Loteria

Liviu Radu • 10:14 - 01.06.2010 • 

Domnul Ursache arăta elegant – de-o eleganţă sobră – şi stînjenit. Stătea pe marginea scaunului, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie alungat în orice clipă.

Crăciunescu îl privea mirat, întrebîndu-se ce căuta fantele ăla spilcuit în casa lui amărîtă. Îi oferise, ca tot gospodarul, o cafea şi-o ţuică din producţia proprie, dar musafirul nepoftit (şi necunoscut) îl refuzase, cu o timiditate ce-i contrazicea înfăţişarea.

— Vă ascult, dom’le Ursache. Care-i problema?

— Domnule Crăciunescu, aveţi un teren de vînzare.

— Da. Numai că am găsit deja cumpărător.

— Tocmai despre asta e vorba…

— Neamţul nu-i solvabil? Spală bani? se interesă, îngrijorat, Crăciunescu.

— Nici gînd. Firmă serioasă, respectabilă… Cît v-a oferit?

— Da’ ce te priveşte pe dumneata? Şi cine eşti, de fapt?

— V-am spus, sînt de la Comisia Naţională de Dezvoltare… Biroul de sprijinire a investitorilor români…

— N-am auzit de aşa ceva.

— Iată legitimaţia şi împuternicirea.

— Nu mă interesează. În ziua de azi, hîrtii are oricine… Ce doreşti?

— Domnule Crăciunescu, biroul nostru are ca sarcină apărarea intereselor deţinătorilor români de proprietăţi. Indiferent de tipul proprietăţilor: imobiliare, artistice, intelectuale… Vrem să-i ferim de escroci sau să-şi vîndă avuţia sub valoarea ei. De aceea mi-am permis să vă întreb de oferta făcută de societatea Schweringer…

— Dom’le, n-am nimic de ascuns. Tranzacţia e legală, va fi înregistrată, vor fi plătite taxele corespunzătoare… Treizeci de dolari pe metrul pătrat. În total, douăzeci şi opt de mii.

— Noi vă sfătuim să cereţi trei sute. Adică, în total, douăsute optzeci de mii. Şi douăzeci şi cinci la sută din acţiunile societăţii care va folosi terenul.

— Eşti nebun, rîse Crăciunescu. Încerc să vînd terenul ăsta din decembrie ’90. Aproape de-o viaţă de om. N-a vrut nimeni să-l cumpere. Dacă nu luăm în considerare oferte jignitoare, de două, trei milioane de lei vechi…

— Apropo, aţi semnat ceva?

— Nu încă. Mîine o să vină domnul Huber, cu înţelegerea precontractuală…

— Domnule Crăciunescu, faceţi cum vă sfătuiesc eu! Cereţi de zece ori mai mult, plus acţiunile! Banii vi-i vor da cu siguranţă. La acţiuni se vor tîrgui. Bănuiesc că vor da cel mult cinci la sută. Bine şi aşa. Nu vă lăsaţi, ţineţi la preţ. Vă asigur că vor ceda.

— Dom’le, eşti nebun de legat. Adică după ce aştept o grămadă de ani de pomană, cînd apare un cumpărător rezonabil, să mă lăcomesc ca prostu’ şi să mă aleg cu praful de pe tobă?

— Vă fac o ofertă din partea Comisiei Naţionale de Dezvoltare. La ce oră vine neamţul?

— Pe la douăsprezece…

— Prezentaţi-vă la noi mîine dimineaţă, la ora nouă. Uitaţi cartea mea de vizită, cu adresa instituţiei. Telefonaţi de la poartă, la 1263, şi întrebaţi de domnul director Trandafir. O să vină cineva să vă ia. Domnul director vă va oferi o garanţie guvernamentală. De fapt, o am la mine, semnată, parafată… Dar văd că nu aveţi încredere în mine, aşa că prefer ca problema să fie rezolvată în mod oficial. Guvernul va suporta preţul integral, dacă neamţul nu acceptă condiţiile pe care vi le-am sugerat noi şi afacerea nu se va încheia. Pînă mîine, poate luaţi legătura cu domnii Ionescu Valentin şi Petrică Bujor. Cred că îi cunoaşteţi…

— Bineînţeles. Am fost vecini, pe vremea cînd locuiam pe strada Buldozerului. Ce, vînd şi ei?

