REVISTA NAUTILUS / Proza / Manuscris gasit linga o sticla

Manuscris gasit linga o sticla

Liviu Radu • 16:22 - 17.03.2008 • 

Toată drăcia a început în momentul în care puştiul ăla idiot s-a hotărît să-şi încerce praştia ochind o vrabie. Pînă atunci se antrenase cu sticlele mele. Goale. Că dacă s-ar fi atins de una plină…
Deci amărîtul a ochit pasărea şi a tras. Pietricica rotundă a zbîrnîit prin aer şi a atins ţinta. Ei bine, domnule, pasărea aia nenorocită, o vrabie oarecare, a explodat ca o bombă! A lăsat în urmă un crater mare, adînc, pe fundul căruia se vedea apă… Se dusese dracului şi puştiul, şi corturile din jur…
O chestie bizară, nu? Dar staţi, că abia acum începe adevărata chestie! Vorba unui amic: „Fiecare cioacă îşi are subcioacele ei”.
Cît am stat cu ochii holbaţi şi gura căscată, fără să apuc măcar să strig, să urlu, să chem ajutor, nu mai zic să trag un gît de vodcă, tot peisajul revenise la loc. Nici urmă de gaura imensă în pămînt. Corturile erau la locul lor, gagiii stăteau cu burta la soare… Numai vrabia dispăruse, iar puştiul se smiorcăia de zor, frecîndu-şi turul pantalonilor… Şi avea urechile roşii…
Bă tată, asta semăna bine a delirium tremens!
Aşa că, dacă tot nu mai aveam ce pierde, am tras o duşcă zdravănă de rom, să mai schimb atmosfera. Drăcia aia dulce m-a făcut teribil de sentimental, aşa că am zis, cu glas de miere, aşa cum am cînd pregătesc o treabă nasoală:
– Ia vino la mine, băieţică, şi spune de ce plîngi…
– Nu vin că eşti un beţiv scîrbos!
– F…
M-am oprit la timp. Dacă voiam să aflu ceva, trebuia să fiu subtil. Aşa că am înghiţit descrierea a ceea ce intenţionam să-i fac mămicii măgaruluişi am continuat:
-F…iule, zi-mi ce-ai păţit, că dacă eşti cuminte, îţi dau sticla asta, să tragi în ea. O clipă, că mai e o gură!
Jigodia a marşat. A apărut imediat, cu mîna întinsă. Am golit sticla şi i-am înmînat-o cu un gest solemn. Ochişorii i-au sclipit de-o plăcere sadică. Ăsta o să ajungă la puşcărie înainte să înceapă şcoala…
– M-a tras de urechi scîrba aia verde şi a zis să nu mai dau cu pietre după păsări, că dacă se supără îi trimite lu’ mama decontu’, de-o să trebuiască să vîndă şi casa, şi maşina şi tot ce mai are!  Şi că dacă se supără cu adevărat, mă ţine acolo, pînă o să învăţ să repar pasărea…
– Şi după aceea?
– Mi-a dat un şut în spate de-am venit înapoi val-vîrtej!
– Care ăla verde, că nu văd niciunul?
– Păi nu era aici, că acolo era altfel, acolo era un fel de grădină albastră şi nişte rafturi mari, pline cu păsări, da’ cred că era moarte, că stătea pe rafturi fără să zboare. Şi avea nişte becuri mişto, rotunde, mari… Tocmai bune să tragi în ele…
– Unde „acolo”?
– Nu ştiu… acolo…
– Iar ăla verde cum arăta?
– Mai urît ca tine, a zis el cu amabilitate. Avea păru’ lung, da’ ciufulit, nu legat, ca tine. Şi urechi mari. Ca de elefant… Mama lui, ar fi trebuit eu să-l trag de urechile alea, să văd dacă-i place! Da’ era înalt, nu ajungeam la ele… Şi avea nişte mîini lungi… Era frumos acolo, da’ ăla era nasol… M-a bătut! s-a indignat el. Pă mine! Păi îl spun lu’ mama!
Şi a plecat, ducînd triumfător sticla. Sînt curios să ştiu cine o să nimerească în cioburi la noapte…
