REVISTA NAUTILUS / Proza / Noua lume – Cornel Fetcu

Noua lume – Cornel Fetcu

Cornel Fetcu • 13:38 - 07.05.2016 • 

Fusese un experiment nereuşit în urma căruia am fost declarat mort. Aşa au crezut iniţial şi probabil că au rămas cu impresia aceasta. Departe nu erau de adevăr deoarece eram urmărit de o arătare destul de înfiorătoare, de mărimea unui câine…dar asta nu îl făcea mai puţin fioros, mai ales când vedeai acel număr impresionant de dinţi care încercau să te prindă de picioare asemenea unui tocător de carne şi oase. Creatura era destul de lentă datorită picioarelor asimetrice, cele din faţă fiind mai mari decât cele din spate. Acest lucru mi-a oferit un avantaj de-ajuns cât să mă urc pe o stâncă destul de înaltă.

Nu înţelesesem de ce s-a dezvoltat aşa, decât abia atunci când a început să mă urmeze pe stâncă, ajutându-se de acele braţe pe care le denumisem picioare din faţă. Se căţăra asemenea unei maimuţe. Alergarea…pentru mine,   părea că a fost mai bună decât căţăratul. Dar unde puteam fugi?

Eram deja obosit iar costumul indica nivelul oxigenului la douăzeci la sută. Concluzia era că…nu am avut timpul necesar pentru a ajunge la o concluzie. Tot ce era viu voia să mă mănânce. Atât de apetisant arătam. Asupra mea nu aveam decât o cheie fixă de 50 cu care eram pregătit de apărare. Am aşteptat să urce după mine pe stâncă şi l-am pocnit atât de tare încât i-am zdrobit ţeasta din prima. S-a prăvălit de pe acea stâncă asemenea…unui cadavru care se rostogoleşte la vale şi…acolo a rămas.

Îmi era sete…în curând avea să se instaleze şi senzaţia de foame. M-am întins pe spate ostenit după atâta alergare încercând să-mi trag sufletul. Priveam cerul cenuşiu, fără nori, când deodată am simţit cum Soarele începe să se facă simţit. Începusem să mă coc în acel costum de protecţie precum o pâine făcută pe ţest, Firicele de transpiraţie îmi alunecau pe pielea fierbinte. Ecranul se aburise iar gâtul îl simţeam tot mai uscat.

Începusem să fac planuri de supravieţuire pe termen scurt. Până la apă şi mâncare rămânea problema oxigenului. Animalele acelea respiră oxigen? Dacă îmi dau casca jos ce are să se întâmple? Mai aveam cincisprezece la sută până urma să aflu răspunsul la întrebare aşa că am grăbit procesul…ce aveam de pierdut? Am deconectat cablul de presiune şi am scos casca ţinând ochii închişi. După câteva secunde i-am deschis şi apoi am inspirat atât de adânc încât m-am înecat şi am tuşit o bucată de vreme până m-am obişnuit cu noul aer care era foarte greoi şi cu un miros metalic, înţepător. Mă bucuram că puteam respira. În ciuda căldurii sufocante am renunţat şi la costumul de protecţie.

După ce m-am dezmeticit, m-am uitat în jurul meu de pe acea stâncă ce părea singura în tot deşertul acela roşiatic. La câţiva kilometri am zărit nişte copaci – aşa îmi păreau de la distanţa aceea – şi m-am urnit către ei. Trebuia să mă îndrept acolo prin praful abundent pentru a căuta hrană şi apă. Riscul de a mă întâlni şi cu alte creaturi în acea pădure era maxim…dar trebuia să ajung. Am străbătut aproximativ douăzeci de kilometri, aproximasem eu. Acei copaci care mă aşteptau se dovediseră nişte adevăraţi coloşi ce zgâriau cerul, iar la sol nu găseai altceva decât un singur soi de iarbă. Pentru mine era bine deoarece nu aveam blocată vederea de cine ştie ce tufe sau boscheţi.

Până să intru în pădure, am analizat poziţia acelui soare în urma căruia am concluzionat că era timpul să îmi găsesc un loc pentru dormit. Trebuia să găsesc o soluţie. Nu m-am învârtit prea mult timp deoarece am găsit o vizuină săpată printre rădăcinile unui copac. M-am căţărat într-un alt copac şi am rupt nişte crengi cu care am mascat intrarea în vizuină. Frigul îmi intrase în oase şi m-a dus cu gândul la costumul abandonat în acel deşert. Foc nu aveam cum să fac atat din cauză că nu aveam cu ce să îl aprind cat şi din pricina animalelor. Adormisem destul de repede, răpus de oboseală. Cheia fixă o ţineam strâns…cu ambele mâini.

La un moment dat m-am trezit pişcat de o insectă…mă ustura al naibii de tare. Umflătura de pe gât era mare cât un pumn. Observasem că nu se luminase aşa că m-am culcat la loc, sperând să nu fac cine ştie ce infecţie…oricum nu aveam altceva mai bun de făcut.

*

Ceasul sunase dimineaţa devreme…era 6:30. L-am oprit şi m-am ridicat cu greu din pat. Simţeam nevoia să fac un duş, deoarece transpirasem destul de puternic peste noapte. În timp ce făceam duş am constatat o umflătură pe gât de mărimea unei jumătăţi de pumn întrebându-mă de unde a apărut. Semăna cu o pişcătură de ţânţar, deşi era cam mare pentru un amărât de ţânţar. Am încercat să apăs cu un deget dar l-am retras repede în urma usturimii provocate de atingere.

După duş, m-am îmbrăcat rapid pentru a-mi rămâne timp şi pentru micul dejun undeva în drum spre serviciu. Trebuia să îmi fac drum şi timp pentru a ajunge la un doctor să vadă ce am pe gât. La restaurant, vis-a-vis de clădirea unde lucram, am băut o cafea, am servit o omletă cu ciuperci şi o salată de crudităţi. Am achitat repede nota, după care am traversat pentru a ajunge la locul de muncă. La poartă am fost oprit de către pază.

