-a coagulat o idee nițel trăsnită pe care am pus-o în practică odată ajuns acasă: un sondaj de opinie.

Am întocmit un chestionar din câteva întrebări pe care l-am postat pe Facebook și mi-am invitat prietenii virtuali să răspundă sincer, sub protecția anonimatului. Erau întrebări de genul: „Intenționezi să aplici pentru o facultate după absolvirea colegiului?”; „Tu sau un alt membru al familiei ați cumpărat/primit în dar de curând un minion?”; „Pe durata ultimei săptămâni ai reușit să-ți menții greutatea constantă?”. Nu erau foarte multe pentru a nu plictisi; numai acestea trei prezentau interes pentru mine. Până seara am fost absorbit de eseul „Oli, stăpânul galeriilor (sub) pământene”, care părea că nu mai ajunge la final. Dacă aș fi găzduit în secret o tenie, cu siguranță ar fi învățat țipătul unui elefant înfometat: cina s-a rezumat la două fructe de kiwi. Curată sinucidere!

Spre dimineață, curiozitatea îmi tot dădea ghes să citesc rezultatul studiului meu sociologic și, în autobuzul care mă ducea spre școală, mi-am verificat contul de Facebook de pe telefon. Surpriză totală! În afara numărului neașteptat de mare de respondenți, concluzia pe care o bănuiam s-a clarificat: între minioni și rotunjimea formelor, ca să nu spun îngrășare exista o legătură cauzală. Sondajul meu de opinie născuse acest adevăr. De dragul științei, după orele de școală, imediat ceam ajuns în camera mea, am demontat capul minionului și l-am închis într-o cutie din plastic.

Eseul avea termenul în ziua următoare și asta m-a canalizat spre scrisul continuu și alert pentru următoarele două ore. A fost probabil cel mai anevoios eseu al meu de până atunci. L-am salvat pe stick, urmând ca, în drum spre școală să-l multiplic la un centru de copiere. Meritam un film de relaxare, dragă Doamne, după atâta muncă de creație!

Înaintea orei de biologie mă cuprinseseră ceva emoții, nu, nu vă gândiți la foamea de nestăpânit, îmi dispăruse din ziua precedentă; poate un pic de mândrie nejustificată, dar mi-am adus aminte citatul din Nietzsche pe care îl scrisesem ca motto pe blogul personal: „Ai grijă cum te porți cu lumea în drumul tău spre înălțimi pentru că tot aceiași oameni îi vei întâlni și pe drumul tău în jos.” După câteva respirații adânci, rațiunea a preluat controlul. Curând aveam să-mi dau seama cât de greu se deslușește binele de rău, căci sunt relative, nu? După lectura eseului se întrezăreau pentru unii colegi câteva semne de întrebare: – cum se coordonează înlocuirea zilnică a milioanelor de celule moarte din organismul uman dacă nu ne schimbăm înfățișarea, știut fiind faptul că sistemul electrochimic este mult prea lent; – ipoteza comunicării între creier și celelalte celule prin semnale electromagnetice mai este valabilă în condițiile în care există viețuitoare care își pot regenera pe lângă coadă, clești, carcasă chiar și capul; – este plauzibilă existența unui câmp necunoscut prin care organismul este coordonat la nivel celular, situat în afara creierului? Destule întrebări cât să nască un mic război (dar câți dintre tinerii de azi, indiferent de motivație, ar mai pleca la război?) care ar fi durat până la auzul clopoțelului. Profu’ a zâmbit și ne-a zis că deocamdată toți avem dreptate, iar în această speță nu se simte îndreptățit să pretindă un singur răspuns. Disputa o consideră sterilă fără rezultate experimentale, verificate de practică. Tratatul de pace fusese semnat și am plecat la ora de sport unde am fost distribuit în rolul portarului Oli… Câțiva colegi pufniră în râs, dar fără să mă tulbur, le-am răspuns înțepat că nu mă deranjează noua poreclă și apoi eram pe teren pentru că aveam chef de zbenguială, nicidecum de replici tăioase.

Și ce ciudat, când am ajuns acasă, minionul meu avea cap, iar capului din cutie i se forma un nou corp! Reportajul din fața magazinului nu fusese o reclamă mascată, dimpotrivă, o relatare de la fața locului, o adevărată mostră de profesionalism. Iată ce devenise (pentru mine) mai clar ca lumina zilei: industria alimentară ne manipulează făcându-ne dependenți de plăcerea produsă de anumite alimente nesănătoase. Studii detaliate în acest sens se făcuseră de aproximativ 50 de ani și continuă și azi. Până acum nimic nou sub Soare! îmi veți spune. Noutatea era că minionii (ce nu puteau fi distruși) aflați în proximitatea oamenilor reușeau să vrăjească definitiv papilele gustative, expunându-ne indirect unor boli cronice de inimă, diabet, cancer și altele. Oare cine dorea o decimare mascată a ființei umane și pentru care motiv? Făcusem primul pas pe un drum aventuros de care îmi era teamă.

