REVISTA NAUTILUS / Proza / Misiunea

Misiunea

Cornel Fetcu • 17:17 - 06.03.2016 • 

Misiunea

Orice asemănare cu persoane sau locaţii reale e pur întâmplătoare.

– un Om…sau un Răposat –

Urcasem repede într-un holotaxi alături de partenerul meu Smith. Ne îndreptam către docurile din Tulcea pentru a investiga o crimă, o ciudată crimă. Fusesem chemaţi de urgenţă de către Şeful nostru care ne aştepta acolo.

Şeful, un comisar bătrân trecut de cincizeci de ani, se purta şi acţiona asemenea unui tânăr de treizeci de ani. Un om acru de felul lui dar apropiaţii ştiau că sub carcasa dură se ascundea un familist şi un prieten adevărat pe care te puteai baza.

Ne luase aproape o oră şi jumătate să ajungem tocmai de la Bucureşti la Tulcea, pe banii noştri. Aerocarul, care era mult mai rapid, era la reparat. Il accidentasem într-o altă misiune. Din punctul meu de vedere nu mai aveau ce repara deoarece era turtit ca o felie de pizza. Nişte indivizi ne-au atras într-o capcană şi au dat drumul unui container care atârna de o macara, fix pe aerocarul nostru. Problema a fost că era un prototip iar pentru asta Şeful a uitat de prietenie şi ne-a trimis la arhivare pentru câteva luni.

– Ce zici, crezi că am scăpat de arhivare cu misiunea asta? mă întrebase Smith după ce coborâsem la destinaţie.

Eram destul de amorţiţi în urma călătoriei şi la fel de amorţit era şi timpanul meu până să vorbească Smith. Nu vorbise tot drumul. Holotaxiurile erau nişte bule energetice în care păşeai, rosteai destinaţia şi NIP-ul (numărul de înregistrare personal) şi aşteptai…în picioare.

– Sunt sigur că am scapat şi sunt la fel de sigur că nu ne-ar fi chemat dacă nu ar fi fost ceva important, am răspuns fără să îl privesc.

Era noapte şi destul de răcoare pentru o zi de iunie. Şeful ne întâmpinase bucuros de revenirea pe teren dacă nu cumva era doar bucuros de răzbunarea cu arhiva.

– Haideţi să vedeţi ceva ce nu aţi văzut în viaţa voastră.

Nici o strângere de mână, nici un salut verbal. Ne-a întins ambele mâini pentru a ne înmâna nişte liculeduri de lipit pe tâmple. Nu îi stătea în caracter sau pesemne era un caz atât de important încât uitase de formalităţi. Am trecut peste asta şi l-am urmat într-un depozit de pe malul apei. Era întuneric beznă acolo dar acesta fusese şi motivul pentru care ne dăduse liculedurile.

Motivul pentru care am fost chemaţi era întins pe jos, în acea hală, zăcând într-o poziţie demnă de un contorsionist cu experienţă.

– Cum a murit? am întrebat eu în interes de serviciu.

– Împuşcat. Dar nu asta este problema deocamdată. Uită-te mai de aproape.

Prin gaura din piept lăsată de o puşcă energetică de calibru mare, cu care puteai omorî doi elefanţi dintr-un singur foc, se vedeau cabluri, integrate şi tot felul de alte firicele în locul măruntaielor.

– E pe bune? Sau încerci şi o farsă după ce ne-ai trimis la arhive?

Şeful zâmbind, răspunse:

– E pe bune iar ce vedeţi aici este ceva despre care unii dintre noi am mai auzit. Am crezut la început că sunt doar zvonuri şi poveşti.

– Şi ce informaţii avem până acum?

– De aceea v-am chemat pe voi doi. În primul rând că nu răsuflă vorbele pe lângă voi şi în al doilea rând pentru a găsi acele informaţii şi legături de care întrebi. Ce vă pot spune este că dacă vă uitaţi mai atent la acel…android, o să vedeţi că seamănă al naibii de bine cu cineva cunoscut.

Avea dreptate, semăna cu prim-ministrul României.

– Şi acele poveşti ce spun? Am întrebat eu în lipsa altor detalii incontestabile.

– Spun că o anume organizaţie doreşte să creeze androizi pentru a substitui oameni cheie din diverse poziţii sociale importante şi cu ajutorul lor să ne controleze pe noi, oamenii.

– Sună adevărată povestea ţinând cont de domnul întins pe jos, am spus eu sigur pe mine.

– Vom duce robotul sau ce naiba o fi la analize în laboratorul nostru pentru a afla mai multe. O să vă ţinem la curent iar voi…spor la treabă.