– Vă rog să prezentaţi cardul, a spus cu mâna pe pistol unul dintre cei doi paznici.

Am scotocit prin geantă vreo două minute fără a-mi găsi cardul de acces. Deşi mă cunoşteau, regulamentul îi obliga să mi-l ceară zilnic. Acesta era agăţat de turul pantalonului…dar nu se vedea de sacoul care era destul de lung pentru mărimea mea.

– Ah! Aici era! am spus relaxat, deşi broboanele de sudoare de pe frunte îmi trădau emoţiile.

Am mers către lift şi am apăsat butonul cu etajul minus 10. S-au deschis uşile şi am mers spre laboratorul unde lucram, trecând printr-un hol destul de lung şi slab luminat. Am salutat vreo doi colegi după care mi-am continuat drumul. În urma mea s-a auzit cum unul dintre ei şi-a scăpat cana de cafea pe jos. Nu m-am întors…mi-am văzut de drum liniştit.

Ajungând în faţa laboratorului am accesat uşa, folosind cartela. După ce s-a deschis, o colegă s-a uitat lung la mine, ne-am salutat reciproc, după care…aceasta a leşinat. Am alergat repede şi m-am aplecat asupra ei să o ajut. Alţi doi colegi s-au apropiat să vadă ce se întâmplase. Când am ridicat privirea spre ei, s-au dat amandoi câţiva paşi în spate îngroziţi.

– Nu a murit, le-am spus zâmbind, ce v-aţi speriat aşa?

– Tu, tu…se bâlbai Hans. Nu ar trebui să fi aici.

– Ba da…e zi de muncă. Mi-am epuizat zilele de concediu, am spus eu nedumerit.

Umflătura de pe gât încă mă ustura. Am dus mâna instinctiv să o masez şi am constatat că se micşorase, era cam cât o nucă. E bine…mi-am spus, probabil nu are rost să mă mai duc la doctor.

Ai murit ieri în explozie, îmi întrerupsese gândurile Hans, tremurând în voce.

– Ieri?

– Erai…ajustai…avem filmarea.

– Nu înţeleg. Cum adică am murit? Sunt aici…

Începusem să îmi aduc aminte. Nu cum murisem, ci cum călătorisem în acea lume. Visasem?

Ia loc, mai bine.

Hans era un tip înalt, blond şi cu ochii albaştri, îmbrăcat cu halat alb, bineînţeles. Era astrofizician ca şi mine, iar alături de noi lucrau şi cei doi asistenţi: Jane…cea întinsă pe jos şi Karl care amuţise şi se uita când la mine, când la Hans ca la un meci de tenis.

Între timp Hans a adus filmările surprinse de camerele de supraveghere.

– Lucrai la accelerator, strângeai cu cheia nişte valve slăbite. Mi-ai spus să continui experimentul şi am demarat procesul. Probabil că nu ai strâns bine piuliţele.

– Dar nu văd flăcări în acea explozie, am spus eu de parcă ar fi contat.

Era ca un val albăstrui ce s-a deschis ca o gură, după care a dispărut absorbind tot ce se afla în jurul ei. A lăsat în urmă un gol decupat din tunel, o porţiune de vreo zece metri diametru.

– La asta lucram noi acum, încercam să înţelegem ce s-a întâmplat. Cert e că ai fost înghiţit de…acea gaură neagră?

Mă luase ameţeala, iar pe şira spinării mă încercau sudori reci.

– Mă duc până la toaletă, am spus.

Am crezut că este o glumă…o glumă proastă… dar filmarea…M-am dus să dau cu puţină apă pe faţă să-mi revin. Pe gât aproape că dispăruse acea gâlmă, fapt care mă bucura enorm. M-am şters pe faţă, iar apoi am îndepărtat şervetul oftând relaxat.

M-am pomenit înapoi în pădure, în acea vizuină cu tot cu şervet. Umflătura dispăruse, la fel şi senzaţia de usturime. Nu e posibil. Am înnebunit. Foamea îmi trecuse şi mă simţeam chiar sătul. Eram hidratat din cap până în picioare, iar pielea îmi mirosea a gel de duş. Am dat cu mâna prin păr şi, la fel, mirosea încă a şampon, iar hainele de pe mine…erau cele de serviciu. Cheia, unde e cheia?

Am ieşit din văgăună şi am cautat-o prin împrejurimi. Eram foarte îngrijorat că singura mea armă de apărare o pierdusem.

M-am decis să ies şi să explorez împrejurimile, în speranţa că voi descoperi ceva util. Am încercat să îmi adun minţile, cele pe care le mai aveam, şi am plecat prin noua lume care speram să nu fie doar un produs al imaginaţiei mele. Acelaşi soi de copac în toată pădurea şi aceeaşi iarbă de parcă era un tipar copiat şi lipit la nesfârşit. Nu era nimic diferit cu excepţia păsărilor care începuseră să se adune într-un număr tot mai mare pe crengile copacilor odată cu înaintarea mea în adâncurile pădurii.

Printre ciripituri începuse să se audă şi susurul unei ape. Nicio frunză pe jos, nicio creangă cazută, niciun ciot. Copaci nemuritori. Am urmărit zona unde păsările dădeau târcoale şi am descoperit un pârâu şi o mică cascadă ce tăiau pădurea în două.

Eram mult mai atent în jur pentru evitarea altor animale care vin la adăpat. Am băut. Era proaspătă şi rece ca o apă de munte. Am hotărât să merg în amonte, paralel cu râul, păstrând o distanţă destul de mare faţă de el. La un moment dat văzusem vreo doi câini care, din fericire, nu mi-au auzit inima ce bătea precum bate toaca la biserică.

