REVISTA NAUTILUS

Ochii SPP-istului s-au prefăcut în fulgere încrucişate de uimire, gura e strâmbă. Până şi cravata i s-a deznodat, iar cămaşa albă a ieşit din pantaloni. A dat buzna peste preşedinte în toiul nopţii şi, de surescitare, nici nu poate să vorbească, doar îl scutură de umăr.

– Ce vrei, Ghiţă? se răsteşte Dan Andronescu, sprijinindu-se într-un cot de şalele nevestei.

– E groasă treaba, dom’ preşedinte! îşi găseşte replica SPP-istul.

Andronescu îşi priveşte soţia, care nu pare să simtă cotul lui ascuţit înfipt în carnea moale, revărsată inestetic, apoi se uită iar la bărbatul cu ochi albaştri. De când a preluat el mandatul, toţi SPP-iştii au ochi albaştri. I s-a părut o glumă uşor de înţeles, pe placul poporului. Ca acelea la care auzi hohote, pe coloana sonoră a serialelor, şi râzi şi tu, chiar dacă nu-ţi venea. În toiul nopţii însă, azuriul ochilor lui Ghiţă i se pare enervant.

– Dorm în Bucureşti, nu-n New Yorkul mă-sii! se răsteşte. Ce nu mai poate aştepta până dimineaţă? A fost vreun cutremur?

SPP-istul înghite în sec, dar nu se retrage.

– N-nu… Trebuie să vedeţi…

Andronescu se ridică în fund, se uită la ceasul care arată ora două şi îşi caută o ţigară. În timp ce o aprinde, îl priveşte bănuitor pe Ghiţă.

– Ghiţă, te-ai îmbătat sau ce-i cu tine? La ora asta, nici ca să-l văd pe Ben Laden de-o mână cu Isus nu mă ridic din pat!

Râde singur şi Maria, nevastă-sa, se foieşte puţin, dar nu se trezeşte.

– Trebuie să veniţi, o ţine una şi bună SPP-istul. Premierul vă aşteaptă în cabinet. Şi şeful Senatului… Ilie e cu ei.

Andronescu descheie primii doi nasturi de la pijamaua neagră de mătase şi se scarpină absent pe piept. Deja i-a trecut somnul, ba chiar e un pic intrigat. Ilie, ovreiul românizat, e tare în PR. Dacă nu era el, cu toată televiziunea poporului, nu câştiga mandatul, ci doar praful de pe tobă.

– A început al treilea război mondial sau ce? bodogăne, dar începe să-şi caute hainele.

– Mai ceva, dom’ preşedinte! zice SPP-istul.

Dar Andronescu deja nu-i mai dă atenţie. Şi-a tras pantalonii şi, dintr-o inspiraţie de moment, ia din dulap flaneaua veche, roşie, pe care o purta la emisiunea lui de noapte. Dan Andronescu în direct, la televiziunea care a schimbat faţa României. Exact asta a făcut, deşi la început toţi au râs. Televiziune de apartament, bla-bla… Toată Românica e acum o televiziune de apartament, numai că el a câştigat grămezi din bani dintr-a lui. Miroase flaneaua şi suspină nostalgic atunci când o trage peste pielea buburuzată de încordare. Ce vremuri fericite trăise în lumina reflectoarelor, aruncând în naţia încremenită de emoţie un episod senzaţional după altul! Ce nopţi! Ce zile…

– Hai să vedem care-i treaba! zice şi iese din dormitor.

Andronescu trece rapid pe holul pustiu, încercat de o undă de bună dispoziţe. Abia acum îşi dă seama că-i lipsise groaznic acţiunea. E aproape de birou când remarcă un fel de bâzâit care face geamurile să vibreze.

– Ce se aude? întreabă.

– Ei sunt, şopteşte Ghiţă.

– Cine? Vorbeşte clar, măi omule, că eşti cât dulapul, nu ţânc de grădiniţă!

