REVISTA NAUTILUS / Proza / O şansă pierdută

O şansă pierdută

Mircea Coman • 10:02 - 01.02.2011 • 
,

Incinta de sinteză, în fapt o cameră fără ferestre, era luminată slab. Lămpile din cele patru colţuri aruncau asupra mesei centrale o lumină de-un verde pur, ca-n vechile laboratoare fotografice. Pereţii albi, cearşaful alb, acoperind masa chirurgicală pe care se ghicea după statură trupul unui bărbat, căpătaseră şi ele nuanţe verzui. În încăpere părea că nu se petrece nimic. O camera video, plasată deasupra uşii, înregistra invariabil aceeaşi imagine.

Operatorul din încăperea vecină stătea aşezat la pupitru, adâncit în lectura unui ziar. Nu privea nici monitoarele, nici panoul de sticlă, aproape la fel de mare cât peretele despărţitor, prin care se vedea masa de sinteză purtând corpul inert ca un cadavru.

Orele treceau greu, una după alta, aşa cum se scurg ele când n-ai prea multe de făcut. Trebuie doar să stai într-un loc, să aştepţi. Nu se prea ştie ce. Şi nici cât. Ziarul era vechi de trei zile. Nimic interesant în paginile lui. Scandaluri, obişnita vrajbă politică, plină de acuze şi disculpări, de bădărani certăreţi, arătându-se cu degetul unul pe celălalt, mizerie umană, promiscuitate… Un surdomut violator, bântuind cartierele bucureştene din periferie, încercase să profite de singurătatea unei fochiste, aflate în tură de noapte. Era la a treia sau a patra tentativă, spunea jurnalul, şi de fiecare dată ataca femei singure, aflate-n serviciu de noapte. Relatarea era cam anapoda. Jurnalistul nu făcuse deloc risipă de talent. Cum aflase că tipul era surdomut? Care era numele femeii? Cum reacţionase poliţia? Nimic din toate astea. Destul de probabil că nu era decât o invenţie gazetărească, un fapt divers de doi lei, ca să ameţească pe amatorii de senzaţional. Poate de-asta povestea era pe pagina întâi. Avea titlul scris cu litere roşii, mari. Surâse cu dispreţ şi răsfoi mai departe. Prin pagina a cincea, cu litere mici, mici, o ştire care-l făcu ceva mai atent: starea sănătăţii lui Ionescu-Quintus era stabilă şi sigură. Se recupera bine după un preinfarct. Chiar senzaţional la vârsta lui. Născut în nouă sute şaptesprezece… Quintus nu merita însă decât pagina a cincea. Prim-planul rămănea rezervat surdomuţilor libidinoşi, vânând fochiste însingurate.

Taraba jurnalistică era plină: preţuri care nu ştiau decât să crească, localnici disperaţi dintr-un sat gorjan lăsat de izbelişte, pradă alunecărilor de teren, linia de cale ferată Rîmnicu Vîlcea – Sibiu necirculată de peste jumătate de an, îngropată sub o avalanşă de pietere la Cîineni… Un articol despre impresionanta colecţie de chiloţi a unei vedete pop autohtone. Cu câteva poze, destul de convingătoare. Şi multe reclame. La automobile, la termopane, la excursii cu destinaţii care de care mai exotice. Se-amestecau toate într-un vârtej de iarmaroc din alte vremi. Fără să vrei, te obişnuiai să nu mai iei în seamă pe nimeni, să nu te mai impresioneze necazul altuia, să treci mai departe, alergând febril şi tot mai nepăsător după iluzia binelui tău.

Un titlu prin pagina a patra îi atrase totuşi atenţia. Începu să citească povestea cu un soi de curiozitate neîncrezătoare. Normală de altfel, pentru că era vorba de aterizarea neaşteptată a unui avion pe aeroportul din Bogota. Nu fusese o aterizare forţată. Nici vreo ieşire de pe pistă. Aterizase pur şi simplu un avion dat dispărut de peste un sfert de veac!! La capătul pistei, s-a oprit. Nimeni n-a deschis uşile. Staţia radio de la bord amuţise. Au pătruns în aeronavă trupele de pază ale aeroportului. Au găsit numai schelete, cu oasele albite de vreme.

