REVISTA NAUTILUS / Proza / Meteormanii – Cornel Fetcu

Meteormanii – Cornel Fetcu

Cornel Fetcu • 17:25 - 01.02.2016 • 

Începutul

…aveau un trecut destul de zbuciumat deoarece nu Meteorul le era planeta natală ci alta mult mai înfloritoare cu atmosferă, plante, animale şi toate cele necesare unei planete locuibile. Cerul era ocupat în permanenţă de către unul dintre cei doi sori, concurând parcă în luminarea şi încălzirea planetei, făcând cu schimbul în timp ce unul apunea iar celălalt răsărea, locuitorii neavând conceptul de noapte. Sorii parcă puşi de cineva acolo, exact la distanţele necesare cât să nu pârjolească planeta dar şi cât aceasta să nu îngheţe asigurând plantelor un ciclu continuu de a înflori şi a rodi. Frumoasa lor planetă se situa la parseci întregi depărtare de Pământ, aşezată într-o margine de galaxie ascunsă în spatele unor nori gazoşi, parcă pentru a păzi şi veghea toate celelalte stele cât şi aşezată la fel de ciudat astfel încat să nu fie găsită. Locuitorii, atât femeile cât şi bărbaţii, erau fizic aproape identici. Diferenţa se făcea prin haine şi bineînţeles prin organele genitale, organe care nu erau folosite decât pentru plăcerile fizice, copiii fiind creaţi în laborator. Erau creaţi dintr-o enzimă colectată periodic de la populaţie, aceasta nefiind folosită pentru a clona ca în cazul copierii ADN-ului ci pentru a crea noi vieţi. Aceste enzime erau denumite „Urmaşii” şi erau produse atât de femei cât şi de barbaţi iar copiii rezultaţi erau îngrijiţi şi crescuţi în nişte centre speciale de pregătire de către „Cunoscători”. Aceştia din urmă erau un fel de profesori-părinţi-mecanici-agricultori, creaţi şi ei la randul lor pentru creşterea, formarea şi integrarea în societate a noilor sosiţi pe lume. Mecanicii, care reprezentau cam 50% din populaţie, erau experţi în chimie, biologie, fizică, matematică şi care erau şi într-o continuă dezvoltare a cunoştinţelor prin diversele experimente efectuate în giganticele laboratoare de pe întreg cuprinsul planetei. Restul populaţiei era format din Agricultori care aveau rolul de a urmări şi controla maşinile agricole. Nimeni nu lucra în agricultură aşa cum se lucra pe Pământ ci totul era automatizat, de la arat până la cules, depozitat, procesat şi împărţit zilnic către populaţie sub formă de raţie. Ultima ierarhie era cea a „Căpitanilor”, născuţi atâţia cât să acopere numărul de nave. Aceştia fiind distribuţi pe zone geografice, denumite sectoare, împărţind între ei întreaga suprafaţă a planetei. Toate grupurile ierarhice se năşteau în mod controlat prin nişte ajustări ale enzimelor, conform instruţiunilor Bătrânilor Spaţiului, astfel încât acestea erau împărţite în mod egal în sectoare cuprinzând: Agricultori, Mecanici, Cunoscători iar fiecare sector era condus de către un Căpitan. Naşterile mai erau controlate şi pentru evitarea suprapopulării planetei cât şi datorită perioadei lor de viaţă foarte lungi.

————–

Istoria lor era bazată strict pe evoluţie tehnologică conform dogmelor religioase transmise de-a lungul generaţiilor în care Bătrânii Spaţiului, zeităţile lor, ar fi spus copiilor următoarele:

„Nu vă lăsaţi pradă leneviei în vieţile voastre şi găsiţi-vă un rost. Evoluaţi, construiţi şi exploraţi!”

Zeităţile, spun istoriile, ar fi fost de fapt nişte extratereştri, dacă nu chiar nişte semeni de-ai lor care au însămânţat planeta în urma unor experimente, încercând să creeze o rasă superioară. O rasă care să nu se războiască pentru avuţie, o lume paşnică, lume care să nu ducă la distrugerea voită a planetei. Cel puţin aşa spuneau nişte scrieri antice descoperite într-o cavernă, la poalele muntelui Speranţei, adevărul nefiind ştiut de nimeni. Tot acele scrieri vorbeau şi despre doi dintre Bătrânii Spaţiului care au rămas o vreme pe planetă pentru creşterea şi îndrumarea primei generaţii asigurându-se că aceştia vor fi pregătiţi pentru supravieţuire şi perpetuare a speciei. Tot aceştia lăsând în urmă şi câteva dispozitive ce ajutau la colectarea automată a enzimelor şi un laborator în adâncurile cavernei dotat cu sute de cuve de 2 metri pe 1,5 metri şi aliniate de-a lungul pereţilor cavernei în care enzimele colectate şi procesate de acele dispozitive duceau la dezvoltarea „Urmaşilor”. În fază de embrion aceştia arătau ca nişte larve iar pe timpul dezvoltării embrionului începeau să aibă forme aproape umane atât doar ca le lipseau nasul, respiraţia având loc prin porii pielii. Erau lipsiţi de urechi, de păr pe întreg corpul, le lipseau sfârcurile şi buricul iar gura le era şi ea lipsită de buze rămânând în locul lor o dungă parcă desenată greşit. După patru luni cuvele se deschideau şi ieseau copiii aceştia fiind preluaţi de primii „Cunoscători”. Primii Cunoscători au fost creaţi şi instruiţi de către cei doi Bătrâni şi abia apoi au demarat crearea primei generaţii de copii. Scrierile şi instructajele despre aparaturi şi despre dezvoltare le-au fost lăsate pe nişte discuri dintr-un material moale la atingere cu o strălucire aparte ce se puteau încărca la un monitor rulând astfel toate informaţiile necesare. Problema a fost că acestea s-au deteriorat rapid, iar multe dintre informaţii despre Bătrâni şi despre istoria lor s-au pierdut înainte de a fi rulate. La fel s-au pierdut şi o mare parte din datele tehnice despre explorare, exploatare, dezvoltare şi construire a diverselor maşinării. După aceste scrieri sau după puţinele scrieri şi-au întărit credinţa în evoluţie fără distrugere. Nu se ştie dacă exprimentul este chiar unul reuşit dar este clar că o parte din dogmele zeilor au fost urmate.

————–

Au construit, au evoluat şi au zburat spre îndepărtatele planete iar mai nou către alte galaxii ajungând până pe Pământ. Nu zburaseră niciodată în afara galaxiei lor datorită nesiguranţei motoarelor superlumice, ei aventurându-se numai printre stelele apropiate căutând viaţă sau planete care pot susţine viaţa. Planeta lor se numea Romeea. Romeea nu mai era locuibilă de foarte multe generaţii datorită unor explozii solare care practic au distrus tot ecosistemul, iar primul lor noroc la vremea respectivă fiind navele, de ajuns la număr, pentru a salva toată populaţia planetei. Cei care urmăreau vremea în spaţiu au descoperit la timp ceea ce avea să se întample cu planeta lor având la dispoziţie timpul necesar evacuării planetei. Prea departe de galaxia lor nu puteau zbura deoarece în toată existenţa lor nu descoperiseră nici o planetă locuibilă. Puteau doar să plutească în spaţiu şi atât. De foame nu ar fi murit prea curând datorită sintetizatoarelor de mâncare ce puteau genera mâncare cât pentru vreo doisprezece generaţii dându-le timpul necesar găsirii unei alte planete, în altă galaxie, problema rămânând tot cea a motoarelor şi a rezistenţei lor. Al doilea noroc şi cel mai mare a venit din partea unui meteorit care a trecut prin apropierea sistemului lor solar, iar datorită dimensiunilor colosale s-au gandit să aterizeze cu toţi pe meteorit şi să călătorească prin spaţiu, clandestin, cu speranţa că în drumul lor vor găsi o nouă planetă căreia să îi spună casă. Meteoritul fusese urmărit dinaintea cataclismului, cu mulţi ani-lumină în urmă iar imediat cum a fost descoperit de către sateliţi, a şi dus la trimiterea unor exploratori pentru verificarea resurselor de pe meteorit. Aparatura lor, lentilele de vizualizat şi supraveghere a spaţiului ofereau imagini şi informaţii despre corpurile cereşti şi compoziţia lor cu o marjă de eroare foarte mică. De aici şi interesul pentru acel meteorit, pentru structura lui chimică nemaiîntalnită. Deplasarea s-a facut prin construirea în prealabil a unor punţi dispuse la distanţe egale înspre direcţia meteoritului. Punţile aveau rolul de a asigura mentenanţa navelor ce se îndreptau către meteorit şi înapoi către Romeea pentru evitarea accidentelor. Surpriza a fost materialul ciudat din care era format întregul meteorit, asemănător cu cel al discurilor lăsate în urmă de către Bătrâni. Materialul era extras şi transportat pe planeta lor ducând la noi descoperiri şi reconstruiri de nave mai puternice şi mai rezistente. Viteza luminii fiind trecută în istoria lor ca fiind cea mai mare descoperire deoarece parcurgeau distanţe colosale până la meteorit şi înapoi cât şi prin intermediul punţilor, le-a dat timp de a profita din plin de resursa inepuizabilă, negândind la vremea aceea că vor avea parte la un moment dat numai de meteorit şi resursele lui. După cataclism şi pierderea planetei natale, odata aterizaţi pe meteorit, au încastrat navele în solul meteoritului unind navele între ele formând un megaoraş galactic numai din nave. Oraş-meteorit, planeta lor numită Meteor.