– Ei… Da-s mici… Cine-ar fi crezut?

Andronescu se uită compătimitor la SPP-ist şi, notându-şi în minte să-l trimită mâine, de fapt azi, la evaluarea psihiatrică, intră în cabinet. Primul ministru Nelu Samson sare de pe canapea şi-i întinde o palmă asudată. Corina Pralea, preşedintele Senatului, înclină bărbia şi îi aruncă o privire apăsat dezaprobatoare.

– Nu prea v-aţi grăbit, domnule Andronescu, spune din vârful buzelor siliconate preşedintele Senatului.

Andronescu se face că nu o aude. La urma urmei, e de la opoziţie, ce pretenţii să ai? S-a suit scroafa-n copac de când cu unicameralul… Priveşte întrebător spre premier. Băiat bun, deşi puţin cam timorat.

– Eu unul nu eram deloc convins, bolboroseşte premierul. Adică, toţi am mai văzut la televizor, sigur că da… Au mai ieşit cu declaraţii tot felul de specialişti. Ruşii, americanii… Dar cine putea spune chiar aşa, pe bune… Numai câte bancuri s-au făcut…

Andronescu se uită prostit la ei. Parc-au mâncat hamei cu toţii! Au rămas la dineul ăla şi după plecarea lui, au mâncat ceva stricat, iar acum stau în creierul nopţii în salon şi leorpăie prostii.

– Ce se întâmplă aici? Pen’ ce m-aţi trezit? urlă din toţi bojocii. Ce v-au dat ăia la ambasada americană? Verde de Paris?

Primului ministru începe să-i tremure bărbia, parcă s-ar pregăti să plângă. Preşedintele Senatului continuă să-l fixeze dezaprobator, ca o nevastă care-şi întâmpină consortul întors de la o bere pe la ora două. Noaptea.

– Au trecut întâi pe la Casa Poporului, îi spune Corina. M-au anunţat băieţii, dar deja plecaseră spre Cotroceni.

Cică pe la Senat o poreclesc unii Scorpia. Pe bună dreptate! Ce i-ar da una peste botul ăla roşu, să-i facă siliconul să se scurgă!

– Ruşii? Talibanii? ABBA? Dumnezeu şi toţi sfinţii? scuipă cuvintele preşedintele.

– Extratereştrii, zice sec madam Pralea.

Andronescu se holbează la ea interzis. Nu o bănuia de un asemenea simţ al umorului. Figura preşedintelui Senatului e însă extrem de serioasă, iar primul ministru o aprobă bâţâind din cap.

– Da-da, eram împreună când a sosit înştiinţarea… Am venit într-un suflet.

– Vreţi să cred că a aterizat o farfurie zburătoare în Bucureşti? şopteşte Andronescu.

– Am zis să vă mai las puţin să dormiţi, până se adună şi restul oficialităţilor, intervine Ilie. Problema e cum procedăm. Până să apară toată treaba la televizor, trebuie să avem o strategie.

– Ce-au făcut până acum? întreabă preşedintele, prin a cărui minte zbârnâie deja vreo zece variante de titlu pentru o asemenea ştire.

Pricepe ce-a vrut să facă Ilie. La o adică, răspunderea e colectivă, nu doar a preşedintelui. Totuşi, trebuia să-l trezească imediat, dar o să discute mai târziu despre asta. Între patru ochi.

– Nimic, răspunde tremurat premierul.

– Nimic? repetă preşedinele.

– Stau. N-a ieşit nimeni din navă… Doar luminile îşi tot schimbă culoarea.