– Stai două secunde. Cine a descoperit robotul? am mai întrebat eu întorcându-l din drum.

– O patrulă de poliţie. Era prin zonă şi a auzit zgomotul armei dar când a ajuns era prea târziu pentru a mai găsi pe cineva.

Partenerul meu era tăcut. Nu a scos un cuvânt cât am stat acolo iar mare lucru despre caz nu ştiam.

– Ce zici de asta? îl întrebasem pe Smith să îl animez cumva.

– Am observat o cameră de supraveghere pe unul dintre stâlpii de pe malul apei, spuse acesta preocupat. Să vedem cine are acces.

Din pricina asta îmi plăcea de el, era atent la detalii. Eu…eram forţa brută dar asta nu mă făcea mai puţin inteligent. El era cel serios sau cel puţin chipul lui lăsa senzaţia asta. Avea părul lins şi dat pe spate, faţa pătrată formată din linii drepte, ochii negricioşi iar sprâncenele încruntate lăsau impresia că te acuză tot timpul de ceva.

– Între timp am sunat să întreb de prim-ministru şi am aflat că este dat dispărut, completă el.

Mă întrebam când telefonase dar nu mai conta, era un început.

Ne-am deplasat către birourile docului şi acolo l-am găsit pe paznicul de serviciu. Ne-am prezentat după care s-a prezentat şi el:

– Bob, spuse acesta uimit de prezenţa noastră.

– Aţi auzit vreun zgomot acum câteva ore în zona depozitelor?

– Am auzit sirenele poliţiei dar nu am ieşit să văd despre ce este vorba.

– Păi nu sunteţi paznic şi răspunzător pentru ce…păziţi aici?

– Să zicem că sunt dar nu prea au ce fura hoţii aşa că nu ne obosim să verificăm depozitele, sunt goale oricum. Şi preferam să nu fiu luat la întrebări pentru te miri ce. – Să tot ai încredere în paznici, mi-am spus.

– Am dori să verificăm camerele de supraveghere dacă nu este vreo problemă.

– Vă rog. Luaţi loc la pupitru.

Pe ecran apăruseră două persoane iar ora afişată indica orele 20:00. Aceştia, din păcate, purtau cagule.

– Mai aveţi şi alte camere de supraveghere active? l-am întrebat pe paznicul Bob.

– Da. Apăsaţi pe acest buton pentru schimbarea camerelor.

– Înapoi! strigă Smith în timp ce schimbam imaginile.

– Nu e nimic acolo, am răspuns.

– Ba da. Uită-te mai atent. Putem lumina cumva imaginea asta?

Eu nu văzusem nimic, decât întuneric beznă, dar dacă el a spus că era ceva acolo, l-am crezut.

– Ăăă, se bâlbâi Bob, nu prea. Aparatura asta e mai bătrână decât mine.

– O să luăm filmul şi o să îl analizăm la Bucureşti, am spus calm.

– Pierdem prea mult timp. Şi nici aerocarul nu îl mai avem la dispoziţie.

– Aero ce? întrebă Bob mirat.

– Nimic! sări Smith. Să mergem la o secţie de poliţie, trebuie să găsim un computer mai performant.

După ce am ajuns la cea mai apropiată secţie şi singura din oraş, am dat peste ofiţerul minune.

– Cu ce vă pot fi de folos? întrebă acesta mestecând gumă într-un mod barbar.

– Am dori să verificăm nişte imagini video şi să le prelucrăm cumva.

– Şi v-aţi gândit la noi? Despre ce este vorba? întrebă plictisit.

– Nişte suspecţi, nimic important.

– Normal, agenţi secreţi îngâmfaţi, şopti acesta, noi descoperim crima iar ei…

Smith se aşezase pe scaun şi îi trase o privire acidă ofiţerului care îl făcu să tacă după care porni filmul şi începu prelucrarea lui. Era o şalupă înmatriculată cu care cei doi dispăruseră în noapte, pe Dunăre.

– Verifică numerele de aici, spuse Smith autoritar.

Nu m-am băgat peste el şi l-am lăsat. Ce e drept nu îl văzusem niciodată atât de determinat.

– Nu sunt false, a răspuns ofiţerul după câteva secunde.

– Ok. Atunci activează o holodronă şi urmăreşte acea barcă.

– Păi…

– Păi ce? Barca ar trebui să aibă un cip funcţional dacă numerele sunt reale.Aşa îi vom putea urmări prin gps.

– O singură dronă avem, spuse ofiţerul trist.