————–

De-a lungul timpului, meteoritul, şi-a încetinit viteza de deplasare până când aproape că s-a oprit, plutind din inerţie. Acest fapt a dus la noi explorări şi căutări a unei planete deşi, aici trăiau de acum destul de bine şi nu duceau lipsă de nimic. Poate de vegetaţie duceau lipsă căci în rest aveau tot ce le trebuia, chiar şi mâncarea putea fi sintetizată tot din meteorit datorită efortului depus de către Mecanici pentru crearea unei noi surse de hrană. Nu era chiar o delicatesă dar le asigura supravieţuirea. Echipele de căutare erau formate din doi exploratori unul dintre ei fiind Mecanic precum Hede şi dintr-un Căpitan, cum era Pshi. La viteza superlumică încă aveau probleme şi la fel, încă nu riscau să depăşească noua galaxie, pentru a putea fi salvaţi în cazul în care se ajungea la vreo defecţiune a motoarelor cât şi pentru a putea fi intrerceptate şi semnalele SOS audio şi video.

Viitor

Pshi plecă într-o nouă expediţie alături de Hede, o expediţie ca oricare alta. Nu se deplasau continuu ci în „paşi mărunţi”, opriri dese, urmate de scanarea planetelor din jur cu ajutorul telescoapelor performante, pentru o acoperire mai bună. La un moment dat aceştia primiră un semnal ce suna mai mult ca o alarmă. Sunetul veni din cala telescoapelor, acolo unde era şi Licu ascuns şi care, din plictiseală, apăsase pe butoanele unui telescop până când îl dereglă. Telescoapele transmiteau imaginile atât în cală cât şi în camera de comandă a pilotului. Din cauza zgomotului de fond aceştia ignorară imaginile, ducându-se direct în cală pentru verificarea eventualelor erori. Zgomotul fiind cauzat de un zoom forţat dat de către Licu, mai mult decât suporta telescopul, a dus la pornirea alarmelor, care nu erau datorate unei erori de lentile ci a unui semnal de recunoaştere a unei planete ce putea susţine viaţa. Teoretic lentilele trebuiau să cedeze acelui zoom, dar acestea în schimb au rezistat şi au dus la cea mai mare descoperire a lor: Pământul. Dacă nu ar fi avut loc această „eroare” a lentilelor cât şi joaca lui Licu, şansele de a mai descoperi o altă planetă locuibilă ar fi scăzut drastic sau cel puţin ar fi scăzut ca şansă în această galaxie. Până să fie Licu luat la întrebări despre aventura lui din cală şi despre cum a ajuns acolo fără ştirea lor, aceştia trei îngheţară pe loc…

————–

Licu nu avea nici o meserie pe Meteor, era cam singurul meteor care nu avea o încadrare în muncă, el reprezentând definiţia şomerului. S-a născut ca toţi ceilalţi doar că a apărut o greşeală de programare a Urmaşilor ducând la naşterea lui fără o încadrare anume dar şi la o dorinţă de muncă scăzută. Dornic şi el de aventură, se strecură la bordul navei înainte de a se pregăti aceştia de zbor, rezultând în cele din urmă descoperirea şi probabil singurul lucru lăudabil făcut vreodată de el, chiar dacă acesta era făcut din greşeală.

————–

– Ce se întamplă aici, întrebă Pshi, cum am ajuns aici?

– Eu…am vrut să…Licu se bâlbâi neavând un răspuns concret.Hede se uită la ceilalţi şi întrebă şi el.

– S-a întamplat ceea ce cred eu că s-a întamplat? Adică doar eu am sentimentul de deja-vu sau…

– Haideţi pe punte să ne revenim şi să reevaluăm situaţia, să ne aşezăm un pic, să scanăm zona. Dar nu este posibil, spuse Pshi tremurând în voce neavând nici o idee despre ce se întâmplă deşi, ca şi Căpitan, ar fi trebuit să fie mai sigur pe el şi mai calm.

– Eu zic să ne apropiem să vedem mai bine ce este cu planeta aia, spuse Licu.

– Iar?! Iar vii cu ideea asta, sări Pshi.

– Cum adică iar?

– Am mai fost aici şi…Hede unde suntem?

– Tot acolo de unde iniţial am pornit către Pământ, ca să vedem mai bine…la cererea lui Licu.

– De unde ştii că se numeşte aşa, îl întrerupse Licu

– Voi nu aveţi idee ce tocmai s-a întamplat, zise Hede. Am intrat cumva într-o buclă temporară, ne-am întors cumva în timp. Adică ultima oară eram la CERN, lucram la acceleratorul de particule şi…asta a fost tot. Dar nu ţin minte să fi făcut vreun experiment greşit acolo, adică nu am provocat nimic. Am descoperit cum să formăm o gaură de vierme şi cum să o controlăm dar nici nu a fost vorba de aşa ceva acum. Am pregătit acceleratorul construit special pentru nava noastră, cel pentru viteza superlumică, am adaptat combustibilul de ieşire pe orbită pentru un consum mult mai mic, am…am ajuns aici, iar.

– Eu tocmai era să descopăr unde este nava sau cel puţin nişte informaţii utile, încep să îmi aduc aminte, spuse Licu.

– Şi eu, spuse Pshi. Vom lua totul de la capăt doar că de data aceasta aterizăm direct la CERN să luam dispozitivele.

– Cum să le iau când teoretic acestea încă nu sunt construite. Va trebui să mă angajez din nou la ei, să îmi depun cv-ul şi abia apoi să mă apuc de treabă. Dar chiar şi aşa, în laborator nu am avut acces chiar atât de repede, au durat câteva săptămâni până am fost promovat la testări. Sper să avem grijă ca de data aceasta să nu mai pierdem nava.

– Nu o să o mai pierdem, de data asta cobori doar tu iar eu şi Licu vom păzi nava. Dar staţi, staţi aşa. Mai avem un salt totuşi pe care data trecută l-am folosit pentru a ne apropia de Pământ. De ce să nu îl folosim pentru a merge acasă să ne sfătuim şi cu ceilalţi şi să vedem ce opţiuni avem în legătură cu Pământul?

– Nu putem face asta, e prea departe, mai ales când deja ştim că o să explodeze motorul superlumic. Pământul este mult mai aproape, îl putem vedea de aici pe când Meteorul…eu zic să o luăm de la capăt, continuând Hede, şi să mergem la CERN.

– Tu eşti Mecanicul şi poate ai dreptate. E distanţă mare şi poate motorul suprasolicitat pe o asemena distanţă ne poate distruge nava cu totul. Activează modul invizibil şi să ne apropiem de planetă. Sper ca de data asta să nu ne mai vadă nimeni.

————–

Aceştia porniră spre Pământ pentru a doua oară,neştiind ce va urma în continuare deşi acum aveau deja experienţă cu oamenii şi obiceiurile lor. Planeta albastră îi întampină parcă mai strălucitoare ca data trecută făcându-i să zâmbească în amintirea peripeţiilor prin care au trecut înaintând spre atmosfera ei fără grabă şi admirând imaginea de nedescris. Între timp sistemele de protecţie de pe navă opriră incendiul din sala motorului superlumic care tocmai ce explodă exact aşa cum s-au aşteptat. Aceştia intraseră deja în atmosferă pe rutele calculate de Hede, cu direcţia Muntele Jura – CERN când, zeci de navete de mici şi mari dimensiuni zburau care încotro, motociclete zburătoare fără roţi turuiau cu viteză fără a zbura în linii drepte iar solul era liber, era lipsit de maşini cu roţi. Doar oamenii se vedeau pe străzi mergând pe jos sau folosind un soi de trotinete plutitoare. Era Pământul doar că arăta altfel. Arăta parcă după 1000 de ani de evoluţie tehnologică sau poate chiar mai mult. Clădiri înalte ce depăşeau înaltul cerului dar şi adânci în sol la aceeaşi distanţă ca şi înălţimea, sute, mii de niveluri, trenuri aeriene ce goneau pe rute invizibile, o forfotă generală produsă de suprapopularea planetei. Acesta era şi motivul acelor clădiri construite şi în subsol pentru evitarea defrişărilor de păduri şi a extinderilor de case şi clădiri. Totul era mai compact şi mai bine organizat din acest punct de vedere. Totul arăta diferit, pădurea unde lăsaseră nava prima data nici nu mai exista dar în locul ei cât şi pe restul planetei erau altele, mai înalte, mai dese iar oxigenul era atât de pur, în ciuda suprapopulării, că nici atunci când planeta era virgină nu exista aer atât de curat şi nepoluat. Oamenii păreau diferiţi şi erau şi altfel costumaţi de parcă erau gata de zbor în spaţiu şi deşi costumele semănau cu cele de zbor erau mult mai subţiri şi păreau şi mult mai lejere.

– Ce ai făcut Hede, întrebă Pshi.

– Ţi-am spus doar că nu am facut nimic. Acceleratorul l-am folosit doar la testele de rutină fără să fac nimic în mod special, era doar rutină.

Deşi erau cu nava pe modul invizibil, aceştia primiră un avertisment prin căile de comunicaţii:

– Vă rugăm să ieşiţi din modul invizibil pentru a nu încurca circulaţia sau pentru a nu provoca vreun accident. Vă mulţumim!

Aceştia se supuseră şi îşi continuară drumul, fără a fi opriţi sau întrebaţi de altceva.

– Nu sunt curioşi să vadă cine este în navă? Adică ne lasă aşa pur şi simplu, întrebă Pshi. Nu că aş fi deranjat de acest aspect.