M-am furişat cât am putut de repede şi cât mai departe de ei. Deja se apropia noaptea, iar teama de animalele ce dau târcoale pe întuneric mă făcea să grabesc pasul. Nu ştiu cât am mers, dar ştiu că am făcut nişte răni serioase din cauza pantofilor. Până la urmă am fost nevoit să mă opresc şi să caut un alt adăpost pentru înnoptat.

De data aceasta am ales un copac care era uşor de căţărat. M-am aşezat pe o creangă destul de lată şi deasă încât puteam sta bine pitit. Sforăitul era o problemă cu care mă confruntam de ceva vreme, iar aici chiar devenise o adevarată problemă.

Încă nu am fost atent pentru a măsura ziua şi noaptea cu ceasul de la mână. Am dat importanţă supravieţurii şi altor probleme de genul câinii şi dantura lor. Încercam să îmi iau gândul de la ei, dar îmi veni în minte altceva. Faptul că erau carnivori şi că ar trebui să existe şi animale mai slabe pe care aceştia le vânează.

Am adormit într-un final cu gândul la ziua următoare şi cu speranţa că mă voi fi trezit iar în lumea mea. Dar nu a fost aşa. M-a trezit zgomotul păsărilor care începuseră încăierarea mai sus cu o creangă de cuibul meu.

Am coborât fără gălăgie, m-am întins tacticos, după care m-am dus către râu să mă spăl putin. M-am pus în genunchi, am băgat ambele mâini în apă şi am aruncat pe faţă cu apa rece ce te pişca asemenea unor ace. Am băgat iar mâinile în apă şi…iarăşi m-a înţepat ceva. Nu am apucat să vad ce era dar se umflase mâna la fel ca pişcătura anterioară. Intr-un fel m-am bucurat, , căci asociam pişcătura cu biletul meu spre casă. Am zis să refac ritualul şi să închid ochii sau să mă culc în aşteptarea miracolului. Am ales prima variantă şi după câteva secunde i-am deschis.

Mi-a pierit zâmbetul când m-am trezit într-o altă pădure, pe latura unui munte, am bănuit eu. Era o imagine mai familiară, cu conifere şi tufe de mure şi zmeură. Am făcut câţiva paşi prin desiş, apoi am dat la o parte câteva ramuri ale unui copac. Mă aflam într-adevăr undeva pe un munte, iar jos se vedea un lac imens, o poieniţă, şi dacă privirea nu mă înşela, se vedea şi un drum forestier.

Mă întrebam dacă eram in lumea cunoscută de mine sau mă aflam în altă locaţie din acea lume. Ma gândeam şi la Hans, dacă lucra în continuare la proiect, dacă se afla în cautarea unei soluţii de a mă aduce înapoi…şi dacă găseşte o soluţie…nu mai am costumul de protecţie, costumul antiradiaţii. Nu e bine deloc.

Drumul pe care l-am urmat nu avea nicio urmă de roţi sau alte urme care să indice civilizaţie. M-am chinuit ieri să bat atâta drum. Mi-am julit tălpile ca azi să ajung în altă parte şi să o iau de la capăt?

Frustrarea creştea cu fiecare oră petrecută pe acel drum pe care constatasem că mă aflam tot în lumea aceea. Observasem acelaşi tipar al copacilor, aceleaşi tufe de mure şi zmeură care, chiar dacă erau răzleţe, aveau aceleaşi dimensiuni şi forme. Se întampla ceva mai mult decât ciudat. Nu aveam niciun aparat de măsură, laboratorul mobil măcar, pentru a putea extrage şi analiza puţin lichid din umflătura de pe gât şi…şi nici cheia fixă nu o mai aveam.

Printre copaci se ivi o cabană modestă din lemn, cu gard proaspăt vopsit şi cu coşul fumegând. M-am bucurat şi am alergat cât m-au ţinut picioarele. Când să deschid poarta sări un câine şi se agaţă de gard. Era legat cu un lanţ cât antebraţul meu de gros. Am început să strig cu disperare în voce:

– E cineva acasă?

Am mai strigat de câteva ori, apoi m-am gândit că dacă insist, iar acel câine continuă să latre, nu cumva să mă trezesc cu vreo haită de prin păduri. Am decis să sar gardul prin altă parte, după care am bătut la uşa cabanei. Nu se întrezărea nicio mişcare şi nici prin geam nu am putut vedea ceva din cauza draperiilor groase şi închise la culoare. Am intrat pur şi simplu în cabana primitoare.

Masa era pregătită. Mâncarea mirosea de parcă tocmai fusese luată de pe foc. Am cercetat toată cabana strigând, dar nu mi-a răspuns nimeni. Bănuiam că este cineva acasă, sigur era cineva acasă…mâncarea încă aburea.

Am aşteptam mai bine de o oră şi până la urmă m-am aşezat la masă. Erau tacâmuri pentru o singură persoană, dar mâncăruri gătite şi felurite cât pentru zece. Am început să mă înfrupt din bucate fără nicio jenă. Mi-am turnat şi un pahar de vin deşi nu vazusem nicio viţă de vie afară. Nici nu cresc strugurii într-o zonă ca asta. Însemna că mai sunt şi alţii şi că probabil au procurat vinul de prin alte zone.

Am mâncat pe săturate după care am luat carafa cu vin şi m-am dus într-un dormitor ce părea că era pregătit pentru oaspeţi. În dreapta, cum intrai în cameră, era un pat cu o saltea destul de înaltă ce te ademenea parcă să te întinzi şi să uiţi de ziua încărcată. Un dulap din lemn în stânga iar în faţă, la geam, o măsuţă şi un fotoliu îndreptat cu faţa către uşă. Am mai turnat un pahar de vin după care m-am aşezat pe acel fotoliu. Ce senzaţie! M-am cufundat în acel pluş, adormind cu paharul în mână.