– Şi? Aveţi nevoie de ea? De câte ori aţi folosit-o?

– Ăăă…niciodată.

Atât i-ar fi trebuit să spună că a folosit-o, ar fi avut grijă Smith de el.

– Atunci activeaz-o, am spus eu să nu zic că nu particip şi eu la investigaţie.

Ne-am dus în depozitul de arme, ofiţerul a introdus dronei datele de urmărire după care activă gps-ul. Drona se ridicase de la sol către ieşirea din tavan, îşi activase holoscutul care îl făcea invizibil şi ţâşni. Nu am văzut când a dispărut dar am auzit cum a tăiat aerul printr-un ţiuit şoptit.

Am luat dispozitivul de urmărire, trackdrone-ul, şi ne-am deplasat în port pentru a închiria o barcă. Acolo ne-a întâmpinat un domn distins cu mustaţă, înalt, îmbrăcat cu pantalon la dungă şi cu un sacou alb cu trese de căpitan.

– Cu ce vă pot ajuta dragi camarazi? Căpitanul Omer vă stă la dispoziţie, acesta făcu şi o plecăciune.

Mi-am dat seama că era un simplu negustor de bărci cu trese false şi privire ameţitoare de vânzător cu experienţă. Acesta îşi frecă mâinile nerăbdător şi aşteptă reacţiile noastre.

– Dorim o şalupă rapidă. De preferat robotizată, am spus, deşi gândul de robot începuse să îmi displacă de când l-am văzut pe aşa zisul prim-ministru.

– Avem tot ce vă pofteşte inima.

Ne invitase pe malul apei în zona destinată ambarcaţiunilor şi aprinse reflectoarele. M-am simţit ca într-un parc de distracţii la un moment dat dar apoi m-am dezmeticit şi le-am văzut aliniate pe zecile de pontoane. Avea dreptate Căpitanul, chiar aveam la alegere.

Ne înmânase lista de preţuri şi abia atunci ne-am dat seama că suntem doar nişte bieţi agenţi. Ne-am verificat totuşi cardurile după care am înghiţit în sec când am constatat că erau aproape de roşu, apoi am întrebat:

– Ceva mai ieftin nu aveţi?

– Pfff. Avem una singură doar că nu prea e robotizată cum aţi cerut.

Ne-a ghidat pe malul apei şi…am văzut-o! Arăta chiar bine, vopseaua lucea în lumina reflectoarelor, desenul unui cap de lup cu colţii gata de atac îi dădea un aer impunător şi mi-am zis că totuşi Căpitanul nu e chiar un hoţ. M-am apropiat şi am dat să mă urc, când:

– Staţi aşa, aceea are alt preţ.

– Păi nu aţi spus că…

– Ba da doar că nu este aceea, următoarea, îmi indică el cu degetul în aer.

Am întins gâtul în sus şi am privit peste cea frumos vopsită. Lângă ea, în stânga, era ceva numit barcă din lemn. Ne-am apropiat şi am văzut mucegaiul negru-verzui care mâncase din ea de-a lungul anilor, de-a lungul a prea multor ani. Mă miram că nu s-a rupt în două sub greutatea motorului.

– De ce nu deschideţi un muzeu? l-am întrebat politicos pe Căpitan.

– Dacă mai daţi 100 de credite v-o dau pe cea din dreapta.

– O luăm pe asta, zise nerăbdător Smith.

Am bătut palma, deşi trebuia să ne luăm adio la cum se prezenta acea şalupă, şi apoi ne-am urcat în ea. Smith s-a aşezat la cârmă după care ne-am pornit prin bezna Dunării. Farul abia tăia ceaţa rece care ne pătrundea rapid prin haine şi pe sub piele. Constatasem că apa din barcă parcă atinsese un nivel mai înalt faţă de momentul îmbarcării noastre. Gps-ul ne îndruma undeva spre Sulina.

– E bine, am spus, e un doar un orăşel.

– Întrebarea e, cine sunt acei oameni? Dacă vroiau să îl înlocuiască pe prim-ministru nu ar fi trebuit să găsim cadavrul acestuia în locul robotului?

Avea dreptate cu acea întrebare dar nu i-am răspuns ci am dat aprobator din cap deşi nu cred că mă văzuse.

Într-un final, după ce îngheţasem de tot, am ajuns la Sulina. Am coborât pe malul uscat, fericit de izbândă, după care ne-am îndreptat rapid către biroul de evidenţă.

– Bună seara! am salutat zâmbitor.