– La câte nave sunt acum pe Pământ şi câte forme şi dimensiuni diferite au, nu prea cred ca îi interesează. Probabil cred că suntem la fel de pământeni ca şi ei, spuse Hede.

– Haide să aterizăm undeva mai retras să ne luăm nişte înfăţişări umane şi să facem nişte cercetări. Dar sigur suntem pe Pământ, Hede?

– Sigur, doar că nu cred ca ne-am întos în timp ci că am călătorit în viitor şi totuşi nu prea are sens. Adica, ok, ajungeam în viitor dar nu ştiu cum de am fost proiectaţi pe navă când fiecare dintre noi ne aflam iniţial în locaţii diferite. Nu putea acceleratorul de particule să facă aşa ceva şi nici nu ştiu unde putem găsi răspunsurile necesare.

Aterizară până la urmă lângă o aerogară unde trenurile îşi urmau traseele obişnuite. Acolo se găsea un spaţiu destinat, navelor civile, uşoare dar şi pentru nave mai mari, de marfă. Imediat cum au aterizat se şi înfăţişă un soi de roboţel zburător care le scoase printr-un orificiu un tichet de parcare. Aceştia luară tichetul şi plecară mai departe cu teama de a nu le fi descoperite înfăţişările la fel de uşor cum le-a fost descoperită şi nava în modul invizibil.

————–

– Acum putem explora spaţiul foarte uşor, putem detecta viaţa şi condiţiile atmosferice ale planetelor pe ani lumina distanţă. Nu trebuie decât să punem în aplicare proiectul Romeea şi să scoatem toate telescoapele pe orbita planetei şi să le punem la treabă.

– Dar domnule B, spuse inginerul de proiect, făcându-i pe toţi cei din şedinţă să întoarcă privirile către el, încă nu sunt gata pentru asta, încă nu sunt testate la adevărata lor putere, nu se poate să grăbim…

– Ok, ok, îl întrerupse domnul B, dar putem măcar să studiem planetele apropiate şi să le exploatăm, să extragem materiale?

– Asta putem face.

– Pai să-i dăm drumul. De generaţii întregi aşteptăm acest moment, cât să o mai lungim? Şi rezolvaţi mai repede problemele tehnice să începem şi explorarea spaţiului, nu mai am nici timp şi nici chef de scuzele voastre.

————–

Cei trei întrebaseră un alt călător din staţie care este trenul ce duce către oraş. Trenul ducea direct spre centrul oraşului Faeria. Era centrul lumii, nu mai existau ţări, state sau etnii, toţi trăiau pe o singură lume cu un singur nume, Pământ cu capitala în Faeria. Pământul evoluase cum nu se aştepta nimeni să o facă. Prosperase din toate punctele de vedere rămânând doar un singur lucru de făcut pentru a evita colapsul planetar prin suprapopulare, acela de a popula măcar o altă planetă, rămânând să găsească una locuibilă. Ajunşi în centrul oraşului, aceştia coborâră din tren încă uimiţi de evoluţia surprinzătoare. În anul 2015 Pământul arăta de parcă era pe moarte, plin de poluare şi care se îndrepta cu uşurinţă spre pierzanie iar acum era de nedescris de parcă ar fi fost locuit de alţi oameni cu o altă mentalitate, una de adevăraţi supravieţuitori. În timp ce mergeau, Pshi îi opri în faţa unei clădiri şi le spuse lui Licu şi lui Hede să intre ei şi să întrebe pe cineva unde pot găsi centrul CERN sau dacă acesta mai exista:

– Deci, intraţi iar eu mă mai învârt pe aici.

Pshi îi trimisese pe amândoi deoarece îi atrase atenţia ceva ce momentan doar el voia să vadă. După ce aceştia ieşiră din clădire, Pshi îl întrebă le Licu:

– Ai ceva să ne spui?

– Nu! Ce anume sau ce vrei să spui?

După o pauză ciudat de lungă în care Pshi nu ştia cum sau ce sa îl întrebe pe Licu, mai ales că acesta în navă le-a spus că şi-a adus aminte de nişte veşti probabile despre nava pierdută în trecut. Reveni din gândurile lui şi spuse:

– Ce aţi aflat?

– Aaaa, CERN? Nu mai există de sute de ani dar în schimb există o altă organizaţie denumită „Speranţa” şi nu este departe de aici.

– Sute de ani? Speranţa?! Speranţa?! Numele îi bubuia în cap şi lui şi lui Hede mai puţin lui Licu, el…existând şi atât, fără alte griji.

– Da, am găsit o dată pe un panou ce afişa anul 3042.

– A trecut ceva vreme şi totuşi au evoluat atât de mult.

————–

Pshi văzuse, în lipsa lor, o statuie înaltă de peste 300 de metri ce strălucea în lumina soarelui arătând parcă tututor că adevăratele realizări pământeşti s-au făcut prin muncă adevărată. Statuia îl reprezenta pe Licu aşa cum arăta în 2015 la prima lor aterizare pe Pământ. Îl reprezenta falnic şi mândru, ţinând un ciocan în mână ferm dar sigur, acesta fiind îmbrăcat ca un fierar.

Vizionarii

Speranţa reprezenta fosta NASA, redenumită în timp, diferenţa constând în proiecte şi experimente de mari amploare de genul proiectului Romeea. Specialiştii se pregăteau mai întâi de lansarea pe orbita a 20 de telescoape înainte de a demara proiectul Romeea şi care la rândul lui era împărţit în două subcategorii: exploatare şi explorare. În maxim două săptămâni urmând lansarea primelor telescoape având şi ele denumirea lor în „Vizionarii”. Domnul B, conducătorul planetei, era nerăbdător din pricina lansării, abia aşteptând primele imaginii furnizate de către Vizionari.Acesta intră în anexa unui birou unde îl găsi pe inginerul de proiect şi spuse:

– Dăm drumul la treabă?

– Păi nu am stabilit că vom face asta în două săptămâni şi că mai rulăm între timp nişte teste pentru siguranţa noastră?

– Mâine lansăm. Ai termen până mâine să rulezi ce vrei tu şi apoi vreau să îi văd pe orbită.

Domnul B era bătrân, avea perciuni lungi şi albi, mustaţa neagră din tinereţe era albită şi ea, avea deja 80 de ani iar de teama morţii îşi dorea să prindă măcar nişte imagini din îndepărtatele galaxii. După el urmând fiul lui la putere aşa cum şi el la rândul lui i-a urmat tatălui său.Inginerul lăsând capul în jos răspunse:

– Mâine îi dăm drumul aşa cum doriţi.

Vizionarii erau aliniaţi pe rampa de lansare cu învelişul lor lucind în razele soarelui, aşteptând provocarea pământenilor de a fi lansaţi în spaţiu. Piloţii pentru explorare erau deja pregătiţi. Erau pregătiţi de ani de zile, aştepând şi ei această memorabilă zi. Dacă Vizionarii urmau să funcţioneze în parametrii doriţi, în urma lor, în maxim 3 săptămani, s-ar fi declanşat şi decolarea exploratorilor.

————–

Pshi se hotărî să intre el în incinta Speranţei şi să caute informaţii despre zborul spaţial, statuia lui Licu şi despre toată evoluţia asta bruscă a oamenilor. Ceva nu era în regulă, călătoria în timp fiind ultima problemă a lui. Problema era Licu şi îşi tot punea întrebari. Ce căuta acolo sus pe acel piedestal ridicat până la cer? În concluzie au rămas pe Pământ? Dar de ce nu au plecat? Hede era mai mult ca sigur că acceleratorul funcţionează dar totuşi au rămas aici. Să nu fi găsit nava niciodată şi prin cunoştinţele lor abia acum au reuşit zborul galactic?  Dar chiar şi aşa, tehnologia vitezei o aveau deja şi deci teoretic ar fi putut zbura. Să nu fi găsit niciun material rezistent şi usor de prelucrat pentru construcţia de nave? Şi de ce doar Licu are statuie?!

————–

Intră în clădire, trecu printr-un scanner şi apoi se deplasă către un birou de informaţii. Era coadă, era probabil singurul lucru care nu a evoluat, statul la cozi. Avea să întrebe de cineva care să fie în măsură de a-i da nişte informaţii pur şi simplu tehnice despre călătoria în spaţiu şi despre cine şi cum a inventat. Pentru aflarea informaţiilor urma a se da drept reporter. Între timp aşteptă la coadă îngândurat, privind cum mişunau angajaţii în toate direcţiile, pe scări, ori cu cele douăzeci şi două de lifturi de mare viteză aliniate pe holul imens al clădirii pe cel puţin trei sute cincizeci de metri lăţime deoarece pentru asemenea înălţimi, clădirile trebuiau să fie şi ele îndeajuns de late. Gândul îi fu oprit de vocea doamnei de la ghişeul de informaţii:

– Următorul! Următorul!

– Mă scuzaţi, nu eram atent.

– Ce doriţi?

– Aş dori să iau un interviu pentru o revistă de ştiinţă. Dacă mă puteţi îndruma către un inginer sau o altă persoană ce îmi poate da informaţii tehnice.

– Luaţi loc pe canapeaua aceea şi aşteptaţi să dau un telefon.

Pshi se aşeză pe o canapea din piele în care aprope că se scufundă. Era umplută cu un fel de lichid gros, vâscos iar când urmă a se aşeza, aceeasta se mulă exact după forma lui oferindu-i maximum de confort. Pshi gândind ca ar putea dormi foarte comod şi în poziţia şezut pe asemenea canapea. Între timp apăru inginerul de proiect ca de nicăieri:

– Buna ziua!