Dracul împieliţat s-a întors peste o jumătate de oră, încîntat. Fără sticlă. S-a oprit, ca o pisică în faţa oalei cu smîntînă. Văzuse o cioară, pe o cracă… A întins praştia… Cioara a explodat surd, s-a pulverizat în mii de bucăţi mărunte… De data asta, fără nici un crater sau alte pagube. Dezintegrarea a afectat doar pasărea. Şi puştiul, care a dispărut iar din faţa mea, ştergîndu-se încet, dizolvîndu-se treptat în aerul din jur… Presupun că „ăla verde” s-a ţinut de cuvînt şi l-a oprit să înveţe să repare stricăciunile. Deşi, cu o asemenea belea de copil pe cap, cred că n-o să ştie cum să scape de el…
Singura chestie nasoală, pe care n-am înţeles-o nici să mă bată cineva, e de ce au explodat păsările. Ce fel de păsări sînt alea de explodează? Evident, nu zburătoare obişnuite…
Pe căldura asta e greu să gîndeşti… iar romul n-ajută de fel… Am trecut pe vodcă… pe urmă am obosit de-atîtea gînduri şi am plecat să dau o raită prin tabără.
Am văzut o cucoană care prăjea nişte chiftele, la un aragaz de excursie. M-am oprit nu din cauza mirosului, că pe căldura aia îmi făcea greaţă. Ci din cauză că lîngă ea, chiar pe crăcile de care-şi atîrnase tigăile, se aşezase un sturz… O privea cu ochi plini de curiozitate şi se trăgea tot mai aproape. Probabil că voia să şutească vreo chiftea… Domnule, şi o dată o văd pe cucoană că înhaţă o tingire şi pocneşte pasărea! O scîteiere albastră şi bummm! S-au dus dracului şi sturzul şi cucoana! Au rămas doar chifteluţele, care se ardeau nevinovate, că nu avea cine să le întoarcă. Mi s-a făcut milă de ele şi le-am halit.
Acum, că mîncasem ceva, mintea mi se limpezise. Deci, prima concluzie: păsările nu erau păsări, ci nişte dispozitive extrem de bine construite, care imitau  perfect lighioanele reale. A doua: aveau un dispozitiv de siguranţă care le distrugea, în caz de agresiune. A treia: această distrugere implica şi dispariţia celui care atacase pasărea. Dacă ar fi fost să mă iau după ce-mi povestise mucosul ăla, se pare că în scopul recuperării pagubelor… Sau, presupun, ca o măsură suplimentară de protecţie: cel care a văzut explozia să n-aibă posibilitatea să povestească altora, iar spionii înaripaţi să se strecoare neobservaţi… Spioni… Să spioneze ce, la amărîţii de aici? Secretele fandomului? Vax secrete, vax fandom! Mă las eu de vodcă şi le rup gura la toţi!
Ciudat că nimeni nu remarcase nimic… Am pornit în cercetare… Şi am descoperit o chestie a dracu’ de haioasă! Parcă-i lovise pe toţi filoxera! Unde te duceai, unde te întorceai, gagiii şi gagicile zvîrleau cu pietre în păsări! Unii, mai îndemînatici, reuşeau iute, pentru că orătăniile stăteau locului, nu se mişcau, nu se fereau, de parcă erau bătute în cap! Cum le atingea piatra, bum!  O vîlvătaie albastră, care ştergea de pe faţa pămîntului  lighioana, apoi se întindea, parcurgînd traiectoria pietrei, pînă la cel care aruncase proiectilul, şi-l anihila… Iar indivizii din jur găseau chestia asta interesantă, nu se indignau, speriau, scandalizau, ofuscau sau ce vreţi, şi continuau să bombardeze păsările care aşteptau nepăsătoare! Domnule, asta era psihoză în masă, nebunie colectivă, manipulare socială! Am încercat să le atrag atenţia, să le semnalez pericolul, dar singurul răspuns obţinut a fost:
– Nu fi tîmpit! Grăbeşte-te, pînă nu pierzi ocazia!
Să-i ia dracu’ de idioţi!
M-am  întors în cortul meu propriu şi personal şi m-am trotilat zdravăn. Am pus cornu-n pernă (al meu, nu pe S.A.C.) şi-am adormit liniştit pînă seara.
Cînd am ieşit, tabăra era pustie. Nici un suflet de om…
Am rătăcit de colo-colo. Nimeni.
M-am întors să-mi refac puterile. Cînd să intru în adăpostul de pînză, am dat de o cioară mare, care-mi stătea în drum. Orătania o căuta cu lumînarea! Fără să mă gîndesc, i-am tras o copită, s-o arunc dincolo de Dunăre!
În clipa următoare am simţit o arsură infernală, o usturime de-mi venea să mă scarpin peste tot, o ejaculare absurdă, o negură albăstruie în faţa ochilor…
M-am trezit într-o sală imensă. Stăteam năuc pe un fel de podium, iar populaţia din sală, alcătuită dintr-un soi de pitici galbeni, cu ţeste mari, pleşuve, ţopăiau de bucurie şi aplaudau de zor.
– Ce aia mă-sii se întîmplă aici? am bombănit ameţit.
– Sîntem bucuroşi că avem şi noi un om, mi-a explicat grăbit un omuleţ de lîngă mine. Toate lumile îşi făcuseră rost de unul, numai noi nu! Şi ce om am nimerit!
– Şi ce dracu’ să fac aici?
– Să te distrezi, să scrii povestiri, romane… Nouă ne place ce-ai scris pînă acum, că ne-am documentat. Aşa că o să-ţi creăm toate condiţiile necesare… Putem fabrica sau sintetiza tot ce vrei…
– Cum naiba să scriu? De unul singur? O să mor de plictiseală…
– N-o să ai timp să te plictiseşti… Cel puţin în prima perioadă, pînă te adaptezi, nici nu pretindem vreo lucrare… Gîndeşte-te, tiraje de milioane, chiar miliarde de exemplare! Că noi ne pricepem la multe, dar la scris… sîntem cam deficitari…
– Vax Albina, crema Pukka, am bombănit eu. Singur în alt univers.
– N-o să fii singur… Înţelegem că-ţi trebuie femei… Îţi fabricăm… O să-ţi studiem repede ADN-ul şi o să lămurim problemele pe care nu le ştim încă despre oameni… Şi-ţi facem femei… Cîte? Avem o mulţime de reviste, filme… Alegi modelul şi-l facem!
Am stabilit imediat cu gagiii lista de vedete (pentru început, m-am mulţumit cu şase, urmînd a solicita ulterior şi altele. Tipii au fost impresionaţi de modestia mea, dar arătau cam dezamăgiţi…), mi-au arătat reşedinţa (o sută de camere, şase săli de bal, cinematecă, discotecă, piscină, teren de tenis, da’ dracu’ mai ştie ce era în coşmelia aia?), apoi m-am interesat cum ajunsesem acolo.
– A, o chestie destul de bizară, mi-a povestit individul care avea grijă de mine (am înţeles  că  era  expert  în probleme pămînteşti, învăţase tot felul de limbi, etc.). La început ne-am mulţumit să studiem Pămîntul. Ne interesau reuniunile scriitoriceşti… mai ales cele la care participau tipi deschişi spre alte lumi, care n-ar fi fost surprinşi de eventualitatea unui contact… Pe urmă a intervenit un incident… un copil a lovit o cameră de luat vederi…Explozia acesteia a stabilit o legătură între cele două lumi… Tehnicianul care răspundea de instalaţie, un dobitoc, a trimis băiatul înapoi… dar a avut atîta minte să raporteze incidentul superiorilor… Aşa că ne-a venit ideea să avem şi noi oamenii noştri, scriitorii noştri… Mai ales că pămîntenii nu prea ştiu să-i aprecieze. V-am făcut să loviţi păsările şi să ajungeţi în lumile noastre.