– Bună seara! Aveţi un curaj teribil să circulaţi noaptea, spuse domnul de la ghişeu rânjind.

– Cine a coborât din acea barcă? întrebă Smith trecând peste formalităţi.

– Care? întrebă acesta părând neştiutor.

– Cea acostată fix în faţa biroului dumneavoastră şi care a ajuns de curând, am completat eu.

– Nu am idee. Un domn.

– Sigur nu erau doi?

– Unul.

– Şi unde îl putem găsi pe acel domn?am întrebat eu.

– Jon, completă Smith.

M-am uitat ciudat la el întrebându-mă de unde ştia cum îl cheamă pe individul pe care îl urmăream.

– Uitaţi care e treaba, eu doar îmi văd de înregistrarea bărcilor nu a persoanelor şi nici nu stau să urmăresc unde se cazează sau unde beau toţi călătorii care vin şi pleacă.

Părea că spune adevărul. L-am tras deoparte pe Smith şi l-am întrebat:

– De unde ai ştiut cum îl cheamă?

– Pe numele acesta a fost înregistrată barca.

Adevărul e că am fost cam absent în investigaţia asta, probabil mi-a spus mai devreme dar din cauza frigului l-am ignorat. Nici bani să îl mituim pentru informaţii nu aveam dar Smith avu grijă. Sări tejgeaua, îl luă de guler, îl trase într-un birou şi închise uşa după el. Şi eu care credeam că eu eram cel dur. Nu trecuseră două minute că şi apăru colegul meu scuturându-şi haina după care spuse:

– Hai să bem ceva la bar, apoi îmi făcu cu ochiul.

L-am urmat privind în urmă dar nu l-am mai zărit pe domnul de la evidenţă.

– Intrasem în bar lăsându-l tot pe Smith să se ocupe de caz deoarece văzusem că era mult mai implicat decât mine şi decât să îl împiedic mi-am zis: – mai bine să îi păzesc spatele.

Jon Dave? întrebă Smith.

Sorbind din băutura verde îmi privi scârbit partenerul.

– Cine întreabă?

Smith lăsă cei şapte ani de acasă şi se aşeză pe colţar exact lângă acel Jon după care îi puse o mână prieteneşte după gât. Chiar mă întrebam de unde a ştiut Smith unde să se aşeze. Probabil cel din port i l-a descris pe acel Jon Dave. La masă mai erau doi indivizi care mijiseră ochii neştiind ce să facă. Eu rămăsesem în picioare dar cu mâna pe arma lipită de picior încât să nu vadă şi alţi ochi din bar. Le făcusem celor doi un semn discret cu ochiul, semn care le spunea să stea potoliţi. Smith îl invită politicos afară. Acesta ne însoţise fără pic de teamă iar pentru asta eram cât se poate de atent la mişcările lui.

– Vă aşteptam, spuse acesta.

– Ce? am întrebat mirat.

– Dacă voiam să scap de voi o făceam mai devreme.

– De unde ştii cine suntem noi?

– Nu ştiu cine sunteţi voi dar ştiu sigur că faceţi parte din I.S. (investigaţii secrete) şi bănuiesc că i-au trimis pe cei mai buni.

Nu ştiu dacă eram chiar cei mai buni mai ales că nu ştiam mai nimic despre ce făceam acolo deşi, Smith, părea să înţeleagă mai bine.

– Avem nevoie de voi, spuse Jon sunând ca o salvare pentru el.

– Pentru? Aţi omorât…

– Un android? E asta o crimă? îl întrerupse Jon.

Avea dreptate. Cum să îl acuzi că a ucis prăjitorul de pâine?

– Dar pe prim-ministru cine l-a omorât? întrebă Smith ridicând din sprâncene.

– Acel Răposat probabil sau un alt Răposat din organizaţia lor. I-am numit aşa în amintirea celor căzuţi, pentru a nu uita că au fost cândva nişte oameni sub acele chipuri. Uite ce e. Nu noi suntem personajele negative.

– Noi? Deci sunteţi mai mulţi?

– Suntem câţiva, da. Dar existăm pentru a ajuta oamenii. Am fost învăţaţi să urmărim semnalele lor dar din păcate, de cele mai multe ori, le-am dat de urmă prea târziu.

– Adică?

– Adică oamenii cărora le-a fost luat locul erau deja morţi. Dar şi noi am făcut ravagii printre ei. Problema este că apar tot mai mulţi şi credem că au învăţat să îşi ascundă semnalele, semnătura termică. Răposaţii funcţionează pe baza de plutoniu şi le putem măsura radiaţiile emise de ei printr-un dispozitiv. Dacă se simt ameninţaţi şi fără scăpare se pot arunca în aer. Şi credeţi-mă că fac ceva pagube cu acel plutoniu asupra lor. Am capturat unul…

Lăsând povestea în urmă Smith continuă cu întrebările:

– Cine este şeful vostru?