Căută numele autorului. Nu s-ar fi mirat să-l descopere pe însuşi Poe semnat în josul paginii. Ar fi fost chiar un gest inteligent din partea editorului. Dar găsi un nume de-al nostru, din popor. Şi rămase-ntr-un soi de reverie…

Monitorul de pe pupitru, unul vechi, cu radiaţie catodică, arăta o succesiune de cifre. Sistemul, în niciun caz sărac în resurse, rula un UNIX fără interfaţă grafică. Doar caractere. Cifre mai ales. O valoare care creştea ceva cam repede… Repede rău… Cum de nu observase? Îi luaseră minţile scheletele alea din avionul ce aterizase la Bogota. Aruncă o privire pe setări. Avertizarea sonoră era oprită. La cea luminoasă, becul halogen era ars. Pierduse ceva important, după câte se părea… Accesă febril fişierul de jurnalizare. Începu să citească înregistrările în sens invers. Descoperi că acumularea se accelerase cu vreo jumătate de oră înainte. Sistemul consemna şi avertizarea operatorului dar el, adâncit în porcăria aia de ziar, nu văzuse. Blestematul ăla de halogen, ars de săptămâna trecută! Şi porcii ăştia, care alocă resursele după cât de sexoasă e secretara coordonatorului de proiect! Şi prostia din capul lui, care nu fusese atent că era oprită blestemata de sonerie!

Programul-asistent permitea sistemului să ia decizii, chair dacă operatorului i s-ar fi făcut rău. Peste noapte, rămânea la supraveghere un singur om. Lipsă de fonduri. Dacă acesta păţea ceva, lucrurile mergeau mai departe, ghidate de computer.

Acumularea atinsese pragul de catalizare cu exact treizeci şi şase de minute-n urmă. Ceruse confirmarea începerii noii faze. Nu primise răspuns şi continuase procesul. Tipul de sub cearşaf era aproape biosincron.

„Ăsta mai are-un pic şi respiră”, mormăi. Activă avertizarea sonoră şi căută febril telefonul. Formă numărul profesorului. Apeluri multe. Lucru cât se poate de normal la patru dimineaţa. Într-un târziu, auzi la capătul firului o voce răguşită, de om trezit din somn:

– Alo…

– Domnul profesor Mosiceanu?

– Da.

– Găvan sunt, de la laborator. Procesul s-a catalizat.

Brusc, profesorul păru că era treaz de când lumea:

– Când?

– Acum vreo patruj’ de minute.

– În ce stadiu e subiectul?

– Aproape terminal.

– Mişcări respiratorii?

– Nu încă, dar nu mai are mult.

– Bine. Vin imediat. Ai grijă, Sorine!

Nici n-apucase să aşeze jos receptorul că sistemul semnaliză sonor. Pe monitor, cuvintele apărură scrise cu caractere roşii: MIŞCARE DETECTATĂ! INTEGRAREA PROCESULUI RESPIRATOR ÎNCEPE ÎN CINCI SECUNDE. PATRU. TREI. DOI. UNU. ACTIVAT. Dincolo de panoul de sticlă, pieptul bărbatului se mişca lin.

Sorin Găvan făcu ochii mari. Parcă revedea un film vechi, cu Frankenstein. Parcă juca el însuşi. Parcă-l trăia aievea, într-un vârtej de sentimente, de idei, de senzaţii. Ştia că sub cearşaf nu e un organism. Doar o replică de lumină. Asistată de programul neuronal, clona holografică, după cum o botezase profesorul, avea să reproducă exact omul, caracterul, personalitatea… Subiectul era sintetizat simplu. Reacţii schematice, amintiri minime. Apoi, în luni de muncă, toate trăsăturile îi vor fi ajustate, amintirile îi vor fi îmbogăţite. Va semăna tot mai mult cu un om. Acum îşi ştia doar numele, pe care nici nu-l purtase vreodată, îşi amintea doar câteva chipuri, pe care nu le mai văzuse nicicând, doar câteva momente dintr-o viaţă schiţată în linii de cod chiar de profesorul Mosiceanu. El alesese datele de pornire. Pentru toţi ceilalţi, parametrii trebuiau să rămână necunoscuţi până în momentul sintezei de personalitate….

Auzi paşi pe hol. Uşa se deschise larg, şi-n prag se ivi un bărbat în puterea vârstei, cu părul cărunt, cu ochii de culoarea oţelului. Nu era singur.

– Bună dimineaţa, domnule profesor, salută laborantul. A-nceput să respire.

Mosiceanu-l privi drept în ochi. Găvan văzu lumini jucându-i profesorului între pleoape. Lacrimi? Un gând îi fulgeră mintea. Parametrii nu erau aleşi la întâmplare…

Au urmat încă două ceasuri de aşteptare, în echipă completă. Profesorul însuşi verifica totul, urmărea totul. Era tot mai încordat, îşi stăpânea tot mai greu nerăbdarea. Laborantului îi pierise oboseala. De multă vreme nu mai fusese atât de curios. Pe cine încerca profesorul să învie din morţi?

Sistemul accelerase la maxim acumularea. Cu fiecare clipă, mişcările reflexe erau tot mai vii, tot mai naturale. Omul de pe masa de sinteză prindea viaţă. Ochii tuturor erau aţintiţi pe monitoarele de supraveghere, pe peretele de sticlă. Vechiul display cu tub afişa valorile parametrilor biofizici. Erau tot mai apropiaţi de limitele normale. Tensiunea arterială o sută cincisprezece cu cincizeci şi cinci. Puls şaizeci şi doi virgulă cincizeci şi şapte. Tonus nouăzeci şi două de procente, repausal. Doar activitatea cerebrală nu atinsese încă pragul de conştienţă.

În clipa în care sistemul afişă SINCRONIZARE TOTALĂ, se făcu linişte. Încordarea nervilor avea ceva aproape material. O secundă trecea-ntr-un veac. Pentru Găvan chiar mai încet.

Prima mişcare nereflexă. Ochii, fireşte. Apoi mâna dreaptă, dusă spre piept, sub cearşaf. O clipă mai târziu, subiectul se ridica alene pe marginea mesei. Picioarele-i ajungeau jos. Era înalt. Şi semăna izbitor cu profesorul. Era mai tânăr însă. Mult mai tânăr. Probabil n-avea nici patruzeci de ani.

Găvan se miră derutat, căutându-l cu coada ochiului pe profesor. „Al dracului moş. Se dă Iisus!”, gândi laborantul. Nu-l ştiuse pe Mosiceanu atât de vanitos. Nici nu-i bănuise până tunci caracterul egocentric şi smiorcăit. O lacrimă-i aluneca pe obraz. Îşi plângea de milă? Operatorul simţea cum se umple de scârbă. Muncise ca un rob la experiment. Era o reuşită, desigur, numai că el avea acum impresia că nu fusese decât robul lui Mosiceanu şi al orgoliului său nemăsurat. Un prostănac în slujba adulatului profesor. „Atât de adulat încât nu se poate abţine să nu se autoaduleze”, gândi. Apoi întrebă vădit ironic:

– V-aţi redat tinereţea, domnule profesor?

Mosiceanu-l privi surprins. Dezamăgit. Cu ochii grei de lacrimi, cu vocea sugrumată de emoţie, găsi în el puterea de a risipi confuziile asistenţilor. Se adresă tuturor, ignorând întrebarea lui Găvan:

– Dragi colegi, dânsul este Bogdan Mosiceanu. Tatăl meu. Aici are vârsta de treizeci şi şase de ani. O vârstă pe care, din păcate, n-a apucat-o…

Cerul căzu peste capul lui Găvan. Profesorul vorbea rar despre tatăl său. Şi nu cu toată lumea. Îşi aminti că pe el îl învăţase cu evlavie câteva din metodele de studiu pe care acesta i le împărtăşise cu ani în urmă. Mosiceanu-şi diviniza tatăl. De-acolo venea tăria lui. De-acolo venea probabil şi proverbiala sa exigenţă… Şi lipsa de respect pentru gândirea superficială… Îi auzi glasul, de astă dată ferm, aşa cum îl ştia de mai bine de şapte ani:

– Tatăl meu a fost un profesor de liceu remarcabil. Şi un teoretician desăvârşit al fizicii, plecat prematur dintre noi. Nu l-am moştenit decât parţial. Am moştenit mai degrabă spiritul practic al mamei. Din acest motiv, am dorit să profit de acest experiment, pentru a-i mai acorda o şansă. Lui să fie cunoscut, iar lumii să-l cunoască. El nu va mai avea însă aproape nimic de câştigat din asta… Şi rostind aceste ultime cuvinte, îl privi pe Găvan.

În laborator se lăsă liniştea. Apoi, cineva începu să aplaude. Nu era nimic fals în asta. Şi nimic festivist. Aplaudau toţi. Şi Găvan. Dar el se simţi dintr-o dată străin. Proscris. Ciumat. Şi ştiu că va trebui să-şi găsească altceva de făcut.

2527 vizualizari

4 Comentarii

  1. dragos spune:

    Frumoasa povestirea, dar cam din topor. Imediat ce am aflat ce intentionaeaza sa faca profesorul m-am intrebat daca e vorba de un prieten bun mort inainte de vreme, de un parinte sau de un fiu. Cam simplist totul.

  2. dragos spune:

    I-am dat totusi 5 stele pentru ca in simplitatea sa curge frumos

  3. Mircea Coman spune:

    🙂 „Curge frumos”, dar „cam din topor”?… Interesant… 🙂

  4. …Un umorist cataloga criticul literar ca fiind acela care ne arata cum ar scrie el DACA ar fi in stare…
    …Succes ,Mircea !!! Scrie-ne , tot asa : ” cam din topor ” si „frumos curgatoare „…

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.