REVISTA NAUTILUS / Proza / La Pocilga

La Pocilga

Mircea Coman • 12:15 - 05.10.2009 • 

Nu i-am înţeles niciodată pe nemulţumiţii ăştia care spun mereu şi mereu că o ducem prost, că viaţa e un calvar, că nici nu se compară cu prima jumătate a secolului douăzeci şi unu. Atunci a-nceput marea criză post-atomică, oameni buni! Cum poţi avea nostalgia acelor vremuri?

E drept că sîntem cam aglomeraţi azi. Cei mai mulţi trăim în conglomerate, dar eu zic că nu-i rău. O capsulă individuală are-n ea tot ce-şi poate dori un ins cu capul pe umeri. Un pat foarte comod, de doi metri pe zero şaptezeci, un terminal de hrană şi un distractor. Plus accesul la o capsulă de igienă, pe care-o folosim în comun opt indivizi. Ai putea crede că sînt cam mulţi opt, pe-un duş şi un reciclor de dejecţii, dar cît timp eşti conectat la distractor, metabolismul se-ncetineşte. Consumi mai puţină hrană, mai puţine lichide. La toaletă, dacă ajungi o dată pe săptămînă.

Distractorul e mişto. Unii-l folosesc doar ca să caute cerebro-cărţi pe Net. Hă-hă, la ăştia le spunem babalîci. Îi tot vezi pe bănci, prin toate parcurile virtuale. În general sînt trecuţi de optzeci. Şi nici nu locuiesc în conglomerate. Nu fac altceva decît să citească ei înşişi. Nu-i înţeleg. Eu n-am citit în viaţa mea o cerebro-carte. Am cerut întotdeauna interpretorului s-o transpună. Cerebro-filmele mi se par mult mai cool. Mai ales că poţi să te bagi şi tu-n acţiune. Întîlneşti tot felul de oameni. Dai mîna cu prinţi, cu preşedinţi de stat. Te plimbi seara cu vedete cochete, cu actriţe, dansatoare, numai bunăciuni. Dacă doar citeşti, n-ai cum să le-mbîrligi. Atunci ele nu există decît în mintea ta. Şi n-ai cum să le-atingi.

De fapt, nici în cerebro-filme nu le faci mare lucru. Da’ le simţi căldura, parfumurile ameţitoare. Dacă sînt oameni, care au trăit, sau trăiesc, nu poţi să le impui nimic. Au filtre de protecţie, fire-wall-uri, logic-shild-uri. Să nu le strici imaginea. Cea mai tare softeală e pe bani adevăraţi. Numai bogătanii şi-o pot permite.

Femeile-ţi pot deveni oricum prietene. Dar ţi se plîng mereu. Ba că n-au bani, ba că nu se-nţeleg prea bine cu aleşii. Pînă la urmă te plictisesc. Aşa am păţit eu cu una, Ginger şi mai nu ştiu cum. Dansa nebuneşte, şi avea nişte picioare cam perfecte. Am fost sigur că e nepeceu. De-asta am şi intrat cu ea-n vorbă. Cu nepeceurile poţi sa faci şi sex, dacă eşti băftos. Am umblat în limbă după ea vreo patru-cinci zile. Flori, bomboane, telefoane. Eram ca nebun. Amicii mei rîdeau de mine. Nu-nţelegeau de ce mă aprinsesem aşa. Cînd au priceput că io o credeam non-person-caracter pe Ginger, au rîs o juma’ de zi. Mi-au livrat un link spre info-ul ei. Am văzut trailerul de prezentare şi m-am înverzit.

În seara aia ne-am îmbătat pentru prima oară la Lisabona-n port, într-o speluncă virtuală de-i zice La Pocilga. Aveau un ciber-whisky bunişor pe bani virtuali, şi nu era nici prea scump. A trebuit să mă deconectez atunci pentru vreo doişpe ore. Mi se făcuse greaţă de la pileala aia. Am fost nevoit să borăsc într-un container de reciclare, că veceul era ocupat. Doamne, ce beţie-am tras!

Cînd m-am reconectat, m-au obligat vreo trei zile să beau numai sucuri de fructe din terminalul de hrană. Alcool n-aveam voie. Nici măcar din cel ciber. De-ăl adevărat nici nu-mi pot permite. Io credeam că nici nu se mai face.

E mişto viaţa pe Net. DiXtracţie! Vezi tot felul de ciudaţi. De sectanţi şi de familişti. Care prost şi-ar mai face azi familie? Pentru familie îţi trebuiesc bani, bani adevăraţi, nu net-dolari. Şi-i bătaie de cap. Am avut un amic, îl chema Frantz. Se conecta dintr-un conglomerat nemţesc, din Hamburg, cred. Era un tip super. Pînă s-a-ncurcat c-o argentiniancă. Mai mare ca el cu doişpe ani. S-a făcut familist. L-am bocit ca pe mort cînd ne-a spus. Ne-am întîlnit toţi ăilalţi în La Pocilga şi ne-am făcut praştie.