– Buna ziua!

– Cu ce vă putem ajuta? Am înteles că doriţi să ne luaţi un interviu?

– Da, aş fi interesat de nişte detalii tehnice, despre descoperirea zborului spaţial la viteze superlumice.

– La ce revistă spuneaţi că lucraţi? Şi de unde aveţi această informaţie în primul rând?

– Ăăă…Pshi bâlbâindu-se, o revistă nou apărută, Păsările Spaţiului. Iar legat de informaţie, nu o deţinem ci era o simplă teorie legată de zborul interstelar, adică după atâta vreme trebuia să o fi descoperit cineva până acum şi m-am gandit să vin aici şi să fac nişte săpături. Dar chiar aţi descoperit zborul?

– Hmm! Să spunem că aţi venit la fix. Urmează să demarăm un proiect…măreţ, dar va trebui să ţineţi aceste informaţii secrete o perioadă.

– Ce proiect?

– Vorbim, vorbim. Haideţi la mine în birou. Să luăm liftul.

Dupa ce urcară în lift, inginerul dădu o comandă vocală cu etajul dorit. Pshi asteptă să pornească liftul când de fapt se trezi că uşile se deschiseră urmate de un mesaj prin difuzoarele liftului. – Sunteţi la etajul plus 210. Ajunsese aproape ca gândul ceea ce l-a apropiat mai repede de aşa zisul interviu.

– Să mergem spre dreapta vă rog, a treia uşă.

Aceştia intraseră într-o cameră aerisită, cu puţin mobilier. Un birou cu un monitor virtual pornit ce rula un fel de program, o canapea, o masuţă şi două scaune. Priveliştea din spatele biroului cuprindea o mare parte a oraşului în adevarata ei splendoare când deodată intră şi domnul B in birou urmat de 4 oameni bine făcuţi, acesta ţipând:

– Ce e cu tine aici? Parcă aveai de rulat programe. Şi ăsta cine mai e?

Până să răspundă fu luat din nou la zor.

– Hai pe platformă în secunda asta că este o problemă la un telescop.

– Ăăă, vă descurcaţi să ieşiţi? Îmi cer scuze şi să mă contactaţi altă dată dacă mai sunteţi interesat, îi spuse inginerul lui Pshi. Până să apuce să spuna şi Pshi ceva, inginerul ieşi repede din birou împreună cu domnul B şi cei patru uriaşi. Acesta când se văzu singur, închise uşa repede şi se aşeză la birou gândind că poate umbla la acel computer la fel de uşor, aşa cum făcuse şi în trecut. Computerul rula un program de lansare al unor nave ce aveau în dreptul numelui fiecărei nave un câmp ce aştepta să fie completat cu traiectoria şi cursul lor. În josul ecranului era un text scris: Proiectul Romeea. Ce aţi făcut, se întrebă Pshi. Rulă şi el un program de căutare pentru celelalte informaţii şi când termină ieşi alb la faţă şi se îndreptă către lift apoi ieşi repede din clădire rămânând cu mâinile la ceafă şi privirea îndeptată în sus. Se gândi cum să facă să se angajeze el sau Hede la Speranţa sau chiar amândoi. Inginerul care îi văzuse faţa nefiind o problemă deoarece îşi putea schimba cu uşurinţă înfăţişarea, problema era cine îi mai angaja acum când proiectul era deja gata să înceapă. Dar trebuia încercat. Şi mai era o problemă, cea cu Licu.

– Cum a mers? Ai aflat ceva, întrebă Hede.

– Nu prea multe, era să fiu prins, acesta minţind, neştiind cum să facă să îl ia deoparte faţă de Licu şi să îi vorbească. Vor să scoată în spaţiu nişte telescoape de supraveghere, nimic interesant.

– Păi şi ce facem în cazul ăsta?

– Ce am facut şi data trecută. Ne angajăm, aici. Licu, tu vei păzi nava.

– De ce trebuie mereu ca eu să fac treburile murdare?

– Pentru că tu nu eşti parte din echipaj, sau ai uitat că din cauza ta am ajuns aici? Ai să faci ce spun eu sau pleci.

Pshi era nervos şi din cauza că mai devreme sau mai tarziu vor vedea şi ei statuia şi că îşi vor pune întrebări.

– Ok, ok nu trebuie să ţipi. Şi chiar dacă nu spuneam eu să ne apropiem de planetă, problema motorului tot ar fi apărut. Licu avea dreptate şi ştia asta şi Pshi. Motorul navei ar fi putut exploda oricând pe alte rute dacă nu ar fi existat varianta Pământului care să îi salveze.

– Şi ce o să fac în tot acest timp?

– Te bagi la somn criogenic şi te trezim noi.

– Mai bine păzesc nava.

– Aşa ziceam şi eu.

Dupa ce Pshi îl conduse pe Licu la nava şi îşi schimbă înfăţişarea cu o alta, se întoarse la Speranţa dar cu oprire la statuie, cu tot cu Hede. Acesta când văzu, scoase un fluierat scărpinându-şi părul lui de pământean şi spuse:

– E ceva.

– E mai mult decât ceva, completă Pshi. Pentru că el a supravieţuit, să spun aşa, dar despre noi doi nu am găsit nici un fel de informaţie. Probabil ne-a trădat în vreun fel sau poate că nu am facut nimic important pe lumea asta ca să găsim ceva şi despre noi…sau vreo statuie, spuse acesta razând.

– Păi şi el ce a facut, că e un puturos neştiutor de nimic?

– Am găsit cum că el este fondatorul acestei instituţii şi că tot el a demarat un proiect stelar acum 1000 de ani care abia acum se finalizează. Nu prea îi veni să îi spună mai multe deocamdată. Nu mai avea încredere nici în el însuşi.

– Ce proiect?

– Cu telescoapele ce urmează a fi lansate pe orbită, mâine.

– Ptiu, nu ştiam că e aşa inteligent şi inventiv. Sau poate, din contră, că este şi că ne-a tras clapa în trecut.

– Problema e alta şi anume că avem numai probleme. Dacă noi ne-am deplasat în viitor cum de tot noi suntem şi în trecut. Şi dacă suntem tot noi în ambele părţi de ce nu ne aducem aminte de tot ce este în jurul nostru acum? Sună mai mult cu o lume paralelă. Este posibil? Sau de aici ne-am întors de fapt în trecut şi am adus Pământul în stadiul acesta? Ăsta să fie motivul pentru care nu ne aducem aminte? Şi de ce i-am ajutat pe ei şi nu pe ai noştri?

– Nu ştiu ce zic.

– Cum nu ştii?! Nu eşti tu fizician? Este fizică cuantică…aşezându-se uşor pe o bancă, lângă statuie încercând să se calmeze.

– Poate ai dreptate cu faptul că de aici ne-am întors în timp şi am fi început de bună voie să lucrăm la acest proiect doar că nu mi-ar fi luat o mie de ani să zburăm. Iar în anii lor, noi trăim până la 500 de ani, eu am 110 ani plus că aveam deja nava care doar trebuia reparată. Aş fi avut timp destul. Deci nu este bună teoria ta. Iar cu lumi paralele nu ştiu ce să zic. Adică noi, pe Meteor, faceam experimente în mai toate domeniile dar cu efect pentru îmbunătăţirea modului de viaţă în viitorul apropiat. Niciodată nu ne-am gândit la salt în timp. La găuri de vierme da şi, poate da, tot cu ele se pot realiza şi salturi în timp, poate. Probabil lucrând la CERN am făcut ceva anume la acel accelerator. Ţi-am spus că putem cu ajutorul lui să creăm o gaură de vierme prin care să facem salturi…dar nu în timp. Dar orice e posibil. Iar Licu să facă asta fără mine…

– Mda…Licu.

Proiectul Romeea

– …după miile de ani trecuţi abia de astăzi începem a scrie cu adevarat istoria, o istorie ce va fi gravată pe stelele galaxiilor, ce va împrăştia norii gazoşi din infinitul univers, o zi memorabilă…

– Mă plictiseşte ăsta cu discursul lui. Chiar nu mai e nimeni nerăbdător aşa ca mine? Să dea liber să lanseze o dată Vizionarii ăia, spuse domnul B.

– Răbdare, crezând inginerul că îl va linişti, oricum dumneavoastră trebuie să le daţi ok-ul pentru lansare, imediat după discursul dumneavoastră.

– O să mă plictisesc sigur şi singur cu propriul meu discurs.

– …şi să-l invităm pe bunul nostru conducător să ne spună câteva vorbe despre Vizionari, domnule Preşedinte…

Domnul B urcă pe podium, îşi drese vocea şi îşi începu discursul:

– Vă mulţumesc tuturor că aţi venit în număr atât de mare pentru a marca acest moment special. De generaţii întregi aşteptăm acest moment, de la unicul şi cu adevarat vizionar în care ne-am încrezut atâta timp şi cu ajutorul căruia am realizat tot ceea ce vedem în acest moment, pe acest pământ numit casa noastră. Vizionar ce ne-a deschis ochii şi care ne-a unit ca pe o mare şi adevărată familie căci altfel nu am fi izbutit şi am fi distrus această planetă înainte de a fi apucat a lua vreo măsură. De aceea am ales şi numele telescoapelor în Vizionarii. Ştiţi bine la cine mă refer şi ştiţi la fel de bine că va trebui să continuăm tot aşa. Să lăsăm vorba lungă şi să vă mai dezvălui încă ceva. În urma acestui proiect stă un altul şi mai măreţ prin care vom face cu adevărat istorie. După lansarea acestor…În timp ce domnul B povestea despre proiectul Romeea apăru pe podium şi echipajele de zbor pentru a fi prezentate lumii întregi…- Aceştia sunt oamenii care vor zbura spre necunoscutele hotare, aceştia sunt cu adevărat viitorul nostru în care ne punem toate speranţele că vor izbuti în a ne găsi o nouă planetă, o a doua casă.