Dimineaţa…m-am trezit speriat. Eram tot în cabană. Mi-era teamă de a nu mă fi trezit iar în vizuină. Am coborât scările, am cotrobăit iar prin toată cabana şi…nimic. Era totuşi o schimbare. Masa era strânsă iar în locul cinei apăruse micul dejun format dintr-o cafea, omletă cu ciuperci şi o salată. Era cât se poate de înfiorător. Era micul meu dejun pe care îl serveam aproape zilnic. M-am pus pe mâncat – nu aveam de ales – apoi am ieşit afară. Poate totuşi avea să apară cineva.

Era aproape seară. Atât de mult să fi dormit? Am spus că o să cronometrez cât…şi m-a pocnit o idee. Am aşteptat să se întunece de tot, după care am ieşit iarăşi afară. M-am aşezat pe trepte şi am ridicat privirea cu teamă. Erau constelaţiile văzute de pe Pământ. Lira, Orionul…toate erau acolo. Dacă sunt pe Pământ atunci ce e cu acel câine din curte? Şi unde sunt toţi oamenii?

Am decis să rămân în cabană o perioadă pentru a-mi aduna gândurile şi a sta la pândă să văd cine pregăteşte masa. Chiar era o necunoscută şi mă înfiora gândul că cineva umbla pe lângă mine fără ca eu să am habar. Experimentul…gândurile îmi erau amestecate şi nu mă simţeam în stare să le separ şi să le analizez. Era vorba să atingem sau, cel puţin, să ne apropiem de viteza luminii. Probabil am reuşit şi am creat o gaură neagră. Dar nu înţelegeam cum am reuşit să deschidem una la aşa dimensiuni. Adică în mod normal ar fi trebuit să nu depăşească maxim un centimetru în diametru şi nici să rămână deschisă atâtea secunde cum rămăsese cea din filmare, cea prin care am trecut şi eu. Adică ar fi fost nevoie de o cantitate enormă de energie. O gaură de vierme?

Mă gândeam cum să fac să mă întorc, măcar pentru o oră, să îmi pot lua echipamentele necesare…o armă. Aşa cum am ajuns cu hainele de serviciu pe mine, la fel aş putea ajunge şi cu alte obiecte atâta timp cât le voi ţine asupra mea. Ce m-a pişcat? Şi de ce a doua oară nu m-am întors acasă şi am ajuns tot aici? Insecta, sau ce o fi, e răspunsul. Am stat în lumea mea cât timp gâlma a fost umflată.

M-am uitat la mână şi mai era puţin umflată. Se apropie, am spus cu voce tare. Teoretic, după ce am scăpat de umflătură m-am întors în locul unde am fost pişcat iniţial, deci ar trebui să ajung înapoi la râu. Am tâşnit repede şi am început să cotrobăi toată casa. Am ajuns la dulapul din cameră şi am găsit haine şi încălţări pe mărimea mea. Prea mari coincidenţele.

Am ieşit în curte şi am alergat spre o anexă a cabanei, un spaţiu de depozitare care ar fi putut fi folosit pe post de garaj. Ar fi fost bună o maşină, mi-am spus încruntat la ideea de mers pe jos. Am găsit o puşcă de vânătoare cu lunetă. Măcar am găsit ceva util. Am găsit şi cartuşe si-am încărcat arma. Oriunde mă deplasam le ţineam asupra mea în cazul teleportării neprogramate.

Am luat mâncare şi apă şi…m-am trezit la râu. Nici nu am apucat să le pun într-o geantă sau într-un rucsac. Eram cu sticla de apă şi mâncarea în mâini, dar măcar apucasem să pun mâna pe o pungă. Mi-am trecut cureaua armei de pe umăr pe după gât, am bagat bucatele în pungă, am verificat ceasul. Indica ora 8:00. Nu exista un tipar pentru aceste deplasări sau cel puţin nu sesizasem o continuitate a timpului, indiferent de loc. Era seară la cabană iar acum, la râu, era dimineaţă. O iau razna dacă nu am nişte răspunsuri.

Un mârâit îmi distrase atenţia. Asta îmi lipsea acum. Am luat arma de pe umăr ţinând-o cu ambele mâini şi cu ţeava îndreptată înspre sol. Am lăsat punga jos. Erau doi câini care se jucau la vreo o sută de metri de mine. Vântul bătea dinspre ei. M-am îndepărtat încet de zona aceea şi am continuat drumul râului. Mă gândeam să bag iar mâinile în apă poate mă transportam înapoi la cabană. Măcar acolo eram ferit…nici măcar nu am apucat să văd de unde provenea mâncarea. Totodată eram şi curios de lumea aceasta, acelaşi Pământ, după poziţia stelelor dar totuşi diferit şi pustiu.

Un alt câine apăru în faţa mea cu colţii pregătiţi de atac. Am ridicat arma şi am aşteptat să îi văd reacţiile. Mă privea fix în ochi parcă şi el aşteptând reacţia mea, mă analiza, mişca din cap parcă întrebător de prezenţa mea. Am lovit cu piciorul în pământ în speranţa că îl voi speria. Dar l-am aţâţat încât a pornit într-o alergare schiopătată dar hotărâtă către mine.

Am fost nevoit să îl împuşc, riscând să adun toată pădurea călare pe mine după asemenea zgomot sau poate, cine stie, poate că i-am speriat. Câinele s-a spart în mii şi mii de fragmente iar până să ajung să vad ce naiba se întâmplase au dispărut de parcă au intrat în pământ asemenea unor furnici. S-a contopit într-un fel cu pământul de sub picioare. Nu e posibil, am spus scuturând din cap. De fapt nu ştiu de ce mă miră. Nu e posibil acel câine dar sunt posibile călătoriile mele? Mi-aş fi dorit să fi fost totuşi mai aproape să fi văzut mai bine ce se întâmplase cu el. Data viitoare, mi-am spus. Punga! Unde…o uitasem când am încercat să mă ascund de ceilalţi doi. Am ales să merg mai departe fără ea.