Da, răspunsul era logic, condiţiile oferite încîntătoare… Gagicile urmau să fie mişto (individul mi-a garantat că nu trebuie să-mi fac griji, dacă mă plictiseam de una, o înlocuia imediat…).
Totul a fost bine pînă la masă. Doamne, ce masă! Ce de haleală! Ce bunătăţi! Ce gusturi rafinate! Simţeai cum îţi alintă cerul gurii în timp ce mestecai! Am luat o sticlă pe care scria Chivas şi mi-am turnat un pahar, că prea trecusem prin multe emoţii… Am scuipat scîrbit. O poşircă groaznică! Am aflat cu durere că nu cunoşteau alcoolul şi încercaseră să sintetizeze băuturile din ce apucaseră să afle. Nu prea mult, din cîte se vedea…
– Nu mai încheiem nici o afacere, am spus eu supărat. Fără pileală, nu rămîn aici! Puteţi să vă băgaţi gagicile undeva!
A urmat un moment de disperare totală, de derută desăvîrşită, de deznădejde, panică, tot ce vreţi…
Pînă la urmă, primul ministru, chemat în grabă, şi-a dovedit înţelepciunea:
– Dragilor, dacă vrea alcool, trebuie să-i dăm alcool! O expediţie pe Pămînt, o sticlă oarecare de băutură, să aflăm formula, că restul, să-i facem diferite variante, ştim…
– Pînă ajungem, cu o navă cosmică, trec ani de zile…
– Da’ ce sînteţi proşti, dragilor? Trimiteţi-l înapoi pe domnul scriitor, că am observat în cortul lui o rezervă zdravănă, să ia cîte o sticlă din fiecare fel şi să se întoarcă iute…
– Dar o să se întoarcă? a  gemut unul din pitici (majordomul palatului în care urma să locuiesc).
– Dacă nu vrea, n-o să se întoarcă! Băutură şi femei, mai găseşte el… Dar tiraje de milioane de exemplare… Garanţia publicării a tot ce scrie… Admiraţia unei planete întregi…
– Mă întorc, am înghiţit eu în sec. Şi, ca să fiţi liniştiţi, am în bagaje şi nişte manuscrise… Povestiri, nuvele, chiar şi un roman…
Am fost întrerupt de urale nebuneşti. M-au cărat pe braţe pînă la staţia de urmărire a Pămîntului, m-au băgat într-o cutie, am simţit iar fulgerul albastru, usturimea şi mîncărimea, apoi m-am trezit în cortul meu. Cioara stătea de pază la intrare, de parcă n-ar fi fost convinsă că vreau să mă întorc…
Am umplut o sacoşă cu manuscrise, una cu sticle (pline), apoi am luat cîteva foi de hîrtie şi v-am povestit ce mi s-a întîmplat. O să las manuscrisul aici, lîngă sticla pe care am golit-o în timp ce scriam…
Băieţi, vă dau un sfat: dacă vedeţi vreo pasăre mai ciudată, daţi cu pietre în ea! Gîndiţi-vă, milioane, chiar miliarde de exemplare!
 

1406 vizualizari

3 Comentarii

  1. Palfi spune:

    O abundenta ingrozitor de obositoare de expresii – ba nici macar expresii, ci doar cuvinte – vulgare, care vor sa dea un aer de naturalete, de autenticitate, dar nu reusesc decat sa agaseze prin repetitivitate si lipsa de imaginatie.
    „Naiba, dracu, chestie,tampit, nasol…” si tot asa si iar asa pana ti se acreste.
    Pierzi ideea, pierzi fondul si nici macar nu e savuros acest limbaj, ca de ar fi nu s-ar povesti…

  2. liviu spune:

    exceptand limbajul cam aberant, ca idee povestea e interesanta

  3. […] ”Manuscris găsit lângă o sticlă” de Liviu Radu […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.