————–

Licu tocmai ce vizionă pe ecranul virtual transmisiunea în direct ducând mâna la gura şi pufăind. Căzu pe gânduri la trecut şi la ce s-a întâmplat cu Pământul neavând nici o explicaţie logică a lucrurilor petrecute deja. O idee avea dar nu era sigur de ea sau cel puţin nu vroia să îi dea crezare pentru moment.

————–

Pshi şi Hede fuseseră şi ei prezenţi la discurs asteptând momentul lansării.

– Proiectul Romeea? Romeea? De unde ştie…Licu! Se enervă Hede în ciuda faptului că meteorii erau o rasă calmă în general, probabil timpul petrecut pe vechiul Pământ şi-a pus amprenta asupra psihicului lor.

– Am vrut să îţi spun dar vroiam să mai fac nişte cercetări insă, se pare că a dezvăluit deja conducătorul lor.

– Mai ai şi altceva să îmi spui? Niciodată nu ai ascuns informaţii faţă de mine.

– Da, ştiu şi îmi pare rău că am făcut asta. Să trecem peste asta şi să vedem totuşi cum ne înfiltrăm şi ce mai putem afla din interiorul Speranţei.

– …şi cu această ocazie lansăm…viitorul. Şi domnul B apăsă un buton declanşând decolarea Vizionarilor.

Aceştia decolară cu uşurinţă depărtându-se unul de celălalt luându-şi fiecare cursul precalculat şi strălucind în lumina soarelui pentru un timp foarte scurt deoarece prinseseră viteză dispărând printre nori către orbita Pământului. Sus, acolo, începură manevrele automate ale telescoapelor de poziţionare şi focalizare. Totul durând mai puţin de cincisprezece minute cu tot cu lansare după care computerele de pe Pământ deja primind date urmând a fi procesate tot automat. Imagini nemaîntâlnite cu o calitate de parcă celelalte galaxii s-ar fi aflat la numai câţiva kilometri. Galaxii colorate, planete de mici dimensiuni, de mari dimensiuni, surse de materiale infinite, domnul B lăcrimând şi văzând toate acestea se trase deoparte şi spuse inginerului:

– Cât am aşteptat! B Întâiul…dacă ar vedea ce văd eu acum.

– Păi credeam că a văzut deja, completă inginerul, nu de Licu vorbim?

– Mituri, poveşti.

– Cum…

– Taci! Şi uită, se răsti domnul B. Scanaţi, căutaţi planeta aia.

————–

După vreo câteva zile, după ce se mai liniştiră lucrurile, Pshi şi Hede se înfăţişară la sediul Speranţei pentru angajare. Între timp îşi pregătiseră nişte cv-uri cu date false, dar cu informaţii cât mai solide, cu şcoli şi cunoştinţe vaste în automatizări, mecanică, fizică, chimie şi tot ce le trebuia pentru a impresiona şi pentru a fi angajaţi. Nu au fost angajaţi din prima, urmând prin a trece printr-o serie de teste serioase prin care cv-urile îşi pierdeau valoarea, chiar dacă acesta erau reale sau nu. Hede trecuse testele dar Pshi neavând cunoştinţele şi experienţa lui Hede, pică examenele. Hede urmă a începe munca în domeniul propulsiei, exact acolo unde era nevoie şi de unde putea avea grad de acces ridicat la informaţii. În urma succesului, Pshi îl instrui şi pregăti pe Hede pentru misiunea de spionaj în cadrul Speranţei.

– Vezi ce faci şi ce afli, să mă ţii la curent.

– Păi distracţie plăcută şi ţie alături de Licu.

– Glumeţule. Vezi ce mai poţi afla de Romeea sau dacă mai există şi alte proiecte pe langă cele existente deja.

– Mi-ai mai spus deja asta. Ştiu eu ce să caut, stai liniştit.

Hede se despărţi de Pshi şi intră în clădirea Speranţei pentru prima zi de muncă.

Pshi se întoarse la navă şi îl găsi pe Licu tolănit prin camera de comandă şi mirat de sosirea acestuia.

– Ce e cu tine aşa devreme?

– Ce, nu mi-ai dus dorul?

– Nu

– Hai să avem o mică discuţie.

– Despre?

– Despre ce informaţii ai spus că ai aflat în trecut, despre navă.

– Nu am aflat nimic concludent. Mă gândeam la Bătrânul din satul acela de lângă pădure şi dacă cei din sat ştiu întradevăr ceva despre nava noastră sau nu. Dar ne-am trezit aici şi oricum acum nu mai contează.

– Sigur nu mai ai şi alte informaţii, poate pentru mine contează?

– Nu, dar ce tocmai am vazut la televizor cred că are legatura cu ceea ce urma să aflu în trecut. Adică mai mult ca sigur aveau idee despre nava noastră dacă nu cumva chiar ei au luat-o. Mai ales că, în general, ei erau atraşi de metale şi alte materiale, iar cum nava era construită din meteor, bag mâna în foc că le-au sclipit ochii când au văzut-o. Dar rămane aceeaşi întrebare. Cum au dat de ea când era pe modul invizibil? Mai ales că din punct de vedere tehnologic erau mai mult decât înapoiaţi.

– Par simpli şi atât de diferiţi faţă de noi dar dacă îşi pun ceva în cap devin foarte ambiţioşi şi nu neaparat că sunt deştepţi dar ştiu să profite de ocaziile ivite.

– De asta, într-un fel, îi admiram şi eu.

Pshi îl privi încă suspicios aşteptând, chiar sperând să mai afle şi alte detalii dar se lăsă păgubaş cu întrebările.

– Şi acum ce facem, întrebă Licu.

– Ce să facem, aşteptăm veşti şi sper să fie veşti bune din partea lui Hede.

————–

Inginerul se ocupă de instalarea lui Hede în noul lui birou, prezentându-i laboratoarele, proiectele şi noii colegi de breaslă. Biroul lui era la fel de simplu ca al inginerului, de fapt toate birourile şi apartamentele civile arătau aşa şi nu din lipsă de materiale ci pentru evitarea distrugerii naturii. Erau dotate cu strictul necesar, puţin mobilier din lemn, în general fiind construit din diverse aliaje inventate de-a lungul timpului. Metale uşoare, prelucrate special pentru a asigura un transport şi un montaj uşor dar şi manufacturate cu gust, futuristic, în ton cu evoluţia în materie de design.

– Sper că te vei simţi bine în compania noastră şi că ne vom înţelege, spuse inginerul.

– Şi eu sper la fel.

– Dacă ai întrebări?

– Da, aş avea câteva. Cine a inventat până la urmă viteza superlumică? Adică îmi pare că istoria scrisă omite acest detaliu important. Am văzut că spune despre acel Licu şi despre cum că a fondat Speranţa şi că a dus la explozia tehnologică. Dar cine a inventat…ca şi nume mă refer? Sau ce a mai făcut acel Licu după ridicarea Speranţei, bănuiesc că aveţi secretele voastre?

– Direct în pâine. Dar de ce te intersează şi pe tine tocmai asta, întrebă Inginerul suspicios.

– Am fost curios dintotdeauna şi chiar mă interesează, mai ales că îmi pare că a fost ascuns acest aspect legat de viteză şi nu cred că fost o descoperire de ieri, sau poate că doar îmi pare? Plus că dacă lucrez la aceste proiecte legate de propulsie mă gândeam că e bine să ştiu şi câte ceva despre istoria ei.

– Da, ai dreptate şi eu am trăit cu gândul ăsta. O să îţi povestesc dar nu acum…adică o să îţi povestesc ce spun miturile că adevărul ori nu îl ştie nimeni ori poate că întradevăr cineva încearcă să îl ascundă. Dar propulsia…Inginerul se blocă o secundă cu gândul la acel reporter şi la aceeaşi întrebare despre viteza superlumică pe care tocmai ce a pus-o şi Hede şi se gândi că cineva din interiorul Speranţei vinde informaţii de chiar toată lumea ştie deja despre zborul interstelar. Gândurile i-au fost intrerupte de Hede.

– Păi, te ascult.

– Ha-ha, nu acum.

– Păi de ce?

– În primul rând ţi-a început programul de lucru şi în al doilea rând trebuie să mă faci să îţi câştig încrederea.

– Mda, corect.

– Aşa că spor la treabă.

– Multumesc.

Hede, ajunsese pentru început să-şi urmărească colegii din departamentul de propulsie pentru a înţelege mai bine ce au realizat, modul lor de lucru şi abia apoi urmând să îşi aducă şi el aportul în departament. La prima vedere descoperi deja că aliajul navelor, celor din proiectul Romeea, era într-un mod ciudat de asemănător cu materialul de pe meteor doar că acesta era un fel de imitaţie din alte materiale şi aliaje dar care aduceau ca şi proprietăţi cu meteorul. Astfel câştigă deja o informaţie destul de bună pentru a începe săpăturile. Navelor li se aduceau ultimele verificări tehnice înainte de a fi gata de zbor, verificări la care în cele din urmă participă şi Hede şi care descoperise că semănau perfect cu nava lor atât la interior cât şi la exterior. Navele aveau şi o siglă imprimată pe ele reprezentând o planetă verde cu doi sori, unul în stânga şi altul în dreapta planetei urmat de textul Romeea scris în semicerc deasupra planetei. Hede gândi că este timpul pentru un prim raport către Pshi mai ales din cauza asemănării navelor cât şi pentru a nu se sesiza cineva din interiorul Speranţei în privinţa asta şi să le descopere nava lor. Acesta se urcă în grabă în primul tren spre aerogară. Ajungând la navă îi găsi pe amândoi nerabdători de a afla ultimele ştiri.