Ajungând la marginea pădurii am urmat firul apei care speram că mă va duce către o aşezare…umană. Am ajuns la capătul apei care izvora din pământ şi care curgea asemenea unei cascade doar că invers – de jos în sus. M-am aşezat negândindu-mă la nimic, privind în gol resemnat. Cascadă de-a-ndoaselea…legile fizicii nu se aplică aici, asta e sigur. Am ridicat privirea. Măcar era o privelişte plăcută pe partea aceasta de pădure faţă de acel deşert arid şi fierbinte.

Un câmp plin cu plante galbene, rapiţă probabil sau semănau cu rapiţa, un drum gri, prăfuit ce tăia câmpul în două la fel cum râul despărţea pădurea. M-am uitat la ceas şi indica orele 15.00. Nu ştiam când a trecut timpul dar m-am gândit la acea cascadă…aşa că am ignorat ora. Am ales drumul prăfuit, nu că aş fi avut alte opţiuni şi am înaintat fără să ştiu ce îmi rezervă capătul lui.

Soarele apunea, dar eu continuam să merg fără încetare. Am scos lanterna să mă ghidez cumva pe acel drum, deşi dacă stăteam să mă gândesc mai bine parcă era prea drept pentru un drum de ţară. Îl puteam parcurge şi cu ochii închişi, părea construit fără pic de abatere.

Am ridicat privirea şi o lumină difuză apăru în calea mea, era ceva în faţă. Am grăbit pasul şi am mai parcurs vreo doi-trei kilometri. Cu cât înaintam cu atât era mai puternică lumina. Părea o aşezare, un sat. Numai gândul că mă apropiam de case îmi spori senzaţia de foame şi sete, eram cu gândul numai la cabana aceea cu bucatele ei minunate.

Am aşezat arma într-o poziţie uşor de manevrat. Într-adevăr era un sat. Până să mă apropii de prima casă a apărut un alt câine doar că acesta era ceva mai deosebit. Era de vreo două ori mai mare decât cei anteriori iar lânga el mai apăru un altul, identic. Am înghiţit în sec şi apoi am încercat să le vorbesc.

– Staţi potoliţi, nu vă vreau răul.

Vorbeam cu ei degeaba deşi păreau că înţeleg sau poate că asta îmi doream eu, să mă auda cineva…ceva, oricum…se uitau când unul la altul când la mine. Unul a rămas pe loc, iar celălalt a încercat să ajungă cumva în spatele meu. Evident că nu l-am lăsat şi am tras un foc în aer de data aceasta. Nici nu s-a sinchisit să se oprească măcar şi să mă privească, nici măcar o tresărire. Şi-a continuat drumul de parcă ar fi fost surd. L-am împuşcat şi am întors arma repede către celălalt câine. A lăsat capul într-o parte cât să vadă în spatele meu. A verificat probabil ce s-a întâmplat cu colegul lui. Asta nu a fost o piedică pentru el şi a dat să mă atace. L-am doborât şi pe el din prima.

Aveam avantaj deoarece o dată pe lună mă duceam la poligon cu prietenii, un hobby de-al meu. Am alergat către prima casă şi am bătut la uşă fără a primi un răspuns nici de data aceasta. Am apăsat pe clanţă şi am intrat fără a mai privi în urmă. Am luminat cu lanterna pentru a găsi întrerupătorul după care am aprins lumina pe hol strigând iar…în gol.

Începusem să râd ca un nebun. Paşisem pe holul imens, iar în camera din dreapta era o masă…o masă cu mâncare. Dacă era vorba despre nebunie, aceasta îşi bătea joc de mine într-un mare hal. Să râdă nebunia de tine, am spus cu voce tare. M-am conformat şi i-am făcut pe plac. M-am aşezat la masă, am mulţumit şi apoi am început să servesc. Nebun sau nu…mi-era foame.

Am aşteptat să se lumineze de ziuă. Aşa începusem…cu aşteptare, dar între timp am adormit pe scaun şi cu capul pe masă. Cum s-a făcut dimineaţă am ieşit pe strada principală şi am început să iau fiecare casă la verificat. Mi-a luat ceva vreme să fac asta iar tot efortul depus fusese în zadar. Unde sunt oamenii? Unde să mă mai duc? Cu ce am greşit? Am ajuns în iad? Atât de păcătos să fiu? Gândurile îmi fu întrerupte de un alt câine.

– Tu ce dracu mai vrei? Altul, la fel ca cei cu o seară înainte doar că şi acesta era un pic diferit. Blana părea suflată cu ceva auriu ce strălucea în bătaia soarelui. Nu am stat pe gânduri, deja mă plictiseau încercările astea, am pus mâna pe armă şi am tras fără nicio remuşcare. Nu a paţit nimic. Blana parcă i s-a miscat şi a ricoşat glonţul ca un scut. Am început să transpir. Am făcut un pas în spate, după care am tras din nou. La fel. Am luat-o la sănătoasa şi am intrat în cea mai apropiată casă. Am închis uşa după mine şi m-am postat în dreptul geamului.

Câinele stătea acolo parcă păzindu-mă. Şi-a făcut upgrade?! Câinele!? Lângă uşă, în suportul pentru umbrele, era o bâtă de baseball. Am zâmbit mişeleşte, am apucat bâta cu fermitate şi am ieşit în grabă. Am dat în el de i-a sărit upgrade-ul. Bâta la fel de bună cum era şi cheia fixă.

– Na scut! i-am spus plin de ură.

Am rămas lângă el să văd dacă dispare ca cel din pădure. Am stat vreo cinci minute după care am intrat în casă să iau un cuţit să pot face ceva cercetare de laborator. Am intrat să iau cuţitul şi m-am uitat din nou pe fereastră să fiu sigur că a rămas acolo dar tocmai ce dispăruse.

– Serios? am strigat. Pe buneee?!