— Au vîndut, deja… Pe mîine, domnule Crăciunescu! E posibil ca domnul director să mă cheme şi pe mine la discuţie. Vă rog să fiţi punctual. Mîine avem o zi încărcată, am convocat vreo douăzeci de persoane… Dacă-mi permiteţi, mă retrag… Mai am cîteva drumuri de făcut…

Şi domnul Ursache plecă, demn şi sobru…

Crăciunescu n-a rezistat prea mult. Îl rodea curiozitatea, aşa că o luă la picior şi ajunse imediat la Valentin Ionescu. Prieteni vechi, mai trăgeau cîte un chef şi acum, cînd nu mai erau vecini. Valentin Ionescu locuia doar la două staţii de tramvai, tot la bloc, ca orice român căruia îi fusese demolată casa. Că strada Buldozerului fusese rasă în întregime de maşinile ale căror nume îl purtase, în vara lui ’89. Numai că, nefiind timp să se ridice construcţiile proiectate, proprietarii îşi recuperaseră terenurile pustii şi încercaseră să le vîndă.

Cînd sună la uşa lui Ionescu, Crăciunescu aşteptă un timp pînă să vină cineva să-i deschidă. Din apartament se auzea o muzică lăutărească şi gălăgie. Pînă la urmă, zăvorul zăngăni, iar Valentin apăru în prag. Roşu la faţă, cu ochii sticlind. Duhnea a ţuică, de te trăsnea.

— Ohoho! Pe cine vedem! Nea Costică! Bine-ai venit, vecine! Ai nimerit la ţanc, că dacă întîrziai vreo oră, lăcustele alea rădeau tot! Hai, intră!

Înăuntru, masa întinsă. Ospăţ în toată regula. Mezeluri, brînzeturi, sarmale, celebrele copane americane bine prăjite, pe un platou… Sticle de vin, ţuică, apă minerală…

Pînă să se dumirească, Crăciunescu se trezi instalat în capul mesei, alături de Valentin, cu o farfurie în faţă, pe care madam Ionescu o umplea de zor cu tot felul de gustări şi cu un pahar zdravăn, plin cu ţuică. Abia după ce goli farfuria şi cîteva pahare, Valentin catadicsi să stea de vorbă cu el. Crăciunescu îi ştia pe toţi cei din cameră. Fetele şi ginerii lui Ionescu, plus vreo trei nepoţi mai măricei, care se îndopau cu prăjituri.

— N-am ştiut că sărbătoreşti ceva, că nu veneam cu mîna goală, ca nesimţitu’, se scuză el. Ziua ta e în noiembrie, a lu’ madam Ionescu în august…

— Las’ că ai picat bine! Am vîndut terenul! Bă frate, am avut o baftă groaznică!

— Cu cît l-ai dat? se interesă iute Crăciunescu.

— Hai să-ţi spun… Acum o săptămînă, vine la mine un neamţ. Unu’ Huber. Îi cer douăj’ cinci de dolari pe metru, să văz ce zice. Ăla, nimic. Cică face formele! Stai să-ţi umplu paharu’, că trebuie să ne ajungi din urmă! Aşa… Buuun! Deci afacere bună, ce să zic, că tot aşteptam de atîţia ani să iau ceva pe terenul ăla amărît. Numai că spre seară, abia plecase neamţu’, apare un marţafoi cu ochelari, geantă diplomat, costum negru, cravată, tot tacîmu’! Ţeapăn, de parcă înghiţise un par. Şi-mi zice să le cer nemţilor douăsute cincizeci de verzişori, plus acţiuni la societate! Dom’le, eşti nebun, zic eu. Ba nu, dom’le, matale eşti, dacă scapi ocazia. Şi mă cheamă la nu’ş ce chestie de la guvern, că dacă nu-mi dă neamţu’ cît îi cer, plăteşte statu’ diferenţa! Da, dom’le! Stai să vezi şi să nu crezi! A doua zi vine neamţu’ şi-i zic ce mă învăţase ăla. Neamţu’ se uită urît la mine. Zice: păi aşa ne-am înţeles? Eu, nimic! Bine, zice el, să facem formele. Şi-a plătit, vecine! A dat tot ce i-am cerut! D’aia chefuim acum, că mi-au intrat banii în bancă! Boier m-am făcut, şi eu şi ai mei! Ne-am ajuns! Le fac casă la fete, le dau bani să-şi deschidă cîte un butic şi-mi rămîne şi mie, să duc o bătrîneţe cinstită, că pensia nu-mi ajungea nici să plătesc întreţinerea! Hai, mai bea! Sau treci pe vin, că merge mai bine la sarmale?