– Nu vă pot spune asta şi deja v-am spus prea multe. Vă pot duce la el doar dacă vă alăturaţi grupării noastre.

– Unde e celălalt care era cu tine? întrebase scurt fără a-l lăsa să respire.

– Nici asta nu vă pot spune.

Smith îşi înfipse mâna în gâtlejul lui şi aproape că îi bulbucă ochii cu a lui strânsoare. L-am apucat de braţ şi i-am spus:

– Încetişor…mai avem nevoie de el.

Se uitase la mine parcă turbat în priviri, se calmă brusc şi îi dădu drumul.

– De asta avem nevoie de voi, spuse Jon tuşind în timp ce îşi masă grumazul, acţionaţi repede şi fără prea multă vorbă.

Arată-ne aparatul de care vorbeai mai devreme, cel pentru identificarea Răposaţilor.

Îşi suflecase mâneca dezvăluind un ceas apoi apăsă un buton. Acesta începu să îl scaneze pe Smith după care urmă un sunet scurt afişând rezulatul: 100% om.

– Interesant, am spus eu, dar nu poţi scana toţi oamenii de pe stradă.

– E adevărat, dar avem şi noi oameni infiltraţi în locuri sus-puse care fac asta zilnic. Cum ar fi în parlament.

– Dar cine îi controlează?

– Asta încercăm şi noi să aflăm, sursa. Unde sunt construiţi…

– Să îi ajutăm, interveni Smith senin de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

– Păi şi Şeful nostru? încercam să fac pe omul corect deşi aveam şi eu nevoie de aventura asta după atâta arhivare.

– Îl ţinem la curent, îi spunem că urmărim nişte piste şi că vom reveni cu detalii pe parcursul investigaţiilor.

– L-ai auzit, am spus, suntem cu voi dar dacă ne duci de nas îl voi lăsa pe Smith cu tine iar eu mă voi întoarce cu spatele.

– De acord. Să mergem atunci.

Ne-am apropiat de malul apei şi m-am uitat după omul de la biroul de evidenţă, cel pe care îl bruscase Smith mai devreme, dar nu mai era acolo. – Altul care îşi face treaba, la fel ca paznicul Bob. Ne-am urcat în barca lui Jon, care ne dădea mai multă încredere decât pluta cu care am venit noi, şi am plecat. Era deja dimineaţă iar soarele reflecta prin valurile provocate de vântul destul de puternic. Programase barca pe o rută care ieşea de pe Dunăre şi care ne dusese pe nişte canale liniştite ale deltei, puţin adânci, încât se putea vedea fundul apei. În stânga şi în dreapta papură cât vedeai cu ochii. O mulţime de canale ce se încrucişau, o zona unde fără gps te puteai rătăci uşor. Am mers vreo două ore şi apoi ne-am apropiat de un ponton proaspăt construit la o margine de pădure. Printre copaci se zărea o alee de aproximativ 400 de metri care ducea către o vilă cu trei etaje. Zona era îngrădită şi păzită mai ceva ca apartamentul prezidenţial. Erau câini, foarte mulţi câini.

– De ce atât de mulţi? am întrebat.

– Detectează Răposaţii din timp.

– Dar ne latră şi pe noi dinainte de a ne apropia de ponton.

– V-au simţit prezenţa, au simţit că sunteţi străini.

– Nu par a fi eficienţi, am spus strâmbând din nas.

– Am coborât pe ponton iar lătrăturile nu se mai opreau. Apăru un individ îmbrăcat în camuflaj care le făcu semn câinilor iar aceştia amuţiseră de parcă cineva le furase glasul. Jon îmi aruncase o privire de genul –Ţi-am spus eu– şi apoi ne prezentă individului deşi nu el era persoana căutată. Din vilă ieşiseră alţi doi camuflaţi, se apropiaseră de noi cu paşi grăbiţi după care şi-au ridicat armele şi au tras fără nici un avertisment. Smith căzuse la pământ. Nu ştiam ce să fac. Dacă puneam mâna pe armă aş fi urmat şi eu aşa că am rămas stană de piatră.

– De ce? Am întrebat cu vocea tremurată.

– Prietenul tău era un Răposat, se auzi o voce care venea din desişurile pădurii.