Andronescu îi face un semn şi Ilie iese discret, să bage în priză echipa de la televiziunea poporului, unde acum e acţionar principal un nepot de-al lui Andronescu. Urmărindu-i dosul cum dispare, preşedintele strâmbă din nas. Ceva nu-i miroase a bine. Şi are nasul fin, nu degeaba a făcut cu anii anchete! De fapt, el a inventat ancheta în serial. Numai cu dispărutul ăla, Elodiu, de-i bănuia Poliţia soţia că l-a rezolvat definitiv, au ieşit 247 de episoade. Săptămâna trecută, serviciile i-au spus că omul e bine mersi, la Caracal, trăieşte cu o fufă mult mai tânără, care e şi gravidă. Încă se gândeşte dacă să nu-l rezolve el, că doar n-au fost atâtea nopţi pierdute degeaba! Problema extratereştrilor e însă mult mai presantă.

– Ia staţi aşa! zice. Sigur nu-i o farsă? De ce să vină băieţii ăştia la noi? De pe tot Pământul ăsta, să aleagă ei tocmai Bucureştiul… Pentru ce? Pentru maidanezi şi curve? Pentru gropile din asfalt? Poate pentru borduri…

Madam Pralea începe să pufnească demonstrativ şi preşedintele o lasă mai moale. La urma urmei, Ilie are dreptate, ăsta e un moment de uniune naţională. Dacă e adevărat, beneficiile pot fi uriaşe. Sau pericolul.

– Nu-s de-ai noştri, e clar, raportează Samson. A tras o patrulă în ei şi a lovit un fel de barieră invizibilă. Le-a transformat gloanţele în praf.

– A tras o patrulă în ei? răcneşte preşedintele, cutremurat de magnitudinea incidentului. Daţi-o dracului de treabă! Erau cu capul? Dacă-i enervăm, ăştia ne fac praf!

– De departe, nu şi-au dat seama… Au greşit şi băieţii, ca oamenii. În fine, pentru orice eventualite, două MIG-uri sunt în aer, avem şi nişte tancuri mai încolo…

Le-ar zice el să-şi bage MIG-urile undeva, că nimeni nu s-a gândit să-l evacueze întâi pe preşedinte înainte să tragă cu bombardeaua. Totuşi, curajul prezidenţial dă bine pe sticlă, şi cine ştie dacă-l lăsau ăia verzii să plece oricum.

Telefonul sună strident şi toţi tresar. Andronescu se întinde după receptor, încercând  să facă abstracţie de brusca strângere de inimă.

– Colonel Protopopescu, de la SRI. Permiteţi să raportez!

– Zi, colonele! spune Andronescu, deja intrat în priză.

– Extratereştrii vor să discute cu dumneavoastră.

– Cu mine?

– Au zis cu preşedintele.

Lui Andronescu i se usucă instant gura.

– Cum adică au zis? întreabă după o pauză, cuprins de al doilea val de scepticism.

– S-a auzit o voce din farfurie. În româneşte… Cu accent bulgăresc.

Ideea îl enervează pe preşedinte. Adică, de ce să aibă accent bulgăresc? Au trecut întâi pe la Sofia? Ce-au pus la cale pe.-acolo? Dac-au luat ăia caimacul? Am înghiţit-o cu UE, da acuma şi cu extratereştrii rămânem de căruţă?

– Rămâneţi pe poziţii! ordonă.

Se întoarce spre restul oficialităţilor.

– Ce specialişti avem în problema asta? Parcă era ăla, cum îi spune, avea şi-o emisiune la Naţională.

Ilie, întors pe nesimţite în birou, şopteşte.

– E în vacanţă, l-am sunat. Safari…

– Şi se mai plângea lumea de sărăcie! Da cosmonautul?

– Perjoiu? Cred că a plecat în Italia. După ce aţi comasat Agenţia spaţială cu aia pentru agricultură şi l-aţi trecut în rezervă… Mai căutăm, dar soarta naţiunii e deocamdată în mâinile dumneavoastră.

– Eram sigură! izbucneşte madam Pralea. Vrei să confişti întâlnirea asta istorică pentru propriul interes politic. Ce truc ieftin!