Cît povestise Ionescu, tot udîndu-şi gîtlejul, că i se usca vorbind, Crăciunescu hăpăise de zor şi încercase să ţină pasul la băutură cu gazda. Ceilalţi se trotilaseră şi ei, începuseră să-i tragă o sîrbă pe hol, pe muzica scoasă de un casetofon Akai, nou-nouţ.

— Da’ Petrică? A vîndut şi el? apucă să întrebe Crăciunescu.

— Petrică a fost bou şi bou o să rămînă, declară cu dispreţ Valentin. A venit şi la el un marţafoi, da’ n-a vrut să-l creadă. Cioara de pe gard e pe gard, a zis el, iar vrabia e în mînă! Şi a luat-o în mînă! hohoti Ionescu. I-a fost frică să nu se supere neamţu’ şi nu s-a dus la guvern. Pe de o parte, îl înţeleg, se domoli el, că-n guvernu’ ăsta nu poţi să ai încredere. Bandă de tîlhari, dom’le! Da’ merita să încerci. Aşa că Petrică s-a mulţumit cu treizeci de dolari pe metru şi cu atîta s-a ales! Las’ că-s bani şi ăştia, da’ de ce să dai cu piciorul norocului? Cine nu riscă nu cîştigă, se exprimă sentenţios Ionescu. Bă Vasile, ai grijă de musafir, nu vezi că-i cu paharu’ gol? Că io, dacă mă mişc de pe scaun, nu crez că mai ajung la loc… Dom’le, nu credeam că o să mai trag o băută ca-n tinereţe! Ne-a pus Dumnezeu mîna în cap, asta e! Am vrut să-l invit şi pe marţafoiul de la guvern, să bea şi el un pahar – i-aş fi luat nişte visichi, că ăia nu se pricep la ţuică, da’ a zis că n-are timp. Mi-a mulţumit, nu pot să zic că n-a fost politicos, da’ n-a venit. Mai bine, că aşa sîntem doar între ai noştri!

Abia tîrziu, noaptea, după ce Ionescu adormise cu capul pe masă, a reuşit Crăciunescu să plece. Şi-a pus ceasul să sune, să se trezească devreme, să nu întîrzie la întîlnirea de la ora nouă.

Comisia Naţională de Dezvoltare se instalase într-un bloc din Piaţa Victoriei. Aglomeraţie mare, agitaţie, lumea alerga grăbită de colo-colo. Directorul Trandafir, un bărbat destul de tînăr, pînă-n patruzeci de ani, l-a primit imediat şi, fără multă vorbă, i-a înmînat un document care oferea toate garanţiile că, dacă firma Schweringen nu acceptă să plătească suma cerută, guvernul se obliga ca, în decurs de o lună, să-i găsească alt cumpărător, la preţul stabilit, sau să-i cumpere terenul, cu acelaşi preţ. Şi Trandafir a încheiat, scurt:

— Dumneavoastră cereţi douăzeci şi cinci la sută din acţiuni, dar fiţi convins că n-au cum să dea mai mult de cinci. Altfel, nu le-ar rămîne lor mare lucru. Dar şi aşa e foarte bine. Acum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să întîlnesc o delegaţie japoneză…

Crăciunescu plecă, destul de nelămurit. Merita să rişte? Se decise, în sinea lui, să ceară preţul ca-i fusese sugerat, dar să nu insiste prea mult. Ce-i în mînă nu-i minciună, iar făgăduielile guvernamentale nu valorau prea mult…

Huber a apărut la ora douăsprezece.

Crăciunescu a tuşit stînjenit şi a bălmăjit, roşind ca o fată mare:

— Ştiţi, m-am răzgîndit…

— Nu mai vindeţi? s-a îngrijorat neamţul (probabil sas, pentru că vorbea perfect româneşte).

— Ba da, dar preţul mi se pare cam mic…

— Am înţeles, a oftat Huber şi a scotocit în servietă. Asta-i ultima noastră ofertă, domnule Crăciunescu! Mai mult de atît nu dăm!