– Avem o mică problemă…sau mare, gesticulând din mâini Hede.

– Adică, spuse Pshi.

– Navele lor sunt identice cu a noastră iar materialul din care sunt costruite seamănă cu meteorul nostru. Nu e meteor dar îl imită foarte bine.

– Asta nu e bine. Va trebui să camuflăm nava noastră cumva.

– De asta am şi venit. Dar cum?

– Va trebui să plecăm într-o zonă mai puţin populată sau…ştiţi ceva? Din contră, zic să stam tot aici fix în ochii lor. Unde te poţi ascunde mai bine decât în faţa lor. Dacă până acum nu s-a sezizat nimeni zic să stăm tot aici.

– Tu eşti Căpitanul, tu decizi.

– Oricum noi suntem aici şi în caz de ceva ne vom descurca. Tu mai bine vezi cum faci să ne repari nava să putem pleca de aici.

– Încerc, îţi dai seama că asta este prioritatea, dar nu pot nici căuta de pe computerul meu chiar toate informaţiile fără a fi urmărit şi înregistrat de către securitate. Orice căutare este înregistrată, orice gând scris că este personal sau în interes de servici este înregistrat şi apoi verificat. Va trebui să accesez un alt computer care sigur nu este un lucru chiar atât de uşor. Nu ştiu tu cum ai reuşit să faci asta.

– Eu am avut noroc.

– Sper să am şi eu norocul tău. Oricum, cert este că noi am făcut toate astea sau că nava ne-a fost găsită şi folosită pentru cercetare şi pentru replicarea în număr destul de mare, adică sunt peste şaizeci de nave. Nu aveţi idee ce se află în subsol. E un oraş întreg, mii de oameni care lucrează non-stop în şase schimburi. Sunt puşi să lucreze în schimburi scurte pentru a nu obosi angajaţii şi pentru a evita erorile de construcţie.

– Şaizeci de nave?

– Cele şaizeci sunt doar cele civile, pentru explorare. Cele de exploatare sunt de două ori mai mari şi de două ori mai multe, toate dotate cu macarale, aparatură de foraj, laborator automat care trimite datele culese spre Pământ, spaţiu pentru depozitat materialele exploatate. Sunt serioşi cu aceste expediţii. Mai multe informaţii nu am. Eu mă retrag acum înapoi la Speranţa. Nu prea putem pleca de capul nostru aşa. Adică aproape toţi angajaţii locuiesc acolo. Pe lângă asta am un sentiment cum că suntem urmariţi după ce părăsim clădirea. Eu am încercat să fiu destul de precaut în privinţa asta.

– Foarte bine. Fugi atunci să nu creăm alte probleme.

Hede trebuia să facă ceva pentru a intra în graţiile inginerului şi chiar găsi o soluţie prin îmbunătăţirea învelişului exterior al navelor pe care acesta i-o şi prezentă de îndată.

– Ptiu, drace. Ce idee. Ştiam eu că e ceva special la tine. Dar de unde ţi-a venit ideea asta?

– Păi mai întâi am verificat cum şi din ce aţi construit navele şi apoi cu puţine cunoştinţe de chimie am realizat această soluţie aplicabilă necostisitoare şi care se poate folosi înainte de lansare fără a demonta navele. Adică am realizat un alt aliaj sub formă de lichid care poate fi pulverizat direct pe ele şi astfel le putem proteja mult mai bine împotriva radiaţiilor cosmice. Ştiu că nu are legatură cu propulsia dar…

– Ingenios, ingenios.

– O singură întrebare am.

– Spune.

– Cine a inventat aliajul acela al navelor? Că nu am auzit în toată şcoala mea de-o viaţă de asemenea material.

– Păi hai să îţi povestesc.

 

Dezvăluiri

 

Inginerul începu a-i povesti lui Hede despre tot ce ştia legat de nave, materiale şi inventatori.

– Se spune, dar fără dovezi, documente sau alte scrieri, că Licu nu era pământean şi că era venit de pe o altă planetă numită Romeea, de unde şi numele proiectului.

– Fugi de aici, se miră Hede, că nu te cred.

– Aşa se spune, îţi povestesc şi eu ce am auzit de-a lungul timpului.

– Continuă, te rog.

– Nava lui era stricată când a ajuns pe Pământ şi a venit direct la NASA să le propună un târg. Să fie lăsat în viaţă. Să nu fie disecat şi cercetat iar în schimb oferind nava lui şi informaţii legate de semenii lui, cunoştinţe despre construcţia navelor plus cerinţa de a i se de mână liberă lui şi clanului din care făcea parte, să lucreze la viitoarele proiecte NASA şi astfel ajungând în scurt timp să conducă Speranţa. Apropo, tot el a schimbat şi numele organizaţiei.

Pe Hede îl pufni râsul neputând să se abţină când auzi de Licu şi realizările lui dar având în acelaşi timp şi un gust amar vis-a-vis de târgul făcut de el cu oamenii.

– Ce e de râs? Nu îţi mai spun nimic.

– Nu, nu. Râdeam de altceva, continuă te rog, îmi cer scuze. Şi era singur sau mai erau şi alţi extratereştri? Dar despre ce clan vorbesti?

– Era singur sau cel puţin aşa se spune. Un clan de fierari care, nu contează…s-a aliat cu ei iar acum descendenţii acelui clan conduc Speranţa.

– Adică a fost singur cu ditamai nava?

– Da. Singura dovadă este la un alt nivel pusă sub restricţii dar unde eu am acces. De unde ştii că era ditamai nava?

– Ăăă…aşa am presupus.

Inginerul îl duse pe Hede într-un alt uriaş subnivel unde se găsea nava lor, cea din trecut.

– Asta e singura dovadă.

– Uau! Deci e ditamai nava.

– Exact, uau. Şi eu am tot făcut cercetări dar altceva nu am descoperit. Cred că cineva ascunde aceste informaţtii în mod intenţionat.

– Acum cred şi eu asta. Acum că văd şi nava asta. Dar de ce să ascundă aceste informaţii, ce au de pierdut?

– Nu neapărat că ar avea ceva de pierdut, dar cred că dă mai bine în istorie cum că noi singuri am descoperit tehnologiile astea. Şi ar mai fi ceva legat de planeta lor.

– Ce anume? Spui că nu ai acces la informaţii dar totuşi ştii destule, spuse Hede zâmbind.

– O hartă. Nu am văzut-o. Dar l-am auzit pe domnul B vorbind despre ea. Cred că duce pe planeta lui Licu, Romeea.

– Ar fi ceva, Hede gândind că lumea aia e mistuită de radiaţii şi parcă râzând un pic în sinea lui de eşecul ce urma a-l avea omenirea vizitând acea planetă.

– Şi e departe această planetă?

– E ceva de parcurs dar avem cu ce ajunge. Dacă harta este corectă putem ajunge dintr-un singur salt.

– Am înţeles.

– Cam asta e tot ce ştiu. Să zicem că am tras cu urechea când domnul B vorbea cu cineva, nu am apucat să văd cu cine. Iar acesta m-a prins şi m-a facut inginer cu condiţia să rămână între noi tot ce am auzit, fără a-mi da şi alte informaţii.

– Dar totuşi îmi spui mie toate astea, nu prea pari de cuvânt. Cine mai ştie în afară de mine?

– Sincer, nimeni dar tu văd că eşti cam singurul de pe aici care face ceea ce îi place. Mi-a placut cum te implici şi că pui suflet în asta şi…chiar aveam nevoie să mă descarc cuiva. Chiar pari de încredere.

– Mulţumesc.

– Mda. Şi o ultimă chestie care sper să fie adevarată tot legat de planeta aia e că cică a fost arsă de un val de radiaţii al unui soare şi că nu mai putea fi locuită.

– Şi atunci de ce vreţi totuşi să ajungeţi acolo?

– Păi conform unor calcule se poate ca după atâţia ani acea planetă să fie locuibilă din nou. Nu se poate vedea de aici planeta dar, conform acelei hărţi, se poate vedea galaxia lor prin Vizionari. Deci un sâmbure de adevăr există. Iar planeta aia cică e mult mai mare decât Pământul, avantaj noi.

– Şi dacă s-au gandit şi locuitorii ei să se întoarcă pe planeta lor făcând aceleaşi calcule ca noi?

– Adică? De unde să se întoarcă? Cine a spus că au plecat?

– Ăăă, Hede bâlbâindu-se, am presupus. Au murit toţi iradiaţi? De unde ştiţi că nu au scăpat şi alţii? Licu a scăpat totuşi.

– Da, ai dreptate. Nu se ştie nimic sau cel puţin eu nu ştiu. Dar oricum suntem pregătiţi în cazul în care mai e ceva viu pe acea planetă. Ai văzut ce tunuri avem montate pe nave?

– Am văzut eu ceva, chiar vroiam să întreb ce e cu ele. Cu cine vreţi să vă luptaţi?

– Eu sper să nu ne războim cu nimeni dar dacă e vreun extraterestru pe planeta aia, sigur va dispărea.

– Stai să înţeleg. Adică ei v-au ajutat şi voi acum vreţi să îi distrugeţi?

– Păi planeta asta cât o să mai ţină şi ea. Putem oricând avea aceeaşi soartă ca şi ei cu vreo explozie solară sau ştiu eu ce alte calamităţi naturale. Dar măcar să avem unde fugi. De aceea sunt şi atâtea nave, pentru a căuta mai multe planete.

– Dar şaizeci de nave nu pot salva toţi oamenii.

– Cine a spus că vor fi salvaţi toţi? Dar să nu ne gândim la asta. E doar teoretic, poate nu ajungem în situaţia lor.

– Începe să sune ciudat tot proiectul ăsta. Şi eu, dacă ar fi aşa, în ce categorie m-aş afla? Aş fi printre cei salvaţi de una dintre cele şaizeci nave, Hede gândind la cruzimea oamenilor faţă de proprii semeni. Adică dacă între ei se pot trăda şi omorî atât de uşor pentru a-şi atinge scopurile sigur ar face asta şi cu alte rase extraterestre cu şi mai multă usurinţă.

– Eu zic că sună destul de bine proiectul. Iar dacă vei lucra în continuare cu noi da, vei fi salvat.

– Hmm! Dar ai tras ceva cu urechea aia a ta.

– Urechea mea află multe dar nu aşa am ajuns sus, chiar sunt un inginer respectat.

– Desigur. După ce terminară discuţia, Hede plecă spre biroul lui gânditor. Cum au putut să facă asta oamenii. Mai ales după ce au fost ajutaţi şi învăţati să facă lucruri bune, că ce e drept, cu Pământul au făcut treabă bună. Dar să trădeze în halul acesta, să fie atât de distructivi ca rasă? Întrebări ce şi le puse în gând fără a mai fi bun de nimic tot restul zilei având şi o teorie în legatură cu ce au păţit ei în trecut şi care urmă a o povesti şi lui Pshi.

————–

Două săptămâni. Atât mai rămăsese până când urmă lansarea navelor, atât a celor de expediţie cât şi a celor de exploatare. În timpul ăsta Hede furase planurile tehnice ale navelor pentru a le aplica propriei nave. Era o variantă îmbunătăţită, cel puţin din punct de vedere al motoarelor. Interveni totuşi o mică problemă, scoaterea pieselor şi a dispozitivului, care era destul de mare, din unitatea Speranţei. Dispozitivul pentru viteza superlumică era cam de mărimea unui birou, ceea ce dădu ceva bătaie de cap. Reuşi a se strecura în afara Speranţei fără a fi urmărit de nimeni şi se întâlni doar cu Pshi relatându-i povestea inginerului.

– Pff! E groasă rău, spuse Pshi

– E! Mai ales dacă şi ai noştri au descoperit ca se pot întoarce acasă. Oricum rău am făcut că i-am ajutat pe oameni. Cred că am fost folosiţi şi apoi omorâţi. Asta e ceea ce cred eu.

– E posibil. Dar, ce putem face acum? Cum îi putem sabota? Putem?

– Nu prea. Am acces dar niciodată nu sunt lăsat singur. Nici acceleratorul ăla nu îl pot scoate şi nici nu îl pot reconstrui la o scară mai mică. Cred că e mai uşor să fur o navă de-a lor şi să fugim cu ea.

– Poţi?

– Nu, glumeam.

– Ah!

– Dacă îl distrugem pe domul B, pe fiul şi nepotul acestuia? Poate schimbăm ceva în modul ăsta?

– Am ajuns să ne gândim la crime…şi Pshi lăsându-se purtat de gânduri îl auzi pe Licu din spate.

– Hei, vă faceţi de cap fără mine?

– Ce cauţi aici întrebă Pshi?

– Ce să caut, m-am gandit să dau o mână de ajutor fie că fac parte din echipaj fie că nu.

– Ai fost omorât, spuse Hede încercând să îi taie elanul.

– Ce?!

– Aşa credem, interveni Pshi, că am fost folosiţi de aceşti oameni pe care i-am admirat cândva şi că apoi ne-au ucis. Şi am văzut atâtea emisiuni şi filme despre oameni şi despre cât de distructivi pot fi. Oare la fel am fi acţionat şi noi dacă am fi fost în locul lor? Adică dacă am fi ajuns înapoi pe Meteor şi i-am fi anunţat pe ai noştri că am descoperit Pământul, oare cum am fi reacţionat şi noi, ca popor? Sau cum ar mai fi reacţionat oamenii dacă ne-ar fi văzut atât de mulţi? Am fi fost în stare să îi eradicăm doar pentru a le cuceri planeta?

– Nu cred, spuse Hede.

– Adică…oamenii mei? Oamenii mei au făcut asta? Sări Licu.

– Care oamenii tăi, întrebă Hede, care?

– Dar eram iubit şi ţineam şi eu la ei, aşa să ne fi trădat?

– După cum vezi.

– Ştiam că nu sunt de încredere dar aveau şi ceva bun în ei dar nu am crezut niciodată că ne pot trăda.

– Toţi avem ceva bun în noi, interveni şi Pshi, şi se pare că la nevoie putem fi şi răi, aşa cum probabil ai făcut şi tu de ne-ai trădat.

– Mă duc să vorbesc cu domnul B, îmi iau infăţişarea pe care am avut-o prima dată, mă afişez în faţa oamenilor să mă vadă şi apoi mă duc să stau de vorba şi aşa nu o să îmi poată face nici un rău. Stai aşa, cum adică v-am tradat?!

– Crezi tu că mai contează, mai ales că acum dispun de toată tehnologia de care au nevoie? Te-ar spânzura în public fără nici un fel de problemă sau regret.

– Ce se întâmplă? Ce…

Bătrânul

Se treziră toţi trei pe navă, în spaţiu, pentru a doua oară. Alarma suna fără a fi băgată în seamă. Hede şi Pshi se aşezară relaxaţi pe scaune aşteptându-l şi pe Licu în camera de comandă. Hede opri alarma şi se facu linişte, era liniste de mormânt atât pe navă cât şi în spaţiu. Nu îi mai interesa ce va urma, apoi apăru şi Licu.

– Iar?

– Ssst! Şi Hede şi Pshi săsăi în acelaşi timp.

– Ia şi tu un loc, spuse Pshi.

Toţi trei admirară universul sau cel puţin ce se vedea din el, vreme de trei ore, fără ca vreunul dintre ei să scoată vreo vorbă.Licu rupse tăcerea:

– Şi acum ce facem?

– Se pare că am avut două opţiuni, poate există şi o a treia, cine ştie. Cert e că am luat deciziile greşite, spuse Pshi.

– Cum aşa, întrebă Licu.

– Păi cum bine ai vazut şi tu. Ce opţiuni mai avem?

– De trimis semnal nu putem, de deplasat nici atât, adică ne putem deplasa pentru ultima dată cu direcţia Meteor şi să ne încercăm norocul. Dar avem doar o singură încercare, spuse resemnat Pshi. Şi acum unde suntem, viitor, trecut sau astea sunt doar nişte cuvinte fără însemnătate?

– Cedaţi cam repede pentru o rasă rabdătoare care a rezistat atâta vreme în spaţiu pe un meteorit.

– Faci mişto de noi?

– Nu, doar că voi eraţi cei care de generaţii întregi nu v-aţi împotmolit o clipă în tot ce v-aţi propus, aţi supravieţuit, aţi mers mai departe după atâtea încercări.

– De ce „aţi”? A, da, că tu nu ai făcut nimic constructiv pentru semenii tăi, spuse Hede.

– Poate că nu am facut, poate că am facut dar zic că totuşi am avut un cuvânt de spus şi v-am prezentat opţiunile.

– Ce opţiuni, despre ce vorbeşti, sări iar Hede?

– Cele prin care tocmai aţi trecut. Iar alta mai bună nu mai am.

– Ai reuşit să iei ceva de pe Pământ, ai fumat ceva puternic?

– He, he. Nu, nu am fumat nimic doar că sunt mândru de voi şi de felul cum aţi acţionat şi nu mă refer aici pe Pământ ci de la începuturi până în prezent, sunteţi demni de supravieţuire.

– Cine te crezi să ne vorbeşti aşa de sus?

– Lasă-l să abereze, interveni şi Pshi.

– Eu sunt unul dintre Bătrânii Spaţiului.

Hede sărind de pe scaun, spuse:

– Gata, nu sunt violent dar azi voi face o excepţie. Dacă tu eşti Bătrânul Spaţiului eu sunt doar Hede şi te voi arunca în spaţiu dar nu aşa pur şi simplu ci într-un costum, să pluteşti degeaba aşa cum ai plutit şi prin viaţă, bătrâne!

Se ridică şi Pshi de pe scaun şi îl prinse pe Hede de mâini calmându-l:

– Stai jos şi să-l ascultăm, ce mai avem de pierdut? Să îi facem jocul.

– Nu este nici un joc. Practic este şi Licu prezent dar momentan îi ocup eu trupul. Licu s-a ataşat de comunitatea în care trăia şi v-a trădat punând mâna pe nava pierdută de voi Acesta a predat-o celor de la NASA ameninţând planeta cu distrugerea ei dacă aceştia nu ar fi colaborat. A ajuns la conducere şi pe voi…pe Hede, oamenii l-au forţat să reconstruiască alte nave, să dezvăluie toate cunoştinţele posibile. Hede a colaborat pentru a nu-şi pierde viaţa dar a colaborat cu încetinitorul pentru a mai câştiga timp. În cele din urmă acesta a fost ucis. Pshi, ai fost ucis şi tu dar mai întâi ţi-au făcut tot felul de experimente iar în final ai ajuns să fii disecat si cercetat. Licu a avut şi el aceeaşi soartă din cauza altor generaţii de oameni mai calici care l-au dat jos. Nu v-am arătat chiar tot ci doar lucrurile pe care le-am considerat importante sărind peste partea cu morţile şi disecările voastre.