– Stai cuminte, cucoană, că încă nu ştim ce iese din toată tărăşenia. Să n-o sfeclim, că râde toată ţara dup-aia şi cu curul de noi!

– Lăsaţi, că vă ştim noi tertipurile politice, dă replica preşedintele Senatului, rotunjindu-şi dispreţuitor ochii. Până la alegeri mai sunt zece luni şi am văzut cu toţii sondajele.

Gândul la consaje îi cam îngheaţă boaşele lui Andronescu, dar se sileşte să le ignore. Sondajele ies după cum plăteşti, iar el are totuşi televiziune. Ca să-şi revină, deschide calculatorul şi accesează camerele de supraveghere. Imaginea îl dezamăgeşte.

– Ce prăpădită de farfurie zburătoare e şi asta? Nu-i mai mare ca o Dacie…

– Aşa o rasa lor, îşi dă cu părerea premierul. La urma urmelor, şi noi, cu toate computerele astea… Cipurile sunt tot mai mici…

– Las-o, domnule, cu cipurile! Ce treabă au cipurile?

Chiar în timpul ăla, farfuria se face din verde roşie şi începe să piuie.

– Nu mai au răbdare, comentează Ilie. Trebuie să luaţi o decizie, domnule preşedinte.

– Nu mai au răbdare, sigur! Că la noi ăştia vin, extratereştrii care ajung la genunchiul lui Miluţă şi se enervează repede! spune Andronescu.

Remarcă satisfăcut grimasa de pe figura lui madam Pralea. Umblă zvonul că ea şi fostul premier, care n-avea să mai pupe mandat în vecii vecilor, au avut o relaţie amoroasă. Ce găsise la piticotul ăla pe care-l înjurase şi ultima babă chioară după micşorarea pensiilor şi a salariilor era un mister.

– Ziceţi-le să trimită o delegaţie…

Se întoarce spre Ilie.

– E gata echipa?

– Da, aşteaptă.

– Să intre. Ai grijă să filmeze numai ei! Aşa, minimalizăm daunele dacă se întâmplă ceva.

Ce-o fi cevaul ăla, nu ştie nici el. I s-a pus totuşi un nod în stomac. Or fi extratereştrii ăştia mici, dar sunt totuşi de pe altă planetă.

– Haideţi în salon, spune moale. Ilie, ai grijă să fie asigurată paza!

Ilie dă ochii peste cap, evident deranjat de ideea că nu s-ar fi gândit la ceva la mintea cocoşului,

– Şi covorul? întreabă Ilie. Garda de onoare, fanfara?

Andronescu îşi imaginează scenele, cadru după cadru. De efect, chiar dacă e noapte. Dar e cazul să fie prudent.

– Dacă au o problemă cu roşul? Sau cu muzica? Lasă mai discret, că-i mai bine.

Ilie se eclipsează în timp ce oficialităţile se mută. Andronescu zâmbeşte profesional, în timp ce băieţii îşi aşază camerele.

– Vedeţi cu lumina aia! Mai în stânga, băieţi, le zice blajin.

– Sigur, şefu, se face, e de acord cel mai vechi din echipă.

Îşi clipesc cunoscător unul altuia. O să-l prindă cu partea bună, iar madam Pralea o să arate ca o ciumăfaie.  Îi pare rău că n-au un monitor şi aici, să-i vadă cum coboară din farfurie. E prea târziu pentru asta şi surâde încurajator spre ceilalţi. Asta o să dea bine pe camere. Remarcă în treacăt că madam Pralea e cam verde la faţă. Surâsul i se lăţeşte. Să vadă şi ea cum e să te prindă cineva la înghesuială! Numai cu inundaţiile cât l-au chinuit, parc-ar fi el de vină că se duc dracului digurile şi oamenii nu-şi asigură casele.

Se aud nişte fâşâituri şi uşile se deschid. Întâi, Andronescu nu vede nimic. După aia, coboară privirea şi îşi muşcă buzele să nu râdă. Două aschimodii ţopăie pe covor şi ET arăta sexy pe lângă ele.

Nu-s doar mici. Au înălţimea unui copil de un an şi agilitatea unei maimuţe. Faţa galbenă şi pătrăţoasă are în mijloc un fel de trompă. Ochii, două cercuri negre, scot continuu bale. Nu lacrimi, bale verzi. Braţele păroase se termină cu câte trei degete. Trunchiul şi cele două picioare sunt acoperite cu un fel de ţesătură violet, care la fiecare mişcare pare să fie cuprinsă de flăcări.

– Bine v-am găsit, locuitori ai Pământului! spune unul dintre ei. Eu sunt Arhaad, comandantul navei Panhi. Venim de pe Proxima Centauri şi vrem doar pace şi înţelegere.

– Bine aţi venit, răspunde cu întârziere Andronescu, încercând să-şi oprească hohotul care s-a oploşit undeva pe la mijlocul traheii. Suntem mereu bucuroşi de oaspeţi.

E clar că scaunele din salonul oficial sunt prea înalte pentru ei. În disperare de cauză, se aşază turceşte pe covor şi aşteaptă să-i urmeze ceilalţi exemplul. Extratereştrilor ideea pare să le facă plăcere. Andronescu vede pe faţa Corinei Pralea că-l înjură în gând. Poartă o rochie de seară neagră.

– Ce vă aduce pe meleagurile nostre? întreabă preşedintele. Nu că n-aţi avea ce vedea, doamne fereşte! România e o destinaţie turistică de succes…

Se opreşte fiindcă îl gâdilă rău în gât. Simulează un acces de tuse.

– Ce s-o mai dăm după leuştean, domnule preşedinte! Avem nevoie de învăţătura voastră, a românilor.

– A noastră? repetă deconcertat Andronescu.

– Da, da! Lăsaţi modestia la o parte, sunteţi cei mai potriviţi de pe toată planeta, zice hotărât Arhaad. Am făcut cercetări un cincinal întreg.

– Ce să zic, mulţumesc! Dacă vă putem ajuta… Deşi noi suntem săraci, şi cu criza asta…

– Sigur, n-o să fie pe gratis! Vă putem revoluţiona medicina, agricultura, meteorologia…

– Minunat, minunat! spune entuziasmat preşedintele, care vede oportunitatea electorală. Şi ce vreţi să vă învăţăm?

Se teme că extratereştrii au subestimat naţia.

– Şmenul, tărăgănează vorbele Arhaad.

– Cum adică, şmenul?

– Da, şmenul, începe să ţopăie extraterestrul celălalt. Ţeapa… Şpaga. Votul pe ulei şi zahăr… Alba-neagra… Brăiliţa… Mogulii… Tonomatele… Ce concepte geniale! Doar o rasă între rase le-a putut perfecţiona astfel.

Andronescu schimbă priviri uimite cu Samson şi Pralea. Oare nu visează?

– Ştiţi, noi încercam să le eradicăm, şopteşte sfios. UE ne-a cerut…

– Dă-o dracului de UE! şopteşte premierul.  Au dreptate. Cine-i poate învăţa mai bine ca noi? Vă aduceţi aminte, în 2009…

Andronescu le face semn cameramanilor să taie sonorul. În studio o să renunţe cu totul la partea asta, e clar.

– Da de ce vreţi să învăţati aşa ceva? se apleacă spre Arhaad.

Îl loveşte un miros de varză împuţită. Balele care curg din ochii ectratereştrilor devin mai vâscoase, seamănă cu mucii.

– Suntem prea corecţi, şopteşte căpitanul.

– Da, extrem de cinstiţi, îl îngână celălalt. Extrem!

– Şi asta-i de rău? întreabă înţepată madam Pralea.

E evident că o face doar aşa, din spirit de contradicţie. Parcă n-ar şti toată lumea de afacerile lui bărbatu-su cu termopane şi cărămizi!

–  Dacă nu luăm măsuri, e de rău! pleoscăie căpitanul.

– Da, se duce dracului toată civilizaţia noastră, întăreşte adjunctul. Prea multă plictiseală…

– Ce ne daţi? întreabă Andronescu.

– Putem vindeca toate bolile, propune căpitanul. Un jet de spumă de pe nava noastră peste un oraş şi gata! Dup-aia nici nu se mai îmbolnăveşte nimeni niciodată…

Andronescu se gândeşte puţin şi dă din cap.

– Nu-i bine! Cu doctorii şi asistentele ce facem? Au învăţat oamenii atâta vreme… De unde le plătim ajutorul de şomaj până-i recalificăm? Ştiţi câtă şpagă se plăteşte în spitale?

– Putem asigura nemurirea, zice adjunctul. O undă invizibilă, emisă de nava noastră…

– Doamne fereşte! sare-n sus Corina Pralea. Chiar că dă faliment sistemul de pensii.

– Nu-i bun, concluzionează Andronescu. La o adică, doar câteva chestii d-astea pentru un program pilot. Ne sacrificăm noi, conducerea, să vedem cum merge, să n-aibă efecte adverse. Altceva mai puţin spectaculos n-aveţi?

– Poate ceva cu inundaţiile? propune cu voce nesigură Arhaad, fluturându-şi trompa întâi de sus în jos, apoi de la dreapta la stânga. Am înţeles c-aţi avut probleme în ultimii ani. Dar e o tehnologie încă experimentală…

Andronescu zâmbeşte mulţumit. Ia te uite de unde sare iepurele! Face semn echipei să pună iar microfoanele în funcţiune.

– E un acord istoric, dragi oaspeţi, prin care salvăm poporul greu încercat de puhoaie… În schimbul acestui inestimabil ajutor, vă vom împărtăşi din cunoştinţele noastre în materie… hm… social-economică. Şi e doar începutul unei minunate colaborări. Gândiţi-vă câte posibilităţi se deschid, acum când suntem în avangarda cooperării intergalactice… In-fi-ni-te, stimaţi concetăţeni şi oaspeţi!

Cuvintele îi umplu cerul gurii ca bulele înţepătoare şi reci ale şampaniei, îl ridică din ţărâna politicii mioritice spre exotica boltă înstelată. Boltă care deodată nu mai e stearpă, ci încărcată de minuni aducătoare de putere, de rating, de procente ce le râd în nas sondajelor, de afaceri cărora doar Proxima Centauri le e limita. Se ciupeşte ca să nu hohotească. Ar destupa o sticlă din cele scumpe, dar se gândeşte că ăştia micii şi şturlubaticii consumă de felul lor azot lichid sau cine ştie ce alte drăcovenii. Doamne fereşte să li se facă rău! Plus că trompele alea ale lor sunt total inestetice şi aşa, darămite dacă se mai pun pe supt.

Îşi strâng palmele aşa, de pe covor, şi preşedintele îşi simte pielea umplându-se de mucozităţi. Dar nici nu clipeşte. Nu degeaba a fost atâta vreme om de televiziune! Surâde şi mai larg şi între timp, discret dar sigur, o bagă în faţă pe madam Pralea, să se ungă şi ea.

– Până duminică, acordul va fi redactat în cele mai mici amănunte, promite Andronescu, urmărind cu satisfacţie sporită paloarea instalată brusc pe faţa preşedintelui Senatului. Îl semnăm atunci?

Arhaad îşi mai plimbă o dată trompa în toate direcţiile şi Andronescu, ghicind aprobarea în gestul său, nu se poate opri să nu se întrebe, îngreţoşat, dacă n-aşteaptă şi vreo zăbăloşeală. La urma urmei, parcă poţi şti cum merge treaba pe la ei? Priveşte direct în cameră, îndreptându-şi spinarea, convins că ochii îi strălucesc mai dihai decât la episodul pilot din serialul Elodiu.