Trei sute de dolari pe metrul pătrat şi cinci la sută din acţiuni! Sfinte Sisoie, ţinuse figura! Crăciunescu s-a grăbit să semneze, iar Huber, încă încruntat, s-a grăbit să-i ia foile din mînă, speriat ca nu cumva să-şi mărească iar pretenţiile.

— Poimîine vin cu notarul, să semnaţi actele şi să vă înmînez cecul. Într-o săptămînă primiţi banii!

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, urmat de Crăciunescu, care nu era convins că nu visează…

Mai tîrziu, cînd căldura se mai potolise un pic, bătrînul se hotărî să iasă la o bere. La urma urmei, îşi permitea, nu? O mulţime de bani… O s-o înzestreze şi el pe fii-sa, că nu-i dăduse nimic amărîtei – de unde să-i fi dat? – şi o ducea greu singură, că nenorocitul de bărbat-su o lăsase, cu doi copii… O să-şi păstreze şi pentru el, cît îi trebuia, că mare lucru nu avea nevoie… doar cît să-şi facă şi el nişte pofte, că prea nu ştia gustul bunătăţilor pe care le vedea prin prăvălii…

Se duse la grădina din colţ, se aşeză la o masă, lîngă o pereche de tineri ce se pipăiau de zor, sorbind, din cînd în cînd, din paharele cu Cola… Tinereţe, zîmbi Crăciunescu, amintindu-şi de Raluca lui… ce vremuri… cum trece timpul… Îşi aprinse o ţigară, un Carpaţi fără filtru, şi trase o înghiţitură zdravănă din berea rece, nemţească. Bună, domnule! Pînă atunci nu-şi permisese…

Privi în jur. La o masă, mai în colţ, la umbră, cîţiva domni simandicoşi, în costume elegante, care se berăreau şi ei, discutînd de zor. Printre ei, Ursache. Nu se uita în direcţia lui.

Crăciunescu îşi văzu de bere. Cînd o termină, comandă încă una. Dă-i dracului de bani, peste o săptămînă o să aibă să-şi toarne în cap!

Puştanii îşi terminaseră Cola şi se hotărîseră să plece, ţinîndu-se de mînă. Crăciunescu se uită înduioşat după ei. Nu avea prejudecăţile celor de vîrsta lui, pe care-i apucau pandaliile cînd vedeau tineri sărutîndu-se, de parcă n-ar fi făcut şi ei la fel în tinereţe… Dacă nu iubeşti cînd e vremea dragostei, cînd s-o faci? Cînd eşti cu un picior în groapă? Îşi aminti iar de Raluca şi de tinereţile lui…

Îl trezi din visare o voce rece, calmă.

— Bună ziua, domnule Crăciunescu. Mă scuzaţi că vă deranjez. Voiam să ştiu dacă aţi trecut pe la Comisie…

— Luaţi loc, domnule Ursache. Nu beţi o bere cu mine?

— Nu vă refuz…

— Am fost şi am discutat cu domnul Trandafir. După aia a venit Huber. Cred că ştia la ce să se aştepte, că venise cu contractul pregătit. Să vă ajute Dumnezeu, aşa cum m-aţi ajutat şi dumneavoastră pe mine! Noroc şi sănătate!

Ciocniră şi sorbiră  din lichidul rece.

— Domnu’ Ursache, ziceţi-mi şi mie o chestie, să nu mor prost. De unde aţi ştiut că neamţul o să accepte toate condiţiile? Ce vrea să facă, de-a dat atîţia bani?

— Deocamdată, nimic. Aşteaptă să vadă ce-o fi la anul. Oricum, nu va ieşi în pagubă. Numai că, deocamdată, n-are de unde să ştie cît o să cîştige. Poate imens, poate puţin…

— Dar de ce abia la anul?

— Atunci se anunţă în ce constă cîştigul loteriei. Anul ăsta s-a aflat doar că am cîştigat.

— Ce loterie?

