REVISTA NAUTILUS / Proza / Muntele-cu-batrani

Muntele-cu-batrani

Aurel Cărăşel • 11:36 - 06.10.2009 • 

Nigrin îşi încheie nemulţumit ziua de muncă. Pentru a doua oară, în mai puţin de zece zile, îşi atrăgea observaţii severe din partea Secretarului-Şef al Asigurărilor, deoarece nu reuşise să livreze la timp păcătoasele alea de taloane verzi. Iar asta numai din neglijenţă. Băiatul de la NIUS i le aducea, conştiincios, în fiecare dimneaţă, cu cîteva minute înainte de începerea programului, şi le aşeza ordonat pe colţul biroului, în stive severe, riguros simetrice. Cînd intra pe uşa de sticlă, primul lucru pe care îl zărea erau turnuleţele lor dreptunghiulare, cu una dintre margini dantelată. Ar fi trebuit să le înregistreze, să le scrie numărul de ordine şi să le trimită la Asigurări prin serviciul interior de corespondenţă.

Ar fi trebuit…

De ani de zile nu făcea decît ceea ce trebuia. Iar pentru asta îşi primise regulat salariul, la fiecare jumătate şi sfîrşit de lună şi, de două ori pe an, o primă pentru servicii deosebite. Acum însă se dusese pe apa sîmbetei cel puţin una dintre acestea. Şi, poate, chiar şi un anumit procent din viitorul salariu.

Nigrin îşi frecă iritat tîmplele sure şi oftă îndelung, privind la teancul taloanelor. Nu ţinea minte să i se mai fi întîmplat vreodată o boacănă ca aceasta. Ceasul din perete arăta ora 17, cînd telefonul îşi ţîrîi de trei ori apelul automat de încheiere a orelor de serviciu. Prin ferestrele întredeschise se zărea o pată decolorată de albastru înmuiat în sîngele soarelui muribund. În încăpere pătrunse un şuvoi de aer proaspăt, încărcat cu miresmele primăverii întîrziate.

Nigrin îşi înhăţă grăbit servieta şi, în timp ce ieşea pe uşă, îşi zise că nici în primăvara aceasta n-o să aibă parte de imaginea unui pom înflorit sau de aceea a unei cîmpii înverzite. Lucrurile astea se aflau dstul de departe şi, ca să le vezi, te costa destul de scump. Iar de neînsemnatele economii pe care de bine, de rău reuşise să le pună deoparte, nici nu se putea gîndi să se atingă. Asta dacă nu voia cu tot dinadinsul să ajungă la Muntele-cu-Bătrîni. În ceea ce privea înlocuitorii sintetici de copaci, dispuşi în şiruri perfect paralele, în Grădina Publică, nu prea merita să-ţi pierzi timpul. Adevărat că aveau frunze, unii chiar şi flori, dar ia să fi încercat să striveşti una între degete! Te apuca ziua următoare îndoind-o în toate chipurile, ba mai plăteai şi amenda înscrisă cu litere de-o şchioapă pe un panou electronic, care te avertiza în legătură cu actele de vandalism.

Bineînţeles că pînă să ajungă în sala de la parter slujba deja începuse. Cîteva capete, printre care şi acela al Secretarului II de la „Organizare şi Prestări”, se răsuciră încruntate şi îl fulgerară cu dispreţul abia ascuns al privirilor. Se făcu cît putea de mic, îşi trase umerii şi îngenunche umil în faţa unui iconostas liber, aflat aproape de uşă. Imediat, deasupra frunţii gingaşe a Fecioarei, chiar pe aureola argintie, se aprinse o inscripţie roşie, care-l avertiza că, pentru a putea utiliza cu folos iconostasul, iar rugile sale să ajungă cît mai urgent la urechile Preasfintei, va trebui să introducă în aparat o monedă de doi soldi.

Înghiţi în sec, negru de supărare, şi vîrî banul în fantă, cu o mînă tremurătoare. Nu putea să se ridice, pur şi simplu, şi să plece, pentru că impertinentul de aparat ar fi făcut o gălăgie asurzitoare şi i-ar fi adresat tot felul de blasfemii cu voce tare. În grabă, se aşezase chiar pe locul „Delincvenţilor mineri”, adică al acelora care nu îşi îndeplineau cum trebuie îndatoririle de dreptcredincioşi. Doi soldi, mormăi furios, doi soldi… Adică echivalentul mesei de prînz pe trei zile, atunci cînd în calendar nu era marcat Postul.

Pastorul, în odăjdii negre, tivite cu aur, îşi finaliză expunerea pe marginea „Vieţii în pustie a lui Iisus” şi anunţă că, pentru slujba următoare, Conciliul Ecumenic a pus la dispoziţia videocredincioşilor o casetă cu „Sfîntul Botez”, în care rolul lui Ioan Botezătorul este interpretat cu o magistrală artă chiar de Înalt Prea Sfinţia Sa cardinalul Auguste Glemp. Aşa încît preacinstiţii enoriaşi ai Institutului să facă bine să îşi lase obolul la intrare, în cutia milelor, întru demna cinstire a acestui rar eveniment. Slujba se încheie cu ruga lui Matei, în acordurile grave de orgă ale „Pastoralei a III-a” de Solfatto.

Cînd vru să părăsească încăperea, se văzu nevoit să contribuie, vrînd-nevrînd, cu cîţiva reali pentru bunul mers al credinţei, sub privirile ironice ale şefilor. Îi venea să turbeze de necaz şi se făcu vînăt la faţă atunci cînd difuzorul de dedesubt rosti cu voce piţigăiată: „Puţin, domnule Negrin, foarte puţin! Şi data trecută v-aţi eschivat de la această îndatorire creştinească. Necunoscute sînt căile Domnului, iar dumneavoastră se vede clar că nu le prea urmaţi.”

Ieşi repede pe uşa batantă, simţind în ceafă privirile grele ale Secretarilor. Cînd ajunse la capătul culoarului, portarul îi făcu semn din spatele peretelui de sticlă al cabinei. Se apropie nehotărît, parcă presimţind o nouă primejdie. Tînărul imberb, cu umeri de atlet şi cu o uriaşă cruce metalică atîrnată de gît, schiţă pe jumătate gestul de a-şi ridica şapca în semn de salut, după care îl informă că cei de la NIUS au trimis o notă telefonică pentru taloanele de evidenţă.

Nigrin făcu o asemenea explozie de nervi, încît tînărul se trase înspăimîntat în spatele peretelui de sticlă.. Cum adică, se răsti el tremurînd de enervare, cum adică, nu primiseră o dată afurisitele alea de taloane? Doar avea pe birou recipisa de înregistrare a transportului respectiv. Ce naiba mai voiau? Să-i ia întreg salariul? Îl dădea pe tot, se săturase, tot ceea ce voia era să fie lăsat în pace. Era gata să semneze un protocol prin care ar fi cedat şi jumătate din cel pe luna următoare, putea să le-o spună chiar în seara aceea.

Cînd se potoli, portarul ieşi din nou pe coridor, îşi potrivi şapca pe cap şi îi explică, cu voce scăzută, că era vorba despre o neînţelegere, în mod sigur. Pesemne că cei de la NIUS primiseră taloanele. Ei solicitau numai diagrama cu numerele de cont.

Nigrin înghiţi în sec, îşi trecu palma dreaptă peste frunte şi îşi ceru scuze pentru ieşirea necontrolată. Se făcu singur cap sec şi, după ce scotoci cîteva clipe prin servietă, i-o întinse cu rugămintea expresă de a fi expediată chiar în seara aceea, înainte de închiderea programului.

Ieşi în stradă, trăgînd obosit de picioarele grele ca plumbul. Se simţea de parcă ar fi participat la un cros. Nu avea nici un rost să se mai grăbească, pierduse deja cursa. Aeroglisorul se zărea în depărtare, bulă de argint topindu-se în cenuşa înserării. Aerul era ca un vin tare, ameţindu-l. Stătu cîteva clipe în cumpănă, apoi se hotărî să meargă pe jos. Oricum, prezenţa sa la slujba de noapte, în lăcaşul Sectorului, era ca şi ratată. Încă o absenţă, doar una singură, şi o să primească prima amendă pe trimestrul acesta.

Plescăi din limbă şi pufni în rîs. Ei şi! O să plătească şi gata! La ce bun să se mai amărască gîndindu-se întruna la asta? Îşi va desfiinţa contul din bancă, ca să-şi achite toate datoriile către Biserică, iar dacă-i va mai rămîne ceva o să se ducă într-o excursie. Visul său cu copaci verzi, ale căror frunze strivite lasă în nări un miros proaspăt, amărui. Un lac cu lebede şi, neapărat, păsări cîntătoare! Iar Muntele-cu-Bătrîni… Muntele-cu-Bătrîni putea să fie, la urma-urmei, chiar un loc interesant. Adevărat că nimeni nu revenise vreodată de acolo, să spună ce şi cum, însă de ce-ar fi făcut-o, la o adică? Într-o societate care nu avea nevoie de bătrîni, ce iluzie nebunească să te împingă să revii?

Pătrunse în noianul ameţitor al mulţimii şi se lăsă purtat de apele ei în direcţia centrului oraşului. Reclamele uriaşe începuseră să strălucească pe fondul din ce în ce mai întunecat al cerului şi Nigrin constată cu uimire că, deşi le vedea în fiecare seară din aeroglisor, sensurile fulgerărilor lor de-o clipă îi rămăseseră necunoscute în întregime. Citea, cu capul lăsat pe spate, tot felul de texte despre nemaipomenita utilitate a pastilelor euforizante „Luca-vis”, utilizate de poporul ales pe timpul interminabilului drum prin deşert, despre noua apocrifă de la Maria, conţinînd sfaturi privitoare la întreţinerea tenului cu ajutorul cremei de dinţi „Virginitatea”, despre staţiile cu biounde, prin care se putea asigura legătura necromantică cu lumea de Dincolo…

Ia te uită: trăise într-o lume despre partea aeriană a căreia nici nu avusese habar! Nici măcar nu mai avu puterea să se mire prea tare, atunci cînd se trezi lipit de geamul unei reclame violete, care îi asigura pe trecători despre nemaipomenita eficacitate a indulgenţelor puse în vînzare de renumita firmă NIUS a monseniorului cardinale Auguste Glemp. Cine reuşea să-şi procure cartonaşele lucioase, de culoare verde, marca Glemp, avea să fie iertat în ceruri de o mulţime de păcate, deoarece în cercurile puterii de la Vatican se zvonea că monseniorul se bucura de favorurile speciale ale Sfîntului Toma.

Citi de mai multe ori textul reclamei şi, în cele din urmă, se decise să intre. Oricum, nu avea nimic de pierdut şi, cine ştie, poate avea să mai întîlnească vreo cunoştinţă, pe umărul căreia să se plîngă despre nedreptatea îndurată. Coborî treptele de marmură şi deschise cu precauţie uşile din sticlă opacă. Înţepeni uluit la marginea uriaşei săli, placate cu malachit, din tavanul căreia coborau o mulţime de candelabre, cu lumînări subţiri şi albe, care împarfumau aerul. Nigrin îşi aduse aminte de comenzile anuale de spermanţet, virate prin intermediul Institutului către NIUS, ale căror borderouri trebuiau completate chiar de persoana sa.

Şiruri lungi de oameni se întindeau în faţa ghişeelor automate, în care introduceai fise de doi soldi, ori înregistrai numărul de cont din bancă, şi te trezeai că un teanc de indulgenţe verzi îţi pică în palme. Cu ele, află de la un bărbat între două vîrste, cu o impunătoare chelie transpirată, puteai să asişti gratuit la serbările religioase trimestriale organizate de monseniorul Glemp şi chiar să participi la slujbele duminicale din Piaţa Resurecţiei, din Sectorul de Nord. Cu cît deţineai mai multe asemenea indulgenţe, cu atît traiul pe Lumea Cealaltă avea să devină mai uşor.

Nigrin se strîmbă şi ieşi din rînd. Fericiţii care ajungeau în faţă plecau îmbujoraţi, cu coşuleţele de plastic pline ochi. Parfumul înţepător al spermanţetului şi căldura înăbuşitoare din sală făceau să se prelingă şuvoaie strălucitoare de transpiraţie pe feţele obosite. Nu-l interesau indulgenţele, în mod cert nu-l ajutaseră prea mult în anul anterior, cînd avusese problema aceea deosebită cu Sfîntul Oficiu… Trebuia să se mai gîndească. Iar Lumea Cealaltă era, deocamdată, ceva destul de vag în ceea ce-l privea şi, oricum, foarte îndepărtată. Pînă acolo, era nevoie să treacă mai întîi de purgatoriul de la Muntele-cu-Bătrîni.

Şi, revenit în acest punct, se mai strîmbă o dată la gîndul că membrii Consistoriului nu-l vor ierta, aşa cum suna preceptul biblic, ci îi vor expedia, cu siguranţă, nota de amendă chiar în cursul acelei nopţi. Mai mult ca sigur că se făcuse apelul de seară înainte de începerea slujbei şi că lipsa lui fusese deja semnalată. Aruncă o privire fugitivă asupra indulgenţelor dintr-un coşuleţ. Oare biletele verzi n-ar fi putut interveni aici, pe pămînt, în favoarea sa?

Bărbatul cu chelie înaintă cîţiva paşi în rînd, îşi strînse geanta din vinilin la piept şi ridică din umeri. Nu ştia. El era unul dintre adepţii cei noi, venea aici de-abia pentru a treia oară, de cînd constatase că acţiunile apostolice ale cardinalului de Retz prinseseră să scadă la valori îngrijorătoare pentru orice creştin cu mintea la cap. Nu cunoştea nimic altceva în privinţa indulgenţelor monseniorului Glemp, decît ceea ce aflase de prin reclame. Dacă avea probleme de interpretare, de ce nu lua legătura cu unul dintre confesorii Prea Sfinţiei Sale?

Nigrin găsi ideea excelentă, mulţumi printr-o înclinare a capului şi îşi expuse doleanţa unui îngrijitor care trecea prin apropiere. Acesta îl conduse, serviabil, ocolind cu îndemînare coloanele ornamentate la partea superioară cu capete de îngeri, către partea din dreapta a sălii, ceva mai ferită de forfota credincioşilor. Îl părăsi în faţa unor gherete din material uşor fosforescent, deasupra cărora era fixată o etichetă mare din tuburi de neon, pe care stătea scris cuvîntul CONFESIONAL.

Bătu încet la una dintre uşi şi, cum nu auzi nici un răspuns, apăsă nehotărît pe clanţă şi pătrunse înăuntru. Imediat, fu învăluit de o penumbră groasă şi zgomotele forfotei din exterior încetară ca luate cu mîna. După cîteva clipe, în care ochii i se obişnuiră cu semiîntunericul, distinse un scaun cu spătar, instalat chiar în mijlocul încăperii. Peretele din faţa acestuia avea perdeaua trasă peste deschizătura circulară a confesionalului. În stînga, observă pupitrul îngust al automatului. Oftă supărat şi îşi repetă în gînd că toate necazurile i se trăgeau de la Secretarul cu Asigurările. Vîrî, fără nici un fel de tragere de inimă, o monedă de doi soldi în fantă. Nu era chiar atît de sigur că, în complet în dezacod cu atmosfera din jur, nu lăsase să-i scape vreo imprecaţie la adresa mulţimii nenumărate de sfinţi care-i purtau ghinion. În fine, un led clipi de cîteva ori şi vocea plăcută a sintetizatorului îl anunţă că, din nefericire, Confesorul V era chemat la Consiliu. Dacă domnul dorea un sfat sau simţea o imperioasă neoie de a se confesa, el, automatul de serviciu Nazareth, îi stătea la dispoziţie.

Nigrin rămas o clipă descumpănit. La naiba, ghinionul acesta nenorocit trebuia să aibă şi el o limită! Nu discutase niciodată cu un automat, fie el şi un confesional sofisticat, despre problemele legate de propria-i credinţă. Avea o prejudecată, considerată stupidă de cunoscuţi, care îl făcuse să le ocolească pînă atunci. I se părea că a vorbi înaintea unei cutii de metal şi sticlă înseamnă a vorbi în gol. Acum însă, dacă tot plătise, ce importanţă mai avea cui anume se adresa?

Ridică din umeri şi se declară de acord. Trase scaunul mai aproape şi, la sfatul lui Nazareth, introduse încă o monedă pentru suplimentarea timpului de discuţie cu un sfert de oră. Pentru început, îl întrebă ce părere are despre indulgenţele monseniorului Auguste Glemp. Află, astfel, că dacă el, Nazareth, ar deţine vreun cont în bancă, l-ar desfiinţa în întregime în scopul achiziţionării de indulgenţe verzi. Nu ştia domnul Nigrin că Sfîntul Toma era cel mai bun amic al Sfîntului Petre, cel de la Poarta Raiului? Şi că, împreună, aveau un cuvînt greu de spus în faţa Divinităţii?

Apoi, fără nici o legătură cu cele discutate anterior, Nigrin începu să-i povestească visul său din fiecare primăvară: să alerge pe o cîmpie cu iarba mustind de sevă, să îmbrăţişeze cu privirea copaci adevăraţi înfloriţi, să strivească între degete frunze verzi pentru a le respira parfumul amărui. Într-un tîrziu, adăugă că era absolut convins că era vorba despre un vis fără nici un fel de tangenţă cu realitatea. Nu văzuse niciodată aşa ceva, deci nu înţelegea de unde-i venea această poftă nebunească.

Automatul îl ascultă într-o tăcere deplină, mulţumindu-se să clipească în răstimpuri din zecile de leaduri. La sfîrşit, după ce omul tăcuse de aproape un minut, utilizînd tonul unui bătrîn preot specializat în confesiuni, îl sfătui să se liniştească. Visele, oricare ar fi ele, vin toate de la Dumnezeu, iar al său era cu adevărat un semn divin. Cîmpul verde reprezenta, în mod sigur, spaţiul mitic al Edenului, iar copacul verde – mărul Evei. Îl întrebă, cît se poate de serios, dacă nu a zărit-o cumva pe acolo. Şi, cum nu primi drept răspuns decît o mormăială nehotărîtă, schimbă tactica şi îl întrebă în ce categorie de vîrstă se încadrează, ce salariu are şi ce cont în bancă.

Cînd îşi încheie jocul luminos al reflecţiilor, îl informă că nu întrezăreşte nici o perspectivă apropiată de a-şi vedea visul cu ochii şi că una dintre cele mai profitabile afaceri pe care i le putea recomanda era să se transfere cît mai repede în parohia monseniorului Glemp, loc unde cheltuielile sociale erau incomparabil mai mici faţă de acelea din alte parohii, iar indulgenţele verzi reprezentau o şansă reală de a ajunge în Rai. În plus, cardinalul asigura enoriaşilor săi un loc de veci neimpozabil, garantat pe 10 ani, chiar dacă, între timp, enoriaşul ajunge la Muntele-cu-Bătrîni.

Curios, Nigrin se interesă ce urma să se întîmple după cei zece ani. Nimic, îl asigură cu voce profesională Nazareth. Morţii erau scoşi şi incineraţi pentru a face loc altor plătitori. Oricum, în cei zece ani de odihnă subterană, aveai suficient timp să putrezeşti şi să fii jelit de rude, după cum se cuvenea.

Apoi, Nazareth îl întrebă dacă avea prieteni sau cunoştinţe apropiate cu care să discute şi cărora să le poată spune păsurile. Nigrin se scărpină într-o ureche şi recunoscu spăşit că nu avea. În acest caz, sublinie Nazareth, Prea Sfinţia Sa îl putea ajuta în mod nesperat: cardinalul Glemp era proprietarul unei întreprinderi care fabrica prieteni electronici, la preţuri incredibil de avantajoase. Dacă-şi achiziţiona unul, putea să poarte conversaţii la un înalt standard calitativ, despre majoritatea problemelor religioase în vogă. Spre deosebire de prietenii umani, aceştia nu erau supărăcioşi, nu plăteau taxe şi nu se plîngeau vreodată de ceva.

Nigrin înghiţi în sec, pe jumătate supărat, pe jumătate convins că trebuie să facă ceva să-şi schimbe viaţa. Promise că va reflecta asupra celor discutate. Îi stătea pe limbă să întrebe şi despre influenţa indulgenţelor verzi asupra amenzilor Consistoriului, însă înţelese deja că, atîta vreme cît nu aparţinea încă parohiei lui Glemp, acestea vor continua să sosească cu aceeaşi perseverenţă diabolică, micşorîndu-i salariul.

Privi la ceasul electronic, încastrat asemenea unui ochi magic în centrul carcasei negre: mai avea un minut. Şi, deşi cunoştea sloganurile cotidiene cu privire la viaţa de apoi, se interesă care erau condiţiile dobîndirii unei conştiinţe curate, cu ajutorul căreia ar putea pătrunde fără probleme în Lumea Drepţilor. Dacă tot plătise, era păcat de Dumnezeu să se risipească banii în gol.

Nazareth emise un sunet ascuţit şi o foaie albă, cu chenar verde, alunecă pe mochetă. La unul dintre capete era tipărit chipul Fecioarei, avînd sub dinţii albi sloganul reclamei pentru celebrul praf de dinţi „Arhanghel”. Automatul îi spuse că aici se găsea sinteza experienţei religioase de o viaţă a monseniorului Glemp însă, pe lîngă cunoscutele teze creştineşti, aici mai putea găsi şi sfaturi practice, însoţite de gravuri inedite, extrase din cele şapte tomuri ale „Cîntării Cîntărilor de după Solomon”, opera ce cîştigase la festivalul anual „Lumea de Mîine – azi!” marele Premiu al Rasei de Şiac. Dacă domnul Nigrin dorea să o achiziţioneze, acest lucru echivala puterea de iertare a o sută de indulgenţe verzi şi, dacă va face acest lucru în cursul săptămînii prezente, casa de editură „Toţi Sfinţii” îi va acorda un rabat de 6,6%.

Nigrin îşi repetă promisiunea că va reflecta la toate propunerile. Se auzi un dangăt grav de clopot, semn că timpul acordat expirase. Automatul îi mulţumi pentru răbdarea de care dăduse dovadă şi îşi exprimă dorinţa de a-l reîntîlni ca enoriaş al parorhiei cu acte în regulă.

Nigrin ieşi cam confuz din confesional, învîrtind între degete hîrtia cu cele zece sfaturi creştineşti. Doi îngrijitori înarmaţi cu o scară înltă şi cu găleţi din plastic se învîrteau printre stîlpi, ocupîndu-se cu înlocuirea mucurilor consumate din candelabrele uriaşe, care atîrnau de tavan cu lanţuri groase din argint. Remarcă faptul că mucurile nu erau aruncate, ci adunate cu grijă într-o cutie verde, în vederea reciclării.

Cozile de la ghişee se micşoraseră considerabil. Se aşeză la cea mai apropiată şi, în mai puţin de un sfert de oră, ţinea în coşuleţ zece indulgenţe verzi şi un program cu precizări de utilizare, privitor la următoarele manifestări religios-artistice ale cardinalului.

Ieşi în stradă, neîndrăznind încă să creadă că numai în nefericita asta de înserare reuşise să cheltuie 18 soldi. Adică salariul său pe două săptămîni. Şi, pentru că deja nebunia avusese loc, opri un aerojet, la prima platformă de aşteptare, şi îşi permise ceea ce nu îndrăznise niciodată: un zbor pe deasupra oraşului, într-un aparat de lux.

De foarte sus, localitatea părea o semisferă de lumină portocalie şi Nigrin îşi dădu seama că vedea, de fapt, scutul energetic de protecţie. După ce se ameţi suficient de beţia înaltului, tastă pe claviatura ciberului indicativul adresei la care locuia. În cîteva minute, păşea din nou, cu o nemaipomenită senzaţie de euforie, de-a lungul străzii ce se strecura tăcută printre construcţiile piramidale ale locuinţelor.

Înainte de a intra în gangul întunecat al scărilor, se sprijini cîteva clipe cu fruntea de balustradă. Răceala metalului îi făcu bine şi, privind către luminile îndepărtate ale stelelor, nu-i veni să creadă că, fie şi pentru un timp foarte scurt, s-a putut afla atît de aproape de ele. Aşa încît, cu gîndul la înălţimea albastră, aproape că nici nu luă în seamă chitanţa de hîrtie galbenă, cu ştampila rotundă a Consistoriului, prin care era anunţat că, în urma repetatelor întîrzieri la slujba de seară, urma să i se reţină un procent considerabil din salariu. O rupse în bucăţele, ca şi pe cele două coperte cu reclama unei noi versiuni video după „Patimile Mîntuitorului”, după care le împrăştie pe casa scării.

Mormăi o înjurătură urîtă şi începu să urce una cîte una treptele aproape invizibile. Cînd fu gata-gata să se izbească de el, amuţi brusc, iar ultimele fîşii de hîrtie zburătăciră grăbite înspre ieşire, purtate de curent.

Bătrînul stătea ghemuit în colţul treptelor, învelindu-şi genunchii strînşi în dreptul gurii cu poalele lungi ale hainei. Se priviră în tăcere mult timp, după care străinul fu cel care-i făcu semn să ia loc alături. Ezită o clipă, toată viaţa sa fusese un îngrozitor de mare morman de astfel de ezitări, apoi îşi luă inima în dinţi şi se aşeză direct pe podeaua de sticlă. Bătrînul îl atinse pe umăr, de parcă ar fi vrut să se convingă că era real. Începu să-i vorbească încet, apropiindu-şi bărbia de locul unde bănuia că-i era urechea. Îi spuse că se numea Zenon şi că venea din Cîmpiile Elizee.

Şi nu se temea de Inchiziţie? întrebă uimit Nigrin. Toată lumea ştia că bătrînii nu se întorceau în oraş din cauza inchizitorilor, care îi condamnau la arderea pe rug, luîndu-le astfel posibilitatea de a ajunge în Rai. Bătrînul rîse aproape fără glas şi răspunse că Lumea de Dincolo e o himeră, că acolo trăiau, de fapt, Zeii, iar el a pornit prin această lume, în numele lor, ca să aducă adevărul şi să elibereze oamenii de coşmarul monoteismului. Ştia, bineînţeles, că dacă ar fi prins oasele lui bătrîne ar arde cu vîlvătaie pe cel mai mare rug, acest lucru satisfăcînd, probabil, pe deplin poftele sadice ale Marelui Inchizitor. Din lipsă de necredincioşi, acesta îi ardea pe rug pe bătrînii surprinşi prin oraş, deşi, oficial, nu exista nici o lege care să interzică accesul acestora în urbe.

Ştia, dar nu se temea, deoarece asemenea lui mulţi alţii porniseră de pe Cîmpiile Veşnic Verzi să ducă mai departe cuvîntul izbăvitor. Cuvîntul care spunea că Lumea de Dincolo este aici. Zenon vorbea încet, dar atît de pătimaş, încît Nigrin se trezi ascultînd înfiorat poveşti despre minunile pămînteşti ce se plămădeau între oraşe, despre altarele ridicate în cinstea nemuritorilor Zei, în care zilnic se aduceau jertfe minerale şi vegetale, despre nimfele care se iţeau prin poienele smălţate în flori, fugărite de satiri, purtînd la subsuori suluri de pergament cu ode dedicate marilor mistere ale naturii, despre serbările bacante ce durau nopţi în şir pe apa întunecată a lacurilor, despre bărcile zvelte, la care trăgeau lebede albe şi naiade gingaşe, înhămate cu fir de argint şi de mătase, despre vînătorile subacvatice printre tulpinile subţiri şi dese ale florilor de nufăr.

I se părea că zăreşte cu propriii ochi căpriorii voinici ce duceau în goană, pe poteci ascunse în umbră de păduri, lectici uşoare, precum şi porumbeii sălbatici, mesagerii discreţi ai lui Hermes, transportînd într-o vîlvătaie de aripi informa de taină. În Cîmpiile Elizee, nimeni nu se grăbea să moară. De plictiseală, unii se făcuseră pescari şi, trăgînd pe malurile nisipoase ale rîurilor, vîrşele grele de argintul viu al apelor, azvîrleau prinos lui Neptun flori de chiparoasă şi şiraguri de melci cu cochilii straniu răsucite; alţii arau pămîntul cu pluguri de os şi se închinau lui Uranus, împrăştiind ofrande din belşugul obţinut peste faţa netedă a cîmpiei.

Furat de vraja cuvintelor, Nigrin se trezi că îl asculta cu gura căscată pe bătrînul ce-şi desena prin aer, cu gesturi largi şi expresive, lumile minunate, la care nu se gîndise niciodată pînă atunci c-ar fi putut exista.

Dar Muntele-cu-Bătrîni? întrebă, scuturîndu-se de ţesătura magică a visului.

Se făcuse îngrozitor de tîrziu şi, a doua zi, urma să fie atît de obosit, încît avea să facă, pesemne, o mulţime de boacăne la serviciu.

Muntele-cu-Btrîni este o poveste, rîse Zenon, arătîndu-şi dantura ştirbă. O poveste cu zmei şi cotoroanţe, care avea menirea să îi ţină pe ei înlăuntrul zidurilor. Ce spunea, se hotărîse? Voia să meargă cu el dincolo de perimetrul oraşului, în lumea Zeilor liberi?

Nigrin îşi făcu o cruce mare şi rosti în gînd cîteva cuvinte dintr-o rugăciune. Dar bătrînul se încăpăţînă să nu dispară. Era cît se poate de material şi de viu, acolo, la doi paşi de el, cerîndu-i să facă un lucru la care, cu numai o jumătate de oră înainte, nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Nu cumva dincolo de ziduri se găseau acei copaci adevăraţi, iarba verde, florile naturale şi tufişurile legănîndu-se în bătaia vîntului, la care visa de atîta vreme?

Păduri întregi, îl asigură bătrînul, ridicîndu-se de pe treaptă şi pregătindu-se de plecare. Dacă avea să se hotărască să-şi schimbe complet viaţa, îl aştepta să coboare în acelaşi loc, cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Urma să plece împreună către o lume liberă şi sălbatică. Rîse hîrîit, îl bătu pe umăr şi ieşi din casa scării, cu haina-i caraghioasă şi demodată atîrnîndu-i jalnic peste pulpe.

Nigrin urcă cele trei etaje într-un fel de transă. Ideea libertăţii, fluturată pe la ureche de atîtea ori în numai cîteva minute, îl ameţise asemenea unui drog tare, luat pe nepregătite. Pătrunse în apartament furişîndu-se să nu fie văzut de vecini, închise uşa fără zgomot şi se aruncă îmbrăcat şi încălţat în pat, străduindu-se să-şi adune gîndurile. Nu reuşi. După o vreme, se ridică, se învîrti prin camera minusculă, apoi îngenunche în faţa iconostasului din plastic, rugîndu-se cu frenezie la fotografia color a Madonei. Dar rugăciunea era întretăiată de frînturi strălucitoare de imagini care înfăţişau ba două copite de satir, ba o pasăre ori o fîşie de cîmpie, pe întinderea căreia se legănau în bătaia vîntului corole albe de flori…

Încercă de mai multe ori să se convingă că nimic nu se petrecuse cu adevărat, că la mijloc trebuie că era mîna Necuratului, dar nu izbuti. În locul chipului palid şi pur al Mariei, i se năzărea mereu că vede ochii de foc ai unei bacante. Se ridică tremurînd şi chemă la telefon Serviciul Confesional al Consistoriului. Sunetul ţiuit ce venea din receptor îi dădu de ştire că linia îi fusese întreruptă pînă la plata amenzii.

O vreme, se plimbă agitat în lungul şi în latul încăperii, apoi încercă să se cufunde din nou în liniştea rugăciunii, dar nu reuşi să se concentreze. Gîndurile îi fugeau bezmetice ba la figura ameninţătoare a Secretarului-Şef de la Asigurări, ba la chelia sfătoasă a bărbatului care aştepta la rînd pentru indulgenţe, i se încurcau printre mucurile lumînărilor de spermanţet şi reveneau obsedant la figura jovială a bătrînului, acoperită de perii unei bărbi rare.

Se trînti pe pat, cu gînd să se culce, dar sări imediat în picioare. Dacă nu reuşea să se trezească înainte de zori? Dacă nu va fi acolo şi Zenon va pleca fără el?

Îşi reluă plimbarea nervoasă prin cameră, izbindu-se de obiecte. Cine îi garanta însă că acest Zenon nu e vreun smintit oarecare, fugit de la Muntele-cu-Bătrîni şi urmărit de hăitaşii Inchiziţiei? În loc să-şi facă atîta sînge rău, mai bine s-ar culca liniştit, pentru că a doua zi urmează să aibă de lucru pînă peste cap.

Şi, cu această hotărîre în minte, repetînd-o cu voce tare, ca să nu o uite, înhăţă pijamaua din dulap, periuţa de dinţi, săpunul şi prosopul, aparatul de bărbierit şi trusa de unghii, le îngrămădi în servietă şi părăsi apartamentul, lăsînd uşa larg deschisă în urmă.

Afară, noaptea mirosea puternic a verdeaţă strivită, în vreme ce stelele coborau din ce în ce mai aproape de fruntea portocalie a oraşului.

1038 vizualizari

Un comentariu

  1. saga spune:

    un sfarsit neasteptat care te face sa astepti o continuare sau sa visezi tu un sfarsit bravo

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.