Un an mai tîrziu, ne-a pus pe DistractMail nişte poze cu copiii lui. Doi gemeni negricioşi. Într-una din poze-i ştergea la cur. Avea o moacă tare fericită, idiotul. Am rîs cu lacrimi. Abia atunci i-am organizat priveghiul. Aşa-i tradiţia. Toţi cei care părăsesc Net-ul sînt îngropaţi virtual de prieteni. L-am înmormîntat chiar în pivniţa din La Pocilga. Printre butoaie de ciber-whisky. Hombre, cîrciumarul, ne-a pus o masă acolo. De-atunci, pivniţa e rezerva noastră. Şi crucea lui Frantz atîrnă pe perete.

Io n-am nici un prieten aproape de mine. Toţi sînt străini, din alte ţări. Sîntem şapte. Cel mai departe cred că e Toko Kamatsu, japonezul. Io-i zic Maţu’, la mişto. El mi-arată deştiu mijlociu, deşi nu ştie o boabă româneşte. Mai sînt doi americani, un mexican, un rus şi-un suedez. Numai doi dintre noi s-au întîlnit în realitate: mexicanul Jose şi unul dintre americani, John Waltman. S-au întîlnit fiindcă locuiesc amîndoi într-un conglomerat transfrontalier, prin sudul Texasului. Ei se văd des de-atunci. Noi îi tachinăm. Ei rîd cu gura pînă la urechi. Niciunul din noi nu ştie adevărul, afară de ei. Şi de fapt nici nu ne interesează. De ce ne-ar interesa? Pe Net, fiecare face ce vrea. Aşa ar trebui să fie şi-n realitate. Sîntem prieteni, şi asta-i de-ajuns.

Cel mai plicticos dintre toţi credeam că e Saşa, rusnacul. El pune tot felul de probleme. Odată, cînd beam nişte ciber-whisky, vegheaţi de crucea lui Frantz, ne-a-ntrebat dacă ştie vreunul din noi cine-i sînt părinţii. Olaf l-a privit chiorîş. A ridicat paharu-n tavan şi-a strigat:

– Beau pentru mă-ta!

Am rîs de ne-am prăpădit. Saşa a ţinut-o toată seara pe-a lui, că părinţii mucoşilor ălora din poza de pe cruce sînt răposatul Frantz, fie iertat, şi Sebastiana. Rînjea apoi spre noi: „Cam bună…”. Pe urmă întreba patetic: „Dar noi ai cui sîntem!?”.

– Net-ul este tatăl meu, îi răspundeam, iar mama mea…

– E Gingeeer, tuna Olaf.

– Cam bună…, răspundea, tot mai pilit, Saşa. Şi viaţa era frumoasă.

Numai Wesley, celălalt american, zîmbea cumva tîmp, sugea ciber-whisky din pahar şi parcă se gîndea la ceva.

La vreo lună de la beţia asta, Wesley m-a făcut să-l declar pe el cel mai plicticos. Eram numai noi doi, unde altundeva decît în pivniţa-rezervă din La Pocilga? Ceilalţi jucau nu ştiu ce finală de FIFA Next Generation. Wesley mi-a ţinut o teorie stranie. Tot despre părinţi. Zicea că nu era posibil să fim copii nedoriţi, rod al unor relaţii întîmplătoare pe Net. Altfel, şi noi, la rîndu-ne, am fi făcut copii cu cine ştie cine. Dar nici unul dintre noi n-avea copii. Numai Frantz, care era oricum mort.

– Cu cine s-avem copii, Wes? i-am zis. Cu nepeceurile? Că numai de-astea poţi să frigi pe-aici…

– Dar dacă unele nepeceuri nu-s nepeceuri?

L-am privit ca pe-un nebun. Adică ce puteau să fie nepeceurile care nu erau nepeceuri? Femei? Femei adevărate?

Wesley a ridicat din umeri. Mi-a vorbit despre conglomerate. Mi-a spus că-n conglomeratul său toţi sînt tineri. Nimeni nu e trecut de douăzeci şi unu de ani. Verificase asta interogînd Net-ul. Aşa era peste tot. Mi-a amintit de Diego, argentinianul, şi de Jean, năsosul roşcovan, din conglomeratul parizian. Foşti amici, oameni de Net. După ce-au făcut douăzeci şi unu de ani nu s-au mai conectat. Nu mai ştim nimic de ei. Şi nici nu putem afla. Info-urile lor nu pot fi accesate.

Vorbea într-una. Ca un turbat. M-a-ntrebat apoi dacă ştiu ce este între conglomerate. Am făcut ochii mari. Bineînţeles că interogase Net-ul şi despre asta. Şi primise un răspuns stupid de-a dreptul: este spaţiu real, neorganizat. Frantz nu mai trăieşte-ntr-un conglomerat. Trăieşte în spaţiu real, neorganizat? Hmm…

Îl vedeam prin aburi de alcool virtual:

– De ce te gîndeşti tu la toate astea, Wes?

N-a răspuns imediat. Numai după ce mi-am simţit urechile ţiuind de-atîta linişte:

– Peste trei luni împlinesc douăşunu…

S-a lăsat iar tăcerea. Mă gîndeam că nