REVISTA NAUTILUS / Proza / Moralitate – Mihai Perșinaru

Moralitate – Mihai Perșinaru

Mihai Perşinaru • 12:49 - 07.05.2016 • 

Mitch Hammond a deschis o sticla de vodkă şi a turnat o gură în pahar. În loc să-şi cumpere o maşină sau să-şi achite creditul expirat, cu banii cîştigaţi de pe urma ultimului manuscris, Mitch a închiriat o cameră de motel şi a decis că a sosit timpul să înceapă al doilea roman.

Cînd pieptul i-a fost invadat de căldura alcoolului Mitch deja se gîndea la un dialog între o vînzătoare de supermarket, (ştiţi ce fel de vînzătoare- grasă şi plictisitoare) şi un bărbat care îşi umpluse coşul cu sticle de vin roşu şi apă minerală.

Femeia se uita la coş, probabil măsura cantitatea de alcool şi îşi imagina cum el, scriitorul bogat punea sticla la gură şi n-o lăsa din mînă. Cînd în sfîrşit a scanat primul produs, bărbatul intenţiona deja să se mute la altă casă.

– Asta-i tot? A fost în ordine în magazin?

– Da. Cred.

– Crezi?

Pe ecusonul roşu scria Jay. Inutil de menţionat că ecusonul era lipit de o bluza roşie care era croită special să ţină în frîu o pereche de sîni imenşi. Mitch nu ştia ce e mai rău: să se reverse grăsimea peste casa de marcat sau să nu aibă suficienţi bani pentru produse.

– Jay, aşa te numeşti?

– Da, de la Jayne. Asta e porecla mea.

– Vrei să-mi faci o favoare? Vrei să verifici preţul pentru umidificatoare? Cred că le-am încurcat.

– Sigur.

Jay a anunţat raionul că vrea o verificare de preţ, femeia de la celălalt capăt a informat-o, Jay a zîmbit şi a închis.

– Nu vă faceţi probleme, acesta e la reducere.

Restul conversaţiei s-a spulberat între sticlele de vin, mai mult a alunecat pe gîtul lui Mitch apoi s-a făcut seară şi deja era blocat la umidificatorul redus. De obicei avea habar cum se va termina romanul. De data asta era încurcat.

O altă sticlă de vin, altă oră.

Jannet trebuia să sune, la fel şi Ralph de la editură.

Cum poţi să scrii cu atîtea distracţii în jur? E-mail, telefoane, blestematele de ştiri, ziarele de satiră pe care Mitch le citea săptămînal, bloguri şi alte prostii. Era o rutină, sau cel puţin aşa credea. O rutină care îl ţinea viu, aici, în camera numărul 24.

Numai că Jay de la supermarket tăcea.

Şi această femeie incredibil de frumoasă tocmai s-a oprit să alimenteze dubiţa Ford. Purta o rochiţă albă, o bluză roz şi ochelari de soare cu ramă galbenă. Cînd a achitat, doi bărbaţi au măsurat-o din priviri curioşi. Nu i-a băgat în seamă şi a deschis o cutie de Cola, a sorbit încet şi s-a îndreptat spre standul cu reviste. Era miercuri, deci mîine găsea revista aia de scandal pe care o citea pe budă, dimineaţa. S-a întors şi a plătit alimentarea şi sucul.

Această imagine, cu femeia roşcată şi fustă scurtă, era probabil singura demnă de remarcat de oamenii prezenţi în benzinărie în acea zi. Amănuntul pe care ei nu-l ştiau însă: Pauline se afla într-o aventură a desfrîului şi libertăţii. După un divorţ asta era cel mai sănătos lucru pe care îl putea face oricine. Pornise din nord şi mai avea puţin peste doăzeci de kilometri pînă la graniţă. Asta dacă rămînea trează şi conducea, sau dacă nu se oprea la un local. Ştia că îi plac acele localuri foarte mult.

Locurile de destrăbălat.

Miros de transpiraţie şi bere ieftină. Ţigări şi mutre păroase.

După primul an de căsnicie, ea şi John au fost invitaţi de un prieten artist la un club de noapte din oraş. Omul îşi săbătorea ziua de naştere şi cel mai bine se simţea cînd avea pe faţă sînii dansatoarelor şi păsăricile lor pe genunchi. A fost nebunie. John s-a îmbătat şi a uitat de ea, a dansat cu o fată, a invitat-o acasă, s-a suit pe masă şi a cerut oficial divorţul pentru că hei, croazierele cu dansatoare erau mai interesante şi plus de asta nu trebuia să rosteşti vreun jurămînt sau să te prefaci că îţi place mîncarea sau vizitele rudelor, sau mirosul de parfum scump cumpărat de soţia ta doar de dragul de a completa colecţia de „du-te dracu, John”. A doua zi i-a ceut un analgezic şi Pauline s-a dus imediat să-i umple un pahat cu apă şi să-i aranjeze părul. Bineînţeles că nu a recunoscut. Cine ar fi atît de tîmpit s-o facă?

Aşa a fost primul an. Pauline se gîndea că pînă la urmă putea să fugă cu dansatoarea. Ea putea să obţină jumătate din ce avea fără probleme.

Apoi a venit copilul. John a fost fericit o perioadă. Renunţase la orele suplimentare de la serviciu, se apucase de cursuri de yoga, ba chiar a început o dietă cu mai multe fructe şi legume crude. Pauline se scufunda nopţile în ocupaţia de mamă. De trei ori pe noapte. Cîteodată şi de patru ori, dar asta se întîmpla numai cînd soţul ei dormea prea adînc.

Era o prefăcătorie? Chiar nu auzea copilul cum plînge?

Contează în clipa asta că te-ai trezit de trei sau patru ori pe noapte? Sigur că nu.

Pauline şi-a aranjat o şuviţă rebelă şi a sorbit o gură de Cola.

Se simţea uşurată cînd conducea. Mai avea puţin şi intra pe autostradă. Apăsa pedalele cu picioarele goale, ţinea geamul deschis şi fuma.

După trei ani, Paulie, sau „prinţul Paulie” s-a transformat în copilul problemă al şcolii, prea răsfăţat că să-şi recunoască greşelile, prea încet ca să înveţe din ele. John ţipa şi spunea că e vina ei, mereu e vina femeii care e prea protectoare cu el.

Îşi amintea ceva trist, exact după curba care dădea în ultima porţiune de drum judeţean.

Stăteau pe canapea în sufrageria lor mare, ea, Paulie şi John. Se uitau la un film pe HBO, o premieră de Crăciun. Paulie se foia agitat în fotoliu în timp ce izbea cu ură figurinele de plastic. Probabil căldura agită copiii, îşi spuse Pauline. I-au dat numele meu şi ca o ultimă ironie caracterul lui semăna cu al tătalui. Asta nu îl făcea copilul lor, mai mult copilul lui.

– Vrei să mai aduci o porţie, ţuca?

– Sigur.

John terminase floricelele.

şi prinţul?

Cînd a revenit cu castronul filmul se terminase. John moţăia. Dacă îl trezea, risca să-şi primească desertul sus în dormitor, un desert lung şi plictisitor pe care John îl servea cel mai adesea dezbrăcat. Pentru un cuplu în care viaţa sexuală adevărată s-a oprit fix după luna de miere, John încă simţea nevoia de ea, numai că nu prea ştia cum s-o exprime. Pauline îl lasă să facă ce dorea, pînă la urmă ăsta era secretul căsniciilor de durată: bărbatul trebuie să fie fericit, femeia este doar o plasă, un sac sau o saltea.

L-a lăsat să doarma pe canapea de data asta. Îi făcuse semn lui Paulie să strîngă jucăriile în linişte şi să vină in bucătărie.

A fost începutul sfîrşitului. John i-a reproşat că nu l-a trezit şi că a dormit pe canapea. A fost frig şi deloc comfortabil. Era doar un copil într-un trup de adult, cu chipul pistruiat şi nasul ascuţit, cu mîinile mereu transpirate şi mersul împiedicat. Nu ştia pe cine avea în faţă, John sau prinţul Paulie.

I-a trîntit uşa de la dormitor în faţă şi s-a dus la cumpărături drept răzbunare.

Nu ştia exact de ce-şi amintea asta acum. Era sănătos totuşi să-ţi aminteşti originea suferinţei nu însă şi efectele ei.

Pauline şi amintirile goneau pe autostradă 85 spre Radium Springs într-o dubiţă Ford neagră, cu farurile săpînd cercuri de lumină în noapte.

Avînd în vedere acestea şi ora 6: 30 dimineaţa, Mitch nu se aştepta să sune telefonul. Cînd totuşi a auzit soneria a doua oară îşi imagina că undeva ceva important a luat foc sau cineva era mort.

– Mitch, prietene, te-ai trezit? Scuze, te-am trezit?

– Nu. . . Cu cine vorbesc?

– Fanul tău numărul unu. Cum nu ştii?

– Zău dacă ştiu. E foarte devreme. Putem discuta mai tîrziu?

– Da, sigur prietene. Mă aşteptam să mă întîmpini astfel, de aceea ţi-am trimis un e-mail. Îmi răspunzi după ce îl citeşti. Mai tîrziu adică. Hei, ai terminat cu telefonul? (voce în fundal). Da, gata, trebuie să închid.

Mitch trînti receptorul şi mai dormi o oră. Pe la zece deja uitase conversaţia, preocupat să admire femeia de serviciu cu pielea de abanos. Cafea cu lapte, o portocală şi biscuţi cu cereale. Apoi a doua cafea.

E-mailul era sosit chiar la 6: 30. Sincronizare perfectă. Mitch îşi amintea, în timp ce citea textul trimis de fanul numarul unu:

Hei Mitch,

Scuze că te deranjez dar ceva s-a întîmplat cu mine zilele astea, adică ceva bun. Ţi-am citit romanul şi a fost grozav. A fost foarte tare, omule!

Felul în care ai construit personajele, intriga şi felul ăla magic în care ai reuşit să faci conexiuna cu cititorul a fost demenţial. Soţia mea s-a regăsit în el, eu l-am citit într-o zi, îţi dai seama?

Poate ai timp să ne vedem.

Oricum, ştiu ce s-a întîmplat cu Jay.

Al tău sincer,

Ted

Mitch privi inexpresiv laptopul. După un timp în care se gîndi cine era Ted, cum făcuse rost de e-mailul lui şi mai presus de asta cine era Jay, formă numărul lui Ralph.

Editorul era într-o şedinţă. Formă alt număr. Jannet era plecată momentan de la birou iar mobilul ei suna ocupat încontinuu. Ghinion, bătîne. Se pare că cineva te urmăreşte sau şi mai rău, îţi citeşte gîndurile. Cine ar vrea să citească gîndurile unui scriitor retras într-o cameră de motel care era în mijlocul unui delicat proces de creaţie?

Nimeni?

ba da, eu

– Jay, tu eşti?

Mitch auzea doar zgomotul făcut de aparatul de aer condiţionat.

– Da, eu.

Vocea părea un pic cam subţire, melodramatică într-un fel. O voce de aristocrată, nu cea a unei vînzătoare plictisitoare.

– Cum se numea magazinul acela, Jay? Magazinul în care ne-am întilnit?

– Contează? Ar trebui să iei în serios sfataul lui Ted. Ştii de ce? Pentru că te scufunzi. Ai scris o carte, ai luat nişte bani şi îţi place gustul. La fel ca şi alcoolul. Ştii că îţi face rău dar nu te poţi lăsa. Asta e. Trebuie să le dai ce vor, Mitchie, altfel te mănîncă de viu.

– Cine? Cine mă mănîncă de viu?

– Cititorii. Crezi că Ted e singurul?

– Jay, spune-mi cum se numea magazinul. Trebuie să ştiu.

– De ce? Te-ai blocat, aşa-i? Te-ai blocat cînd ai ieşit din magazin. Apropos, bluza nu era roşie, era albă cu dungi albastre, tîmpitule. La fel ca sigla magazinului. Acum ţi-am dat un indiciu. De restul te ocupi tu. Ţine minte dacă nu vrei să fii mîncat.

– Jay, stai. Nu pleca. Nu pleca!

Mitch ar fi vrut să adauge „am nevoie de tine” dar Jay deja plecase.

De ce avea nevoie de Jay? Simplu: pentru că singura lui şansă de a supravieţui în această cameră de motel era scrisul. Cuvintele veneau din el şi sorbeau nutrienţii vieţii pe care el o oferea. Pentru că îi plăceau banii şi atenţia. Pentru că îi plăcea să discute cu cititorii lui, pentru că uneori se alegea cu o bucăţică suculentă care de-abia aştepta să se dezbrace în faţa lui şi să-i mărturisească printre gemete că şi ea scrie, şi ea vrea să afle cum se poate scrie bine, genial, ca el. Şi Mitch îi oferea ce avea mai bun în el, se făcea că citeşte apoi se scuza şi pleca. Altă cameră de hotel, altă cursă de avion, alte minciuni. Cînd sosea acasă, Jannet îl săruta ca în tinereţe, apăsat, apoi stăteau amîndoi pe peluza şi sorbeau suc proaspăt de fructe, vorbeau despre interviurile lui Mitch, întîmplările ciudate de la biroul ei, cum creşteau fetele şi ce planuri de vacanţă trebuiau să-şi facă în funcţie de vizitele rudelor.

În nici un cau nu vorbeau despre Jay, sau despre fani care mîncau scriitori.

Şi în nici un caz nu se aflau într-o cameră de motel.

Mitch derula evenimentele: telefonul, somn, camerista, micul dejun, e-mailul. Cu o zi în urmă Jay de la supermarket îşi croise drum în mintea lui. A scris o oră, apoi s-a uitat la un film ieftin, a adormit.

Trebuia să-i răspundă lui Ted. Chiar era ghinion. Cum să ştii cum se numeşte un magazin după culorile unei bluze purtate de un personaj inventat? Doar dacă magazinul exista în realitate. Mă rog, putea să inventeze un magazin, sau să uite de Jay şi să o ia de la capăt.

ţine minte dacă nu vrei să fii mîncat

În plus inspiraţia pentru primul roman a venit din senin, la fel ca şi acum. Diferenţa era că atunci cineva, adica Jannet (frumoasa Jannet) l-a susţinut şi l-a ajutat cum a putut. Acum erau divorţaţi şi Mitch era singur. Deci, trebuia să-i scrie lui Ted.

Dar la fel ca toţi oamenii care se simt singuri la un moment dat, Pauline a oprit la „Blue moon” să-şi potolească setea cu o bere fără alcool. Nu avea planuri mari pentru acea seară, eventual putea să doarmă în maşină dacă nu găsea camere la motel. Se simţea obosită.

Cînd ceru tequila, barmanul se frecă la ochi şi zîmbi.

– Primul pahar e din partea casei.

– Minunat, răspunse Pauline. Astfel pot să beau paharul, ies pe uşă, mă întorc şi cer altul tot din partea casei.

– Da, vezi să nu. Cum te numeşti?

– Are importanţă?

– Da, pentru mine are. Poate că sunt pur şi simplu un barman, dar îmi place să ştiu cu cine discut. Pe mine mă cheamă John, dar poţi să-mi spui Johnny Pătratul.

– Minunat, te cheamă John. La fel ca pe fostul soţ. Pe mine Pauline. E bine?

– Minunat.

– Ştii ce, Johnny, cred că ăsta e singurul pahar din seara asta. Sun cam obosită, dacă înţelegi. Poate vorbim mîine dacă am chef de ceva tare pentru drum.

– Hei, stai aşa scumpete. De-abia ne-am întîlnit. Vrei să dormi? Am un loc minunat în partea de nord, nu stă nimeni acolo. Te pot caza pentru o noapte dacă banii sunt problema.

– Nu banii nu sunt problema. Tu eşti. Şi faptul că te cheamă John.

– Atunci?

– Am o întîlnire.

– Hei, scuze. Nu ştiam. Păi, te aştept mîine.

– Pe cine?

– Pe tine şi tipul cu care te întîlneşti.

– Ah, nu. Cred că m-ai înţeles greşit. Am o întîlnire un duş fierbinte şi un pat moale. Deşi nu ştiu încă ordinea.

Se aşteptase la asta şi într-un fel se simţea mîndră. Jumătate din bărbaţii din bar se holbau la ea cu saliva în colţul gurii, jumătate ar fi violat-o acolo, poate unul sau doi ar fi făcut dragoste cu ea. În afară de John. El pur şi simplu îi oferea cazare gratuită. Era din cauza fustei?

Pauline avea să doarmă în maşină în acea noapte.

– Pizda mă-tii, Ted! De ce nu răspunzi?

Îi e teamă. Nu, mie mi-e teamă. Mi-e teamă că am terminat vinul, am terminat cuvintele şi dacă mai trece o zi fără să scriu voi termina şi banii din contul meu separat. Da, pentru că nu vreau să. . .

Laptopul clipi scurt şi alarma anunţă un mesaj nou. Mitch netezi şerveţelul folosit pentru paharul vărsat şi se aşeză.

Dragă Mitch,

Cum bine ştii deja am această posibilitate. Adică pot să fac mai multe lucruri în acelaşi timp: pot să îţi citesc mintea, pot să îţi spun ce s-a întîmplat cu Jay, pot să îţi spun şi numele magazinului, pot să îţi aduc bani!Da, asta e! Recunoaşte!Îţi plac banii şi ai nevoie de mine!

Deci, ce zici? Ne întîlnim?

Ted

După mai multe scuze şi o copy-paste al unui regulament pentru comportamentul fanilor în întîlnirile cu autorii Mitch refuză invitaţia. Apoi făcu o pledoarie pentru viaţa lui de rahat şi în general pentru tot ceea ce este imoral pe planeta asta.

Nu că ar fi contat din partea lui. Cine era el ca să vorbească de moralitate?

un curvar care a regulat toate bucăţile alea dulci

Vocea nouă nu era melodramatică. Nu era conştiinţa. Ceva mai întunecat. Ceva ce mănîncă scriitorii, nu-i aşa?

Cînd laptopul clipi a doua oară Mitch ştia că Ted tasta destul de repede. Se aştepta la asta, aşa erau fanii obsedaţi. Ce era obsedant la romanul ăla? Mitch nu va apuca să se gîndească la asta.

Mitch,

Se pare că eşti într-o pasă proastă. Te înţeleg. Nu-mi place tonul regulamentulu tău. E ca şi cum eu şi cu tine suntem doi străini. Ceea ce nu e cazul. Al doilea lucru pe care l-am observat (tu l-ai omis de doi ani) este că fanii ţin în viaţă autorii. Dacă nu ţi-am fi cumpărat cartea, noi, fanii tăi. . . ştii la ce mă refer. Tot ce zic este că ar trebui să te porţi mai respectuos. Şterge regulamentul ăla.

Va ciocăni cineva la tine. Nu azi. Poate mîine. Fii pe fază, ascultă tot ce zice şi fă întocmai cum ţi se spune.

Ted

Tot ce a văzut Pauline dimineaţa au fost două maşini ale poliţiei care goneau cu girofarurile despicînd ploaia deasă de octombrie. Aseară a tras maşina într-o parcare publică şi nu a avut timp de duş sau de patul moale. Adevărul era că nu avea bani. Încă.

Se ridică de pe banchetă şi privi prin parbrizul ud. Ridică un picior în aer, apoi al doilea, trase blugii pe ea şi aruncă o geacă impermeabilă peste maiou. Opri maşina şi făcu un sprint pînă la un telefon public.

Sună la bancă pentru confirmarea trasnferului. Banii ajungeau în două ore. Verifică portofelul şi fugi mai departe spre barul de aseară.

Johnny o întîmpină cu o mutră acră.

– Nu arăţi prea bine în dimineaţa asta. Dă-mi o cafea şi poate reluăm conversaţia de aseară.

– Hei, ştiu. Scuză-mă.

– S-a întîmplat ceva?

Pauline era curioasă, dar nu foarte curioasă. Mai avea de aşteptat două ore pînă la libertate totală. .

– De fapt chiar s-a întîmplat ceva nasol aseară. Sau noaptea. Nu ştiu. M-a trezit Cat pe la patru dimineaţa. Se întorcea din tura de noapte mai devreme şi a văzut un bărbat gol care alerga pe drum. Începuse să plouă. Tipul era ţicnit. Alrgea pur şi simplu şi bucăţi din carnea lui dispăreau în aer, erau duse de ploaie şi izbite de asfalt. Mai vrei să auzi?

– Stai, cine e Cat?

– Soţia mea.

– Ah, asta explică multe.

– Nu. Tipul ăla chiar alerga. Şi era măcinat de ploaie. L-a văzut şi Tom de la brutărie. Stătea la motelul ăla de la ieşire.

– Aha.

Pauline sorbi cafea dulce. Afară, ploaia se oprise.

– De la ce ora plouă?

– De la patru dimineaţă toarnă.

Doi poliţişti au intrat in barul lui Johnny şi au cerut două cafele cu lapte, clătite cu ciocolată şi omletă. Unul din ei purta barbă, al doilea, mai tinerel, poate cu vreo douăzeci de ani, discutau despre o cameră de motel.

– Ai văzut ce laptop avea? Modelul nu a apărut la noi, zise primul.

– Lasă laptopul. Numai la prostii te gîndeşti.

– Mă ajută dacă mă gîndesc la un cadavru care se împute într-o afurisită cameră de motel? Tipul era pe moarte, doar că nu ştia. Aşa sunt scriitorii, cu toate întîlnirile lor şi fanii care nu se mai satură de cărţi.

– Nu e rău. Clătitele astea. . .

– Lasă clătitele. Poate mi avem timp să ne schimbăm înainte să se termine tura. Vreau să prind spectacolul de la „Donny”. Am auzit că vin tipii ăia doi de la televizor.

– Tim şi Tom?

– Exact. Îţi plac?

– Nu chiar. Mi se par răsuflaţi.

Pauline trăgea de cafea şi de cele două ore ale transferului fără să ştie cine erau Tim şi Tom. O creatură încă lucidă din fiinţa ei reclama absurdul situaţiei. Nu auzise de Tim şi Tom, probabil că nu va auzi vreodată. Johnny deja pregătea ora prînzului, suna bucătarul, aranja evenimentele de diseară.

– Două aniversări. Îţi vine să crezi?

– Da, reluă Pauline. Orice e posibil aici.

– Ştii ce? Îmi pari o femeie cumsecade. Să nu te întorci cînd îl vezi.

– Unde? Aici? Niciodată. Cafeaua e slabă si trebuie să plec.

Cînd reluăm firul evenimentelor, absurdul îşi pierde din putere. Iată cum: Pauline a ajuns aici doar că să completeze transferul bancar, să bea o cafea şi să-şi adune gîndurile. Ceea ce în regula pentru ea.

plauzibil

Ceea ce însă nu a vazut Pauline: senzaţia de vomă a căpitanului în momentul în care a întors pătura de pe patul de motel, un picior retezat atîrnînd de suportul pentru draperii, sîngele care acoperea tot peretele pe care era fixat patul, telefonul la medicul legist, ceilalţi ofiţeri care adunau probe şi întrebau angajaţii, Mitch Hammond (acum fostul Mitch Hammond, împărţit în mai multe bucăţi) care mulţumită unei pase proaste a plecat din această lume. O pasă proastă, bătrîne. Ce poţi face? Mai nimic. Probabil unde eşti acum există o maşină de scris infinită, şi foarte mult timp liber. Suficient timp pentru un roman, sau două, sau cîte vrei, de fapt.

minunat

Toate acestea nu ar fi determinat-o pe Pauline să plece. Banii însă sunt cu totul şi cu totul altceva. Banii şi libertatea. Visul universal. Acum toţi ce poţi face este să speri să nu te imbolnăveşti. Şi dacă totuşi soarta îţi e potrivnică, oricum ai suficienţi bani ca să prelungeşti agonia.

Unde era John acum?

de ce mă gîndesc tocmai acum la el?

Căsătorit cu o fufă cu sîni falşi şi pretenţii de vedetă. Blondă. Cu programul regulat de fitness. Şi încă ceva: nimfomană. Alături de ea John îşi petrece timpul într-o casă de vacanţă, undeva pe o plajă pînă într-o zi cînd un telefon de la bancă îl anunţă că tocmai i-a fost golit contul de economii. Femeile se joacă cu minţile bărbaţilor. Şi cu banii lor.

De fapt, John alerga. Îşi menţinea greutatea. Tonifiere prin sport.

De fapt, John alerga odată cu ea pe autostradă. Era îmbrăcat cu un hanorac cu glugă, pantofi sport roşii. Zîmbea în timp ce întindea mîna să deschidă portiera maşinii.

nu ştiam că e atît de rapid

Pauline apasă acceleraţia. Încă puţin şi gonea peste limita legală. Cît? Suficinet ca să scape.

După o curbă se pomeni cu John în maşină. Era obosită. El continua să zîmbească.

– Scuze că te deranjez dar ceva s-a întîmplat cu mine zilele astea, adică ceva bun.

Cîteva păsări şi-au luat zborul. Undeva în pădurea care înconjura drumul, un cîine se lingea pe bot. De caninii acestuia atîrnau bucaţi proaspete de carne, bucăţi dintr-un cadavru care nu va fi identificat vreodată. Femia care s-a numit Pauline avea torsul şi capul contorsionate, braţele atîrnau de crengile salcîmilor iar picioarele i-au fost înfipte în pămînt ca o avertizare. John i-a observat rictusul de uimire de pe chipul îmbătrînit.

zeilor nu le plac trădătorii

oricum, avea sîni frumoşi, cei mai frumoşi

John se aplecă, desprinse unul şi îl agită entuziasmat spre cîine. Evolua. Scriitorul a fost antrenament. După cîteva ore devenise încrezător, mai ales că avea întunericul de partea lui.

 

1103 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.