La cină, nu i-am povestit tatii concluziile mele legate de minioni (uneori un adevăr întrezărit azi, se transformă într-o simplă părere a doua zi) și nici de faptul că în week-end plănuisem să încerc să aflu cine fabrică jucăriile și ce rol are cariera de piatră în această ecuație. Noaptea n-am putut dormi, mai ales după ce am citit articolul din ziarul găsit în garaj. Mă dedublam cumva să-mi pot șopti la ureche „nu ai voie să abandonezi, ești foarte aproape de linia de sosire”. Eram nerăbdător să găsesc argumente pro sau contra scenariului ce se contura destul de vag, e drept, dar foarte captivant în același timp. Unul din dezavantajele că ești minor este și faptul că adulții nu-ți permit să iei decizii și nici nu pun mare preț pe teoriile tale oricât de revoluționare ar fi acestea.

Eram în prima zi de week-end, vremea se anunța frumoasă în prognozele meteo. Tata plecase la pescuit cu noaptea în cap, așa că eram liber ca pasărea cerului până duminică seara. Am băut paharul cu lapte, am savurat cele două waffle unse cu dulceață de căpșuni și mi-am pregătit rucsacul pentru expediție, aranjând cu meticulozitate tot ce aveam scris pe lista făcută cu o zi înainte: lanterna cu înclinare ajustabilă, acumulator, leduri și bentiță pentru cap (cumpărată recent); binoclu semiprofesional cu putere de mărire reală 20X (făcut cadou la Crăciun de tata); coardă de alpinism 10,5 mm de 50 m (existentă în garaj); câteva carabiniere, iphone-ul, un sandviș, 7 sau 8 mere roșii, apă potabilă și cei doi minioni.

Mi-am instalat punctul de comandă în cabina buldozerului părăsit. După ce am curățat pânza de păianjen, am scos din rucsac minionii și i-am așezat pe ceea ce fusese cândva bordul utilajului, alături de ei, un măr bine lustruit, telefonul și binoclul agățat de gât. Eram într-o reverie pe care nu o puteam controla. Dorința de aventură și plăcerea perceperii unei apropiate mari descoperiri îmi dirijau toate acțiunile, îmi concentrau atenția și îmi ascuțiseră toate simțurile. Era multă liniște, se auzea la intervale mari de timp zgomotul produs de o ciocănitoare (ca al unei mitraliere din jocurile video) în trunchiul vreunui stejar pufos sau carpen din pâlcul de pădure crescut undeva mai jos. Aerul era mai rece decât în oraș datorită curenților formați de-a lungul pantelor munților, dar eram echipat corespunzător. Soarele zâmbea sfios din spatele norilor strălucitori și pufoși ca vata de zahăr pe care toți copiii îi desenează în micuțele lor opere de artă. În plimbările celeste, buclele norilor umbreau punctul meu de comandă pentru scurte perioade de timp. Așezat în spatele binoclului încercam să găsesc un detaliu pe versanții din față, care să-mi justifice prezența în zonă a camionului cu minioni din data de 7 martie. De la nivelul terasei, în sus, vegetația era mult rărită, dispărând aproape complet pe ultima sută de metri de altitudine. Bucăți mari de piatră șlefuite de vânturi, pătate de lichenii lipiți haotic, crăpate de timp și intemperii țineau încă fruntea sus în fața veșniciei. Părea a fi un peisaj straniu, necunoscut acestei planete.

Când am primit telefonul de la tata m-am trezit brusc la realitate. Prinsese o știucă frumoasă și nu avea cui să se laude. Aveam vocea puțin schimbată, nazală, poate din cauza aerului rece. De aceea, când s-a convins că nu a greșit numărul, mi-a recomandat să nu ies afară cu bicla. L-am asigurat că sunt bine și i-am urat baftă la pescuit. A urmat o ședință foto în care am pozat muntele de la stânga la dreapta și apoi am făcut un filmuleț pe care mi le-am trimis pe adresa de yahoo.