– Păi şi stai să înţelegem. Cum ne-am deplasat în viitor şi acum înapoi pe navă, întreba Pshi, şi dacă am murit, aici unde suntem?

– Cu ajutorul meu aţi ajuns aici şi nu, încă nu aţi murit.

– Halal ajutor. Păi de ce nu ne duci înapoi în timp să îndreptăm lucrurile?

– Nu pot face, de fapt nici nu am făcut asta. Practic nici nu aţi plecat de aici. Acum e prezentul.

– Adică am visat?

– Nu. Aproape. V-am arătat viitorul doar şi ce urma să se întâmple dacă aţi fi aterizat. Nu pot călători în timp dar îl pot vedea şi împărtăşi. Alegerile le-aţi făcut deja şi nu au fost chiar cele mai bune.

– Şi…alţi Bătrâni mai există?

– Nu, doar eu dar şi eu sunt pe moarte. Am fost doi la începuturile voastre şi v-am îngrijit şi supravegheat în tot acest timp…

– Eşti unul dintre cei doi, îl întrerupse Hede?

– Da. Celălalt a murit demult.

– Pai şi de ce nu ai venit să stai cu noi?

– Pentru ca aşa ne-a fost jurământul să avem grijă de voi dar fără intervenţie în vieţile voastre. Bine, Meteorul a fost intervenţia noastră, noi am trimis meteoritul către voi pentru a vă salva dar mai mult de atât nu puteam face. Am salvat specia totuşi. Voi sunteţi specia aproape perfectă doar că nu aveţi o casă. Aţi fost un al doilea experiment destul de reuşit…

– Cum adică al doilea?

Şi Licu se prăbusi ca secerat iar lângă el se materializă Bătrânul Spaţiului. Semăna perfect cu pământenii şi arăta chiar ca un bătrân, cu barbă şi păr lung şi alb, ca un mag căruia îi lipsea toiagul. Acesta se ridică cu greu, arăta mai mult ca un nor de praf decât a om.

– Primul experiment au fost oamenii, spuse acesta tuşind. Experiment nereuşit în care am constatat că sunt la fel de distructivi ca şi noi.

Pshi îl întrerupse din nou, şi nu avea cum să nu facă asta, mai ales la câte întrebări îi mişunau în cap:

– Păi noi nu suntem distructivi, cred.

– Mă refer la noi, „Bătrânii”. Eram formaţi numai din Căpitani. Din cauza multelor războaie am rămas fără Mecanici. Mereu a existat o ură şi o dorinţă, între noi Căpitanii, de a conduce şi de a cuceri până am ajuns la distrugerea totală a planetei nevând grijă de ea, bombardând-o şi iradiind-o generaţii întregi până când a devenit de nelocuit. Câţiva am scăpat salvând şi câteva nave. Am descoperit Pământul pe care ne-am hotărât să îl populăm doar că am umblat puţin la genele oamenilor pentru a le mai scădea agresivitatea dar se pare că nu ne-a reuşit acest lucru. I-am părăsit când au încercat să ne distrugă şi pe noi după ce i-am învăţat şi i-am îngrijit. Nu ne-am îndurat să îi distrugem şi i-am lăsat în urmă şi fără nici un fel de tehnologie. I-am lăsat să se descurce. Am încercat să mergem cât mai departe pentru a evita să fim găsiţi de către pământeni.

– Stai puţin. Istoria lor în materie de tehnologie de zbor nu are nici o sută de ani, cum au fost creaţi înaintea noastră?

– Vorbim de milioane de ani în urmă, în era dinozaurilor. Noi i-am distrus. Scopul a fost de a distruge orice urmă de civilizaţie şi tehnologie de pe Pământ.

– Adică i-aţi omorât şi pe oameni o dată cu dinozaurii?

– Nu, pe oameni nu. Oamenii au fost duşi în nave şi supusi unor experimente de regresie evolutivă până au fost aduşi în stadiul de oameni primitivi. Ne-a fost greu dar totuşi am ales această cale. I-am ţinut închişi în stare criogenică şi după lunga perioadă de refacere a Pămantului, ne-am întors, i-am coborât, le-am golit memoriile şi i-am părăsit. În noul nostru drum am descoperit Romeea căreia i-am dat şi ei o şansă prin crearea voastră, o altă genă, o altă rasă. Una reuşită care a evoluat fără distrugerea semenilor sau a planetei. Dar nu am prevăzut la vremea aceea că planeta voastră urma să fie mistuită pe cale naturală. Am reuşit să desprindem o bucată din fosta noastră planetă şi să o trimitem către voi pentru a vă folosi de ea şi de material.

– Stai aşa, păi şi întreb iar, de ce nu aţi venit cu noi să ne ajutaţi?

– Pentru ca în timp am început să ne stingem, să ne pierdem trupurile rămânând sub formă de spirit. Credeţi-mă că ne-a luat ceva timp, datorită trupurilor slabite, să tăiem din planetă şi să o propulsăm către voi când am aflat că veţi fi distruşi. Iar pentru a ajunge la voi m-am urcat pe meteorit şi am călătorit ani lumină până ce aproape m-am stins de tot şi am rămas fără trup şi aproape şi fără spirit. Experimentele făcute pe noi se pare că nu ne-au adus nemurirea ci doar o prelungire a vieţii. Mi-a luat ceva timp să îmi revin. Mi-am revenit exact când aţi plecat în misiunea asta şi am apucat doar să urc şi eu de pe Meteor pe navă şi să mă instalez în trupul lui Licu după care am căzut iar într-o transă adâncă în care am reuşit să vă iau şi pe voi cu mine. Transă în care v-am arătat viitorul. Au fost mai multe versiuni probabile de viitor dar eu am reuşit să vă arăt numai una singură.

– Şi nu e nici una bună din toate celelalte variante? Iar dacă în versiunea asta eram deja morţi cum de am ajuns să trăim într-un viitor în care nu trebuia să mai existăm şi să ne vedem trecutul?

– Am creat un scenariu în care să vedeţi doar unde s-a ajuns după moartea voastră si ce anume ar urma să se întample. Legat de celelalte variante…în toate sfârşiţi cam la fel. Disecaţi, omoraţi…

– Pffff! Chiar nu putem face un alt plan de bătaie în urma a ceea ce ai vazut?

– Nu. Eu am mai trecut prin întrebările astea cu voi şi, nu. Oamenii v-au văzut deja şi v-au urmărit pas cu pas dinainte de a ateriza. Ei ştiu deja că e ceva aici, nu sunt siguri încă. Dar într-o altă variantă de viitor, dacă rămâneţi aici, vor trimite o sondă de recunoaştere şi vă vor găsi. Dacă plecaţi nici nu vor şti de existenţa voastră sau de existenţa altor fiinţe inteligente, cel puţin nu în următorii o mie de ani. Chiar dacă nu aterizaţi lângă pădure să pierdeţi nava, în celelalte variante vor veni cei de le NASA şi vă vor vâna. Dacă alegem alte variante vă prind ruşii şi tot asa. Nu mai am puterea necesară să vă spun mai multe, deja simt că mă sting de tot. Oricum v-am spus esenţialul şi sunt bucuros că voi…Bătrânul, ultimul Bătrân, se stinse cu un zambet mândru pe faţă lăsându-i în urmă cu atâtea întrebări fără răspuns risipindu-se apoi prin navă ca o ceaţă bătută de vânt rămânând podeaua goala, doar Licu se mai gasea întins pe jos.

– Şi acum ce facem, întrebă Hede.

– Ştim deja ce avem de făcut, ne-a dat răspunsul deja.

Între timp se trezi şi Licu şi spuse:

– Îmi pare rău. Nu am crezut că pot face asta.

– Ai văzut şi tu?

– Da, mi-a arătat şi mie.

– Trădător nenorocit, sări Hede.

– Lasă-l acum, e prea târziu. Zic că pe Pământ nu vom mai ateriza, asta e clar. Nu putem risca viaţa celorlalţi lăsând tehnologia pe mâna lor. Să sperăm că nu vor evolua prea curând şi că nu vor depăşi sistemul lor solar, spuse Pshi.

– Pai l-au depăşit. Cu sonda aia goală, îl corectă Hede. Am facut eu nişte cercetări la un moment dat şi ştiu că au trimis o capsulă în spaţiu cu un mesaj pentru cazul în care o altă viaţă inteligentă o va găsi. Să sperăm că nu o va găsi nimeni. Dar nu contează asta deoarece timp de cel puţin o mie de ani, aşa cum a spus Bătranul, nu vor descoperi viaţă inteligentă şi sunt mai mult ca sigur că nu vor reuşi să descopere nici propulsia necesară zborului stelar.

– Eu zic să nu ne mai gândim şi să facem o ultimă călătorie şi să nu lăsăm nava aici să cadă în mâinile lor, spuse Pshi resemnat.

– Ai dreptate, zise Hede. Ce traiectorie aleg, Căpitane?

– Oricare…şi nu te opri…

Sfârşit

1067 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] Cornel Fetcu – Meteormanii. La început, am zis că e vorba de naivitate. Apoi am realizat că e acel gen de povestire […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.