M-am apropiat de Smith şi într-adevăr, îi fumegau integratele.

– Dar l-a scanat mai devreme…

– Era o scanare falsă, spuse Jon, ştiam că e Răposat până să întraţi în bar. Oricum, sper să nu fie prea târziu şi că nu a transmis deja locaţia noastră.

Mă pierdusem pentru o clipă.

– Adică partenerul meu…mi se păruse că se purta cam ciudat dar nu m-am gândit că…

– Eşti bine? mă apucă Jon de mână. Ştiu că este greu.

– E al naibii…Abia acum am înţeles de unde atâta interes din partea lui pentru acest caz. De ce nu l-aţi doborât în Sulina?

– A stat cu ochii pe noi până aici. Sunt foarte rapizi.Am riscat aducându-l cu noi dar numai aici îl puteam doborî fără probleme. Trebuia să îi câştigăm încrederea cumva, de aceea l-am şi scanat.

– Dar cine…

– Eu conduc rezistenţa să zic aşa. Au început în toată lumea să schimbe oamenii cu Răposaţişi da, suntem o rezistenţă. Eu sunt Mike Dawson.

– Don, m-am prezent eu. Aţi spus că aveţi unul viu?

– Da!

– Păi şi bomba…plutoniul?

– Ah! Am învăţat să îi neutralizăm pentru un moment, să le scoatem plutoniul şi apoi să îi legăm la curent pur şi simplu. Bineînţeles că cel care face asta poartă costum de protecţie. Hai înăuntru să te servesc cu ceva de băut.

– Ceva tare dacă aveţi sau nu am voie în timpul serviciului?

– După cele întâmplate, astăzi ai voie.

– Să înţeleg că partenerul meu…

– Dacă a apărut acel robot înseamnă că este mort.

M-au lăsat să mă odihnesc urmând ca a doua zi să stăm mai mult de vorbă. Am dormit neîntors. După două sticle de whisky toţi oamenii dorm neîntorşi. Am ieşit afară cu barba nerasă de trei zile şi încă mirosind a alcool. Nu eram chiar întruchiparea agentului model. Am ieşit din vilă iar toată lumea alerga agitată, am oprit unul dintre soldaţi şi l-am întrebat:

– Ce se întâmplă?

– Nimic important, o zi obişnuită de instrucţie.

Sincer…am crezut că a început războiul văzând atâţia soldaţi. Am fost luat de braţ de cineva care îmi indicase o ladă de unde să îmi ridic echipamentul şi armele şi apoi îmi spusese să mă alătur plutonului 3. Mă învârteam ca…într-o găleată.

Am făcut ce mi s-a spus de parcă eram forţat cumva să fac asta. Am lăsat hainele civile şi le-am îmbrăcat pe cele de camuflaj. Am luat puşca, pistolul, ceasul –aveam ceas– şi m-am alăturat plutonului indicat. Arătam de parcă am fost soldat dintotdeauna. Purtam părul scurt, periuţă, eram bine făcut în urma şcolii militare din tinereţe iar camuflajul mă prindea bine.

– De unde au apărut atâţia soldaţi? l-am întrebat pe soldatul de lângă mine în timp ce ne aliniam în formaţie.

– Din pădure. E unitatea la vreo trei kilometri de aici.

– Drepţi! răcni un sergent-major.

A îngheţat tot plutonul la auzul comenzii.

– Înainte pas alergător…marş!

Ne deplasam spre câmpul de instrucţie în pas alergător, rucsacul din spate îl simţeam tot mai greu iar respiraţia devenise neregulată. Îmi venea să vărs. Crezusem iniţial că m-am dus acolo să îi ajut cu investigaţia nu să încep şcoala militară de la zero.

– Avioane la ora 12! cum am auzit ordinul m-am şi trântit pe spate şi cu arma îndreptată în direcţia orei respective.

Mă aştepam să dea ordin şi cu gaze aşa că mi-am pregătit masca în timp ce începusem iar alergarea. Îi scosesem cărbunele din cartuşul filtrant pentru a respira mai uşor. M-am gândit că pot face asta dacă era doar o simulare. Totul era atât de rudimentar. Credeam că armata are parte de echipamente mai bune.

A venit până la urmăşi ordinul cu gazele întrerupându-mi gândurile.

– Pluton…gaze! se auzi vocea răguşită a sergentului, – nici nu s-a prezentat – gândeam eu în timp ce fixam masca pe figură.