Când punctul de comandă a reintrat în umbra unui nor cumulus, s-a putut observa foarte clar cum în cefele celor doi minioni pulsa de două ori câte o luminiță albastră la interval de aproximativ 5 min. Am sunat-o pe Sanda și am primit confirmarea că și ea vedea același lucru în aceleași momente cași mine. Cu datele pe care le aveam la dispoziție nu puteam determina mai nimic. În niciun caz direcția sau distanța până la locul/locurile de unde erau emise semnalele, presupunând că minionii ar fi fost receptorii ce primeau aceste semnale prin care fie erau programați, fie acele semnale declanșau anumite aplicații instalate deja în structura lor. Am încercat să ecranez capul unui minion cu folia de aluminiu în care împachetasem sandvișul, dar a fost în zadar. Concluzia: undele nu erau de natură electromagnetică. Cert era doar faptul că minionii provocau o teribilă poftă de mâncare oamenilor aflați în preajma lor. Eu ronțăisem deja sendvișul și un măr. Lucrurile păreau mult mai complicate acum decât la început și entuziasmul meu coborâse câteva etaje. Ce era de făcut? Refuzam să cred că mă voi întoarce acasă resemnat. Am căutat pe net cu ajutorul lui Google fenomene similare, dar nu am găsit nimic credibil, doar povești SF cu indivizi ce aveau revelații spirituale descoperind astfel adevărata natură a universului după ce consumau diverse plante halucinogene. În rucsac mai aveam un singur măr și soarele se grăbea spre apus, iar privirea mea se lipise de cefele minionilor unde pulsau nestingherite luminițele albastre cu care aproape că intrasem în rezonanță.

Tot ce știu este că m-a trezit zgomotul unui camion. Mă simțeam un pic obosit, dar imaginea prelatei cu minioni văzută prin binoclu îmi trezise toate simțurile. Însă, mai mult de atât, îmi revenise entuziasmul. Cred că fața mea fusese vizitată pentru prima oară în acea zi de un mare zâmbet ca în pozele cu Sanda Enache alături. Mă trezisem la timp cât să văd închizându-se poarta din munte în urma camionului. „Uraa! Deci, acolo se fabrică minionii!”, mi-am zis în gând. Nu am avut timp să fac o poză cu poarta întredeschisă, dar am fotografiat și filmat, silueta muntelui, atât cât mi-a permis lumina exterioară. Am adunat în rucsac echipamentul cu excepția corzii de alpinism pe care am dosit-o sub cabina buldozerului și am plecat spre casă. Bicla și rucsacul au rămas în garaj, iar eu am intrat sub duș. Voiam să stau în voie o jumătate de oră sub apa fierbinte, să-mi pot pune ordine în gânduri.

Când am privit cu ochii mijiți, ceasul telefonului, trecuseră exact cinci minute peste miezul nopții. Visasem că în pozele făcute la carieră, pe care le descărcasem într-un folder din laptop cu puțin timp înainte de a fi cufundat în somnul adânc, există cheia enigmei minionilor. M-am chinuit să adorm, dar nu a fost cu putință. Un sentiment de vină mă dominași dacă doream să-mi continui visele până dimineață trebuia să mai verific o dată pozele. Mi-am stropit fața cu apă rece, am revăzut toate pozele de cinci sau șase ori și am reușit să adorm. Fusese doar un vis care mă marcase mai mult decât de obicei sau poate eram eu prea tensionat. După aproximativ o oră eram treaz și priveam două poze făcute la diferență mare de timp. Da, exista o deosebire greu de sesizat chiar la vârful muntele din care apăruse camionul. „Asta e, mi-am zis, voi verifica mâine la fața locului.”

Tocmai când îmi împachetam sandvișurile pentru drum, în folie de aluminiu, cine credeți că mă sună? Sanda Enache! Era nelămurită cu manifestările minionilor despre care o întrebasem ieri la telefon. M-am scuzat că tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, trimis urgent de tata să duc un colet la un atelier mecanic, dar că ne-am putea întâlni și discuta pe larg după-amiază la o pizza. A fost de acord, urmând să stabilim locul și ora exactă prin telefon. Îmi venea să sar într-un picior de bucurie. Ca să evit eventualele surprize ulterioare, l-am sunat pe tata și i-am zis că acasă totul este ok. Mi-am aruncat trei mere roșii în rucsac, am îndesat casca pe cap și spintecând aerul ca o săgeată am parcurs traseul până la punctul de comandă. Drumul a fost mai puțin aglomerat ca de obicei, pentru că la finele acelei săptămâni însorite de primăvară, marea majoritate a concitadinilor era plecată la țară pentru lucrări specifice în grădini și livezi.