Am luat arma în spate, bâta şi am ieşit din nou. Am vrut să plec din acel sat când în faţa mea apăru Jane. Am lăsat armele jos, am alergat spre ea şi am luat-o în braţe cu lacrimi în ochi.

– Ai venit. Am scăpat. Unde e Hans?

Nici un răspuns. Se uita la mine lăsând capul în stânga şi în dreapta exact cum făceau câinii.

– Aceeaşi privire. Cine eşti? Ce vrei de la mine?

Nici nu am apucat să reacţionez când s-a repezit deodată la mine şi m-a muşcat de mână. Locul se umflase instant ca celelalte gâlme, doar că de data aceasta nu am mai dispărut.

– Tu…

– Tu…repetă şi ea lăsând capul într-o parte analizându-mă.

– Două entităţi se întâlnesc, că bănuiesc că eşti tot vreun câine updragadat şi ne îngânăm?

– Îngânăm, a repetat ea.

– Crezi că dacă ai luat înfăţişarea cuiva cunoscut nu o să îţi mai crăp capul? Du-mă înapoi acasă! M-am aplecat să iau bâta de jos.

– Eşti acasă, a spus ea calmă.

Era identică cu Jane, părul scurt şi blond, ochi căprui, cu chipul fardat subtil. Până şi îmbrăcămintea era exact ca a ei. Singurul lucru diferit era vocea care suna robotic.

– Acasă? Şi oamenii unde sunt?

– Suntem toţi aici, mi-a răspuns cu vocea aceea care deja mă călca pe nervi.

– Aici unde?

– Peste tot.

– Deja mă scoţi din sarite. Eşti vreun câine, vreun animal ca cel de mai devreme?

– Mă scuzi că vorbesc mai greu dar…o să încerc să remediez eroarea…nu am mai folosit limbajul vorbit de mult timp.

– Eroarea? Şi cum vei face asta? am întrebat-o mirat.

– Accesez amintirile.

– Păi şi? Accesează-le mai repede. Ce amintiri?

– Ale noastre, ale tale…

– Ale mele? Cum adică ale mele?

– Ti-am introdus în corp niste nanoboţi pentru a culege date doar că organismul tău se opune şi îi expulzează. Am încercat se te asimilăm dar nu ne dai voie.

– Ce?! Cum adică să mă asimilaţi? Să devin ce?

– Să fii una cu noi.

– Nu. Nu. Mi-e bine aşa cum sunt.

– Vei scăpa de nevoia de a mânca, de a bea apă, de a dormi…

Simţeam că îmi plesneşte capul iar răspunsurile…poate că nu puneam întrebările corecte.

– În ce an suntem? Să o luăm cu începutul. Eu vin…sau sunt din anul 2016.

– Verific. An = perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Pământului…

– Hei! Nu definiţia…

– Prima asimilare…am vrut să o opresc din nou dar am spus să o las, totuşi…vorbea…a avut loc conform calendarului, acum 3000 de ani.

– Deci suntem în anul 5000?

– Aproximativ.

– Ce înţelegi prin asimilare?

– Evoluţie.

– Zici tu? Ce s-a întâmplat cu oamenii?

– Au fost asimilaţi. Ei au dezvoltat sistemul de boţi special pentru asta. Au început iniţial să îi folosească în medicină ca nanoboţi. Au eradicat total bolile iar mortalitatea a scăzut. Nivelul de trai a crescut drastic iar viaţa a fost prelungită cu mult peste medie. Rezultatul a constat în războaie pentru extinderea teritoriilor…

– Şi în atâţia ani nu au reuşit să iasă în spaţiu, să colonizeze vreo planetă…orice planetă?

– Au fost atât de multe războaie încât nu s-a mai gândit nimeni la evoluţie cu excepţia Profesorului şi a unor adepţi de-ai lui. De la el a pornit ideea de boţi purtători de date.

– Mă scuzi că te întrerup…animalele?

– Sunt antiviruşi. Au luat o înfăţişare pe măsura ta prin care să poată apăra sistemul…de tine.

– Am cam păcălit sistemul, am spus eu rânjind cu gândul la bâta de baseball.

– Te-am ajutat noi. Ţi-am pus la dispoziţie casele să te poţi feri de pericol, arma, stânca din deşert…

– Şi dacă mă muşcau? Aş fi fost asimilat?

– Nu. Eliminat.

– Continuă te rog, cu istoria.

Profesorul a găsit o soluţie de a indexa memoria şi conştiinţa unui om într-un singur boţ de dimensiunea unui bob de orez. Apoi a găsit o cale de a le uni.

– Adică? Unde a vrut să ajungă?

– De exemplu acele case.

M-am întors instinctiv şi acestea s-au prabuşit precum acel câine intrând în sol.

– A unit conştiinţele. Boţii pot lucra independent sau în grupuri, precum casele.

– Să înţeleg că aici este o realitate virtuală?

– Nu în totalitate.

– Deşertul?

– Real. Cam aşa arăta Pământul. Am căzut de acord să îţi creăm o imagine mai familiară cu păduri, ape, case…eu.

– Păi şi dacă sunt conştiinţele oamenilor aici, pot vorbi cu Hans Norwat?

– Nu!

– Nu…nu îl găsiţi sau nu, nu a existat în perioada acelor asimilări?

– Nu pot răspunde la această întrebare.

– Stai puţin. De ce nu?

– Sunt blocată.

– Actionaţi independent, ai spus. Actionaţi în grup. A unit conştiinţele.

– Aşa este.

– Care dintre cele trei variante e cea bună? Poţi lua decizii de una singură?

– Pot!

– Atunci răspunde la întrebare.

– Nu pot.

Am oftat lung şi îmi venea să o strâng de gât. Prin câte am trecut…

– Cine te reţine? Sunteţi conduşi de cineva? Adică faceţi totul împreună sau sunteţi sub supravegherea cuiva cu ceva mai multă autoritate sau putere decât voi?

– Nu pot răspunde.

– Ok…acel Profesor. Când a trăit?