Şi atunci m-am prins…erau gaze adevărate. Mi-am dat seama când l-am văzut pe sergent că şi-a pus masca în mai puţin de 10 secunde. Pentru mine a fost prea târziu, faţa a început să îmi frigă, ochii îmi ardeau şi ei după care am început să ţip din cauza usturimii de parcă cineva îmi tăiase faţă cu zeci de lame şi apoi presărase sare. Am simţit cum sunt luat de subţiori, târât şi apoi aşezat la pământ. Cineva mi-a dat masca jos după care o mână fină şi răcoroasă îmi atinse faţă. Apoi cu o cârpă înmuiată într-o soluţie mă ungea pe toată faţa şi pe pleoape. – O femeie, mi-am spus zâmbind în ciuda usturimii. Am încercat să o privesc dar m-am trezit că îmi turna picături în ochi pentru calmarea iritaţiei, eram curios. Am clipit de câteva ori şi am privit-o…era sergentul.

– Gura mă-sii de treabă. Stau să te dădăcesc? Trebuia să te las acolo.

– Dar eu sunt agent…

– Eşti pe dracu! Aici nu mai eşti nimic. Treci în formaţie mai repede sau te trec la dezertori şi te spânzur în pădurile astea uitate de lume. Nu înţelegi că suntem în război?

Mi-am adunat de pe jos arma şi rucsacul şi am alergat spre pluton. Ce naiba se întâmpla, nu ştiam, îmi spuseseră că e doar o zi de instrucţie. Cu trei zile în urmă toată lumea era bine sănătoasă şi deodată eram în război. În timp ce alergam din nou cu faţa curată şi vederea impecabilă – cred că mai era şi altceva în acele picături de ochi – ne-am apropiat de o zonă defrişată a pădurii unde ne aşteptau cincisprezece toptere. Semănau cu aerocarul nostru doar că erau de vreo douăzeci de ori mai mari şi utilate la exterior cu nişte arme energetice colosale – puşca mea era un breloc în comparaţie cu acele tunuri.

– Nu stau să vă ţin prelegeri motivaţionale, nu dăm nume şi nici nu legăm prietenii. Nu se ştie dacă o ne mai vedem întregi deci…nu are rost. Tot ce vreau să vă spun este atât: să ascultaţi de ordinele mele şi totul va fi bine. Vom pleca într-o zonă de război undeva prin munţi. Mai multe detalii nu am nici eu. Aflăm când ajungem acolo. Să vă activaţi armele de pe acum deoarece vom ajunge într-o clipită.

Ne-am îmbarcat, am decolat şi am ajuns numaidecât într-o zonă plină de fum, cu zgomote de focuri de arme şi de tunuri. Aterizasem. Pământul era brăzdat de şenilele tancurilor. Noroiul era atât de lipicios încât riscai să îţi pierzi bocancii dacă nu erai legat bine la şireturi. În faţa mea erau montate câteva corturi pentru cadrele de rang înalt, în dreapta şi în spate era montat un gard-laser care bloca accesul către bază iar în stânga era prăpastie. Nu eram strateg militar de meserie dar părea că eram cam încolţiţi.

– Ce stai şi te hlizeşti, îmi întrerupse gândurile sergentul, du-te în formaţie.

Am alergat către pluton şi am aşteptat alături de ceilalţi camarazi tăcuţi. Veni şi sergentul în urma mea din direcţia corturilor, cu noi ordine, şi se adresă plutonului nostru:

Răposaţii au baza la poalele muntelui conform spuselor celui capturat. Nu ştim dacă este locul unde sunt construiţi sau dacă este singurul loc din lume. Ştim doar că este o bază importantă. Lăsaţi rucsacurile jos şi puneţi-vă în spate holojeturile, vom coborî în prăpastie. Trebuie să ne mişcăm şi să îi cucerim cât mai rapid, Napoleon a spus aşa: „Nu trebuie să te lupţi prea des cu un inamic, pentru că astfel va învăţa arta războiului de la tine.” – Parcă a spus că nu o să ne ţină prelegeri dar poate că avea dreptate. Nu din punctul nostru de vedere ci din punct de vedere al unui Răposat. Adică ei mai mult ca sigur că ne cunosc şi ştiu cu cine se luptă, dar noi ce ştiam despre ei? Nu ţineam partea Răposaţilor dar citatul acela motivaţional suna mult mai bine pentru ei.

Ne-am prezentat la marginea prăpastiei, am activat armele şi am început zborul lin către intrarea de la baza muntelui. În timp ce ne apropiam, zgomotul armelor se auzea tot mai intens. Când am atins solul am alergat cât m-au ţinut picioarele şi apoi m-am aruncat după o stâncă. Toată lumea trăgea către baza muntelui. Nu vedeam în ce trag din cauza ceţii care se formase din cauza rocilor sfărmate în urma armelor energetice. Mă întrebam: – de ce nu folosesc un tun să îi blocheze în munte?