Prima acțiune bifată a fost să observ atent, prin binoclu, vârful de munte cu formă ovoidală. De fapt, erau mai multe blocuri masive din piatră alipite care își aveau originea într-un bloc comun crăpat și împrăștiat de intemperiile din ultimele trei sute de milioane de ani, având toate muchiile rotunjite ca ale unor pietre de râu de dimensiuni foarte mari (vă reamintesc că lanțul Hercinic are o vechime estimată de 300 – 400 milioane de ani). Peste acestea trona acest ovoid cu un diametru de aproximativ doi metri. Am observat modificarea ușoară spre albastru a culorii pietrei ovoidale, simultan cu aprinderea ledurilor din ceafa minionilor. Aceasta reprezentând, cel mai probabil, o veritabilă antenă de emisie.

Fără să mai stau pe gânduri, am luat coarda de alpinism pe umăr și am urcat muntele. Altitudinea nu era foarte mare, înălțimea versantului este de 322 metri. Am reușit să-i fac un ham ovoidului, iar celălalt capăt al corzii l-am legat de un bloc de piatră care stătea în pietriș, gata-gata să se prăvale. Cu o pârghie dintr-o țeavă ruginită de tractat autovehiculele găsită lângă buldozerul abandonat am urnit blocul de piatră în jos pe panta muntelui. Ovoidul a fost dislocat și scăpând din ham s-a rostogolit cu viteză crescândă, lovindu-se în plin de punctul meu de comandă – buldozerul – spărgându-i geamurile și deformându-i cabina. În urma impactului s-a transformat în mii de cioburi asemenea parbrizului de mașină care apoi s-au evaporat pur și simplu. Luminițele din ceafa minionilor nu s-au mai aprins, aceștia s-au retras în ei micșorându-se până la dimensiunea unui bob de mazăre. La atingerea solului dispăreau în pământ lăsând în urmă o mică gaură verticală ca un mormânt descoperit. Astfel am bifat și cea de-a doua acțiune.

Pe locul de unde a fost dislocat ovoidul rămăsese o rană circulară asemenea unei trape prin care se putea coborî în fabrica de minioni. Mi-am reglat lanterna și am vrut să fac câteva poze, dar nu am găsit telefonul. Acest fapt m-a reținut să cobor pentru că nu știam dacă voi mai ieși viu și nimeni nu m-ar fi putut localiza. Prin această fereastră se putea vedea o peșteră imensă cu nori groși în partea de sus ce nu reușeau să iasă prin trapa deschisă, provocând o ploaie deasă timp de aproximativ 3 – 4 minute. După ce norii au dispărut, în lumina difuză existentă se putea observa cu ochiul liber un râu și un lac cu apă cristalină înconjurat de copaci foarte înalți și vegetație deasă crescută pe solul grotei. Era tot ceea ce văzusem cu ochiul liber și mai apoi și cu binoclul. Un urlet lugubru a fost precursorul unui cutremur scurt de pământ. Munții mă asaltau din toate părțile, o lespede de piatră a astupat trapa ca și când în acel loc nu fusese nimic înainte.

Cum am ajuns acasă am zărit telefonul pe canapeaua din living. Am văzut imediat că Sanda mă sunase de trei ori. I-am trimis un mesaj prin care o anunțam unde sunt. Nu m-a sunat, mi-a scris că nu mai vrea pizza, că i-a dispărut minionul și că s-a săturat de glumele mele nesărate. Seara, tata mi-a adus pește fript acolo, la baltă, dar nu aveam niciun chef să mănânc. Un gând nu-mi dădea pace, mă rodea ca un chin ascuns: de ce nu văzusem în peșteră nicio vietate?

Am preferat să merg pe jos la scoală, am evitat zonele aglomerate, alegând o străduță lăturalnică. Cât de mult mi-aș fi dorit să fie vacanță, să nu fiu obligat să întâlnesc agitația de pe holurile lungi ale colegiului, glumele prostești ale colegilor, aroganța profilor, testele idioate și simulările trucate. Simțeam că o teamă greu de definit se înrădăcinase în interiorul meu. Citisem cândva sau poate auzisem că numai socializarea, implicarea plenară în cotidian pot vindeca această îngrijorare amestecată cu teamă. În minte îmi stăruia imaginea peșterii fără nicio vietate care mă obliga să văd lumea ca pe o eternă necunoscută. Am început să fug spre școală, eram deja în întârziere. Am intrat la biologie după cinci minute. Tudor m-a întâmpinat cu: „Oli, faci progrese!” Ceilalți, cu râsete. Tema eseului de săptămâna următoare a fost: „Influența simțurilor asupra perceperii realității.” Poate am găsit răspunsul la întrebare. Voi ce credeți? A, iar uitam să vă zic: am eliberat-o pe Oli în stratul de flori din fața casei.

 

 

1614 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.