– E o mare victorie pentru toţi românii, conchide rituos, profitând că madam Pralea pare pe punctul de a vomita. Se dovedeşte astfel încă o dată că, în ciuda celor spuse de duşmanii politici, am câştigat preşedinţia  doar pentru binele poporului…

Extratereştii se maimuţăresc în legea lor, cameramanii par să se fi molipsit şi nu prea le mai pasă de calitatea imaginilor, chiar şi lui Andronescu parcă i-ar veni să ţopăie un pic. I-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Nu doar că are următorul mandat asigurat, poate schimba şi Constituţia, se face preşedinte pe viaţă. La chestia aia cu nemurirea o să mai mediteze, să nu fie o sabie cu două tăişuri, dar are timp, la o adică tot timpul din lume… Le face semn cameramanilor să se pregătească de plecare, ştirea trebuie băgată urgent într-o ediţie specială, de la televiziunea poporului o s-o preia şi cea naţională şi după aia restul nehalitelor comerciale, care i-au furat formatul.

Arhaad se potoleşte în sfârşit şi delegaţia pare gata de plecare.

– Vom comunica veştile bune Consiliului Suprem al planetei capitală, zise căpitanul. Ţinem legătura…

Pe Andronescu parcă l-ar strânge spate. Dacă se răzgândesc?

– Ce faceţi până duminică? întreabă.

– Mai tragem şi noi o tură la înălţime, zice adjunctul. Ne înnebunim după chestia asta.

– Aha, mormăie Andronescu. Nu vreţi să rămâneţi pe la noi? E vară, soare. Faceţi o vizită pe Litoral, la mănăstiri…

– Nţ, zice căpitanul.

N-are cum să-i ţină ostatici, asta e. Numai să nu se întoarcă la bulgari.

– Ştiţi ceva, eu zic să semnăm acum un acord de principiu. Dup-aia facem nişte acte adiţionale, rezolvăm amănuntele.

Ilie prinde din mers ideea, scoate o coală de hârtie. În cinci minute, acordul e gata şi Arhaad îşi pune trompa pe el. Oficialităţile aplaudă, televizioniştii aplaudă şi ei, dup-aia fug să dea caseta pe post. Până una-alta, reporterul transmite prin telefon o scurtă informaţie, să nu le ia nimeni caimacul.

Din uşă, Arhaad se întoarce.

– Uitasem… Ar mai fi o problemuţă legată de înţelegerea noastră.

Andronescu simte că transpiră. Doar nu s-or îneca acum, ca ţiganul la mal?

– Ziceţi, dragi oaspeţi, ziceţi şi facem tot posibilul…

– După 25 de ani, s-ar putea să vină potopul.

– Cum adică, potopul? icneşte preşedintele Senatului.

– După cum ziceam, tehnologia asta e experimentală. Dar, în principiu, dacă se întâmplă, vine la vecini.

– La vecini? spune Andronescu. Dă-i dracului, ce ne pasă de ei? Am bătut palma şi gata!

Ilie conduce extratereştii, Andronescu stabileşte o şedinţă extraordinară mâine dimineaţă, pentru Senat. Îi pare rău că madam Pralea câştigă sănătatea înfloritoare şi poate chiar nemurirea, dar ăsta-i preţul concordiei, ce să-i faci.

Înainte să se întoarcă în pat, îşi priveşte imaginea pe ecranul supertelevizorului din birou. Arată bine, curajos, preocupat de interesul naţional, dispus la sacrificii. Celelalte oficialităţi sunt un fundal pentru el, preşedintele, măreţul om în stat care a convins extratereştrii.

– După noi, potopul, mormăie şi se duce la culcare.

Vizualizari: 662