– Va trebui să pătrundem şi să îi facem să iasă prin celelalte ieşiri, veni şi răspunsul la întrebarea mea. Misiunea noastră nu este de a ne lupta cu ei ci de a pune mâna pe laboratoarele lor. – Desigur, în loc să ne apărăm pielea pentru a nu ajunge amintiri sau Răposaţi stăm să punem mâna pe tehnologia lor şi să construim roboţi pentru armată, ce convenabil.

Trupele speciale creaseră un culoar înaintea noastră. Noi, grupa sergentului, urmasem trupele către intrarea în munte. Am tras ecranele căştilor în dreptul ochilor, ecrane pentru detectarea mişcărilor şi pentru îmbunătăţirea vederii. Am reuşit să pătrundem în peşteră şi am început să trag în sus. Un Răposat ne pândea agăţat de tavan printr-un sistem de prindere cu scripete. L-am doborât din prima iar sergentul a venit şi m-a felicitat personal. După ispravă, am înaintat prin coridorul principal care ne-a dus într-o deschizătură a peşterii cu un diametru de câteva sute de metri şi adâncă de câteva zeci de metri. Ne-am postat pe lângă pereţi trecând pe vizibilitate de noapte. Jos era o bază formată din patru depozite.Nu sesizasem niciun fel de mişcare. Eram toţi numai ochi în toate direcţiile. La nivelul nostru, în jurul bazei, mai erau si alte intrări asemenea celei pe care intrasem şi noi. Trebuia să fim al naibii de atenţi la fiecare intrare în timp ce coboram cu holojeturile către depozitele slab luminate.

– E prea linişte, am şoptit.

– Au trecut trupele înainte şi au făcut curăţenie, a răspuns sergentul.

După ce am aterizat, într-adevăr, am observat multe trupuri întinse la sol. Ne-am apropiat de primul depozit, doi soldaţi au asigurat intrarea apoi am pătruns alături de sergent. Înăuntru era o lumină puternică ce aproape că mă orbise. Uitasem de ecranul setat pe vederea de noapte. După ce mi s-a mai limpezit vederea am început să disting maşinăriile şi benzile circulare pe care erau aşezate corpurile Răposaţilor. Membre aşezate în containere, căpăţâni de diverse forme iar undeva în spatele depozitului erau aliniaţi Răposaţi gata montaţi. Eram cu ochii în patru ca nu cumva să mişte vreunul.

– Clădirile unu, doi şi trei au fost asigurate, s-a auzit în cască. Mai rămâne clădirea 4 pentru verificare.

Am ieşit pe altă uşa şi ne-am deplasat către ultimul depozit. Am pătruns cu aceeaşi uşurinţă doar că mirosul de mortăciune ne-a întors maţele pe dos.

Containere, zeci de containere acoperite. M-am apropiat de unul şi am tras precaut prelata într-o parte. Oameni morţi. Unii morţi de curând alţii în stare de putrefacţie avansată. M-am tras repede într-o parte şi am vomat. Toate erau pline cu morţi, sute de morţi.

M-am dus către un alt container, observasem ceva ciudat. Un cadavru un pic diferit. M-am apropiat să mă uit mai atent…eram EU.

Mă luase ameţeala, m-am tras în spate şi fără să ezit am scos baioneta şi mi-am crestat antebraţul stâng destul de adânc. Am îndepărtat pielea în stânga şi în dreapta şi am observat circuitele. O mâna mi s-a aşezat pe umăr…

– E mai greu la început, ştiu că eşti bulversat, dar după ce vei fi activat în totalitate o să fie mult mai uşor, spuse sergentul.

– Adică până acum am omorât oameni iar eu…eu…

– Da. Ai fost setat să vezi lucrurile din perspectiva unui om cu amintirile şi trăirile acestuia. Tranziţia de la om la android nu o putem face decât în felul acesta…adică cu greu.

Oricum…bine ai venit printre noi!

1190 vizualizari

Un comentariu

  1. […] Cornel Fetcu – Misiunea. Uşoară din toate punctele de vedere, ca primăvara ce tocmai a venit. Aici s-a rupt firul: “– A stat cu ochii pe noi până aici. Sunt foarte rapizi.Am riscat aducându-l cu noi dar numai aici îl puteam doborî fără probleme.” Virgule lipsă. […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.