— Domnule Crăciunescu, o să vă povestesc ceva… un fel de basm… nu trebuie neapărat să-l credeţi… deşi alţii, mai deştepţi ca noi, cred… Se zice că undeva, departe, există nişte puteri… unii zic că-s divine, alţii că-s extraterestre… care intervin, din cînd în cînd, în soarta omenirii. Au decis, de mult, că trebuie să ofere şanse fiecărui popor. Aşa că, la fiecare zece ani, are loc o tragere la loterie. Ţara cîştigătoare e anunţată… într-un fel. Dar în ce constă cîştigul se află abia în anul următor. La tragerea asta am cîştigat noi. Iar investitorii străini se înghesuie să cumpere cît mai multe proprietăţi aici, să profite de pe urma norocului nostru. În ultimele luni am vîndut tot felul de combinate falimentare, am întemeiat firme mixte, care au scos la suprafaţă mamuţii industriali scufundaţi în rahat şi cu care nu ştiam ce să facem… Ne-am ales cu bani buni. Îndată ce am aflat de rezultatul loteriei, s-a înfiinţat Comisia Naţională de Dezvoltare. Supraveghem investitorii, vedem ce intenţii au şi încercăm să le impunem condiţiile noastre. Vindem tot ce se poate, dar la preţuri cît mai mari.

— Domnu’ Ursache, se burzului Crăciunescu, asta nu înseamnă că ne vindem ţara? Că renunţăm la viitorul nostru pentru un blid de linte?

— Într-un fel, da. În realitate, nu. Nimeni nu ştie în ce constă premiul. Poate fi o invenţie care să schimbe soarta lumii. Şi atunci, vă întreb, am avea noi bani să o valorificăm? S-ar putea ca vreo mare putere să aibă de gînd să ne ocupe, ca să ia totul pe gratis. Aşa, investitorii au interes să-şi apere proprietăţile… Dar premiul poate consta în apariţia unui mare artist, care să ne transforme într-o putere culturală. Iar investitorii vor fi obligaţi să găsească modalităţi să-şi recupereze banii, să aducă tehnologii, să găsească pieţe de desfacere… Pînă una, alta, în ţară au intrat o mulţime de bani, dolarul scade, iar cursul e menţinut, deocamdată, artificial, să nu se prindă şi cei neiniţiaţi… Ne redresăm, domnule Crăciunescu, mai plătim din datorii… Indiferent în ce va consta premiul loteriei universale, avem o şansă să ne schimbăm soarta. Dar sîntem prea mici şi prea integraţi într-un sistem economic mondial ca să ne descurcăm singuri. Şi alte ţări au procedat ca noi, de exemplu Coreea. Au profitat de investiţii străine să se dezvolte. Alţii, precum Germania pe vremea lui Hitler, au încercat să cucerească lumea. Şi au obţinut doar ruină… Nu, domnule Crăciunescu, nu trebuie să ne lăcomim, ci doar să ne folosim şansa. Nu-i vorba de vînzare de ţară, ci de a şti să te foloseşti de interesul altora. Dacă n-ar şti că ne aşteptăm la ceva deosebit, credeţi că ar investi cineva vreun bănuţ? Nici vorbă! Sincer vorbind, eu îmi doresc să cîştigăm la loterie ambiţie şi hărnicie, ca să folosim cum se cuvine banii ce-au intrat în ţară… Fiindcă altfel, indiferent ce bogăţie ni s-ar dărui, am irosi-o de pomană… Mulţumesc pentru bere, domnule Crăciunescu, şi mult noroc în continuare!

1672 vizualizari

4 Comentarii

  1. adi spune:

    Hmm, imi place tare mult povestea .. este un fir al povestirii simplu, onest si cu un mesaj clar. In calitate de cititor pasionat de SF, mi-ar fi placut sa aflu mai multe despre loterie, despre cei care au initiat-o, eventual despre cei care au incercat sa o corupa, sa o acapareze…etc.
    Oricum, povestea este una tare reusita..

  2. Fantastica povestire. 🙂 Inca rad. Domnule Liviu Radu va datorez o bere.

  3. […] banală şi ruginită, turnând în diverse colţuri ale ei câte un strop de fantastic poleit. „Loteria”, a treia dintre povestirile nautile ale lui cireşar, nu face excepţie. Ea explică într-un mod […]

  4. Lucian Gramescu spune:

    Mi-a facut mare placere sa citesc povestirea. Se citeste usor, se soarbe cu drag – mori de curiozitate sa vezi ce e cu terenul. Iar ‘morala’ e pusa in cuvinte infipte ca la acupunctura – unde trebuie.

    Multumim pentru lectie.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.