– Înaintea războaielor. El a murit dar alţii i-au continuat munca. Când au văzut că nu mai există cale de întoarcere cu acele războaie, au început asimilarea în masă.

– Hopa! Stai aşa. Adică au făcut asta fără acordul lor?

– A fost cel mai bine aşa.

– Cine decide ce a fost bine şi ce nu?

– Aşa trebuia să fie.

– Nu există aşa trebuia. Există dreptul de a alege. Au avut de ales?

– A fost alegerea corectă.

– Cine a ales asta, femeie?! Cine a decis?

– Voi…noi, nemuritorii. Nu înţeleg de ce te deranjează acest lucru.

– Nemuritori pe dracu. Într-o zi o să cadă un meteorit peste voi şi o să vedeţi voi atunci nemurire.

– Nu vom muri.

– Spui că v-aţi unit conştiinţele dar totuşi te porţi şi vorbeşti ca un copil…sau nu vorbeşti. Cine te blochează? Ce e de ascuns? Ce ai de pierdut?

– Acestea sunt întrebările tale cele mai importante?

– Nu, am eu una mai bună. Cum mă întorc acasă?

– Eşti acasă.

– Nu. Nu mă duci de nas. Cum ajung acasă în 2016?

– Nu poţi.

– Am ajuns o dată. Când am fost pişcat prima dată.

– Nu mai poţi repeta experienţa.

– De ce? Şi nu îmi spune că nu poţi răspunde.

– Deoarece îţi va face rău călătoria.

Nu îi puteam citi pe faţă dacă minte sau nu.

– În ce fel îmi va face rău?

– Vei muri dacă mai încercăm să te trimitem o dată. Deja ti-am făcut rău. Am vrut să te trimitem înapoi dar nu am reuşit să te ţinem acolo decât pentru o zi. Am consumat prea multă energie pentru asta iar corpul tău a fost iradiat destul de puternic. O să remediem asta prin nanoboţi…dacă ne vei lăsa.

– Nu înţeleg. Dacă am ajuns acolo, de ce nu am rămas acolo?

– S-a creat un efect de bumerang în spaţiu-timp care te-a adus înapoi. Probabil din cauza că aparţii lumii…viitorului.

– Ok. Aparţin lumii voastre. Cine ne conduce? Am dreptul să ştiu, doar aparţin lumii ăsteia. Mereu trebuie să existe cineva pe post de păpuşar…Jane?

Aceasta tăcu de parcă cineva îi blocase toate simţurile.

– Jane? pot să te strig aşa? Semănati prea bine.

– Da, poţi.

– De fapt…tu reprezinţi o singură persoană în acest moment? Sau sunteţi mai mulţi?

Se blocase din nou. M-am îndepărtat de ea. Îmi venea să plec doar că nu prea aveam unde. Nu cred că puteam scăpa atât de uşor de ei.

– Trebuie să mă odihnesc, i-am spus.

– Cum vrei. Avem tot timpul pentru a sta de vorbă.

Întrebări aveam sute şi i le puteam pune pe toate. Dar am vrut să iau o pauză pentru a-mi face ordine în gânduri, să fac cumva să o prind la colţ şi să îmi răspundă corect sau coerent la întrebări. Ceva nu era în regulă. Considera că este lumea perfectă deşi, eu cred că era constrânsă în vreun fel să se supună anumitor reguli care îi interziceau să îmi dezvăluie toate informaţiile cerute. Adică spunea că toate conştiinţele din lume sunt unite. Asta însemna că ar fi trebuit să fie o entitate atotştiutoare, cu o putere nemărginită doar că cineva sau ceva, mai mult ca sigur îi controla.

A spus că m-au protejat de antiviruşi…antiviruşii nu sunt formaţi tot din conştiinţe sau boţi pe care tot ei îi pot controla? Daca sunt separaţi, cine îi conduce? Antivirusul are conştiinţă proprie? E doar un program care le-a scapat de sub control ori altcineva conduce antiviruşii? A spus ca mă puteau elimina. Deci nu îi pot controla. Jumătate din noapte am stat treaz tot punându-mi întrebări. Mă trezise mirosul de cafea. Am servit obişnuitul dejun şi aşteptam să apară Jane. Nu am ieşit din casă ca nu cumva să vina vreun antivirus. Deşi…dacă l-aş lăsa să mă muşte? Dacă nu mă va omorî?

Jane apăru ca de nicăieri.

– Bună dimineaţa.

– Bună.

– Cum ai dormit?

– Bine…cred.

Nu ştiam de unde să încep şi ce să o întreb.

– Voi cum vă distraţi? Ce faceţi toată ziua…şi noaptea? Aţi spus că nu dormiţi.

– Procesăm date.

– Vorbeşti ca un computer. Ce fel de date? Un om cu conştiinţă nu ar face asta non-stop. Ar căuta să se şi relaxeze într-un fel. Rectific. Care este scopul existenţei voastre?

– La fel ca al oamenilor. Încercăm să ne asigurăm viitorul existenţei noastre, nelipsitul instinct de conservare. Nu mai cautăm hrană şi apă pentru a supravieţui dar în schimb ne upgradăm în funcţie de…schimbările climatice de exemplu. M-ai întrebat ce vom face dacă va veni un meteorit peste noi. Vom supravieţui. Chiar dacă Pământul va fi distrus noi tot vom dăinui chiar dacă asta va însemna să plutim prin spaţiu. Energie există peste tot.

– Am început bine. Cine vă conduce?

– Ai mai întrebat asta.

– Dar nu am primit niciun răspuns.

– De ce trebuie să fim conduşi de cineva anume?

– Pentru că sunt sigur că asta se întâmplă. Aş dori să vorbesc cu o singură persoană dintre voi, fără prezenţa altora care să asculte.

– Nu este posibil.

– Ai spus că puteţi trăi şi individual.

– Corect.

– Dar totuşi supravegheaţi şi controlaţi de cineva. Acel Profesor…nu? Cum îl cheamă?

Iar tăcuse.

– El vă conduce. Aţi fost păcăliţi de el. Cei ce l-au urmat au pus în aplicare planul lui ştiind ce fac…sau nu. El avea deja conştiinţa încărcată iar când au început acele asimilări era deja acolo…vă aştepta. Am dreptate?

Jane începuse să tremure. La un moment dat se dezintegrase şi apoi dispăru prin podeaua casei.

– Am avut dreptate, am spus mândru deşi acest fapt nu mă ajuta cu nimic atâta timp cât nu mă putem întoarce în timpul meu. Mă plimbam prin casă neliniştit. Luasem bâta de baseball şi loveam prin aer încercând să execut mişcarea corect. Ceva lovi fereastra şi căzu pe jos. M-am apropiat şi m-am aplecat să văd ce a căzut. Erau doi boţi, am presupus eu, de vreo 6-7 milimetri. Păreau striviţi. M-am uitat mai atent la bâta de baseball şi pe partea cu care lovisem câinele mai găsisem încă doi care pătrunseseră în acea bâtă. Am lăsat-o jos, oricum nu aveam cu ce să analizez acei boţi.

– Alo, am început să strig, nu mai aveţi chef de vorbă?

Jane se materializă în spatele meu.

– Sunt aici.

– Unde ai dispărut atâta timp? Ai fost la reeducare? Am început să râd. Vreau să vorbesc cu Profesorul, am spus.

– Eşti sigur?

– De ce n-aş fi?

– Deschide uşa, mi-a spus Jane zâmbind, dar nu te vom mai putea proteja.

M-am dus repede la uşă şi în prag aştepta un câine.

– Intră, i-am spus.

– Nu poate intra. Tu va trebui să ieşi.

– Şi mai bine, vom vorbi din pragul uşii.

– Cum te cheamă, Profesore?

Se apropiase şi Jane de mine. Părea nervoasă şi îşi freca mâinile, era a doua oară când îşi arăta emoţiile…mai devreme zâmbise.

– Nu asta e important, mi-a răspuns câinele.

M-am dat un pas în spate speriat când a început să vorbească.

– Dar ce este important?

– Astăzi şi mâine…nu ce a fost ieri. Nu mai folosim nume, nu sunt necesare.

– Şi…o luăm de la capăt. Să spunem că ştiu cine eşti. Ce ai de spus în apărarea ta.

– În apărarea mea? De ce ar trebui să mă apăr? De o bâtă?

– De ce ţii oamenii cu forţa? Ce ai de pierdut? Am înţeles că sunteţi nemuritori.

– Cine îi ţine cu forţa? Nu îi ţine nimeni?

– Nu? Jane, cine este Profesorul?

Jane tremura parcă încercând să îmi spună. Şi nu răspunse.

– Decât să privezi o existenţă de libertate mai bine o omori. Era un citat, nu mai ţin minte cine l-a rostit, dar cam aşa suna. Deci, cât o să mai lungim jocul ăsta, Hans?

– Întotdeauna ai fost cel mai deştept dar de data aceasta eu am fost cel care a realizat ceva.

– Să înţeleg că nu voi pleca niciodată de aici.

– Nu prea. Dar de unde ai ştiut că sunt eu?

– Ai greşit, în primul rând, când mi-ai trimis-o tocmai pe Jane.

– Dar nu s-a dat de gol cu nicio informaţie.

– Nu, dar dintotdeauna a fost mai emotivă. Tu mereu ai fost mai dur cu ea şi doar în preajma ta îşi freca mâinile aşa. Şi mai ştiu şi cum ai reuşit să creezi acest viitor. Eu am fost de vină. Cheia fixă. Am pierdut-o.

– Nu ai pierdut-o. Era la tine în apartament, în patul tău. După ce ai dispărut, am fost rugat să trec pe acolo şi să caut contacte de-ale rudelor tale pentru a le anunţa trecerea ta în nefiinţă. Aşa am găsit cheia şi boţii de pe ea. Dar cum de te-ai gândit tocmai la cheie?

– Bâta de baseball…şi Jane. Dacă nu era ea poate că nu aş fi făcut vreo legătură. Acum ştiu de ce nu doreşti să mă întorc.

– Îţi dai seama că nu pot face asta, era să te pierd când Jane te-a trimis înapoi şi abia am reuşit să te întorc din drum. Şi oricum nu mai putem face asta acum. Nu te-a minţit când ţi-a spus că eşti iradiat şi că nu o să mai traieşti mult. Dar dacă ne laşi să te tratăm…

Avea dreptate, începuse să îmi cadă părul de ceva vreme, mă simţeam slăbit.

Nici nu aveam habar cum făcuse asta sau cum am reuşit să ajung în viitor şi în acelaşi timp conectat la o semi-lume virtuală. Sau probabil că acesta era şi paradoxul creat de mine…sau de Hans care a făcut posibilă această trecere direct către o lume virtuală dar şi fizică în acelaşi timp. Probabil că au evoluat destul de mult în atâţia ani. Alesesem să nu mă mai gândesc la asta sau la orice ţinea de fizica cuantică…din cauza ei mă aflam aici.

– Nu! Prefer să mor decât să fiu o informaţie aflată sub tirania ta.

– Cum doreşti. Toţi ştiţi decât să vă plângeţi…

Fără să ezite a lovit cu piciorul podeaua iar apoi totul în jurul meu a dispărut. Am rămas singur între patru pereţi cenuşii, probabil formaţi din boţi, o închisoare fără nicio uşă. O singură fereastră mi-a fost lăsată cât să nu înnebunesc din prima zi. Am privit prin ea.

Eram într-un cub, care plutea prin spaţiu şi din care se putea vedea Pământul. Din el rămăsese doar un ciot…probabil că a fost lovit de vreun meteorit.

 

 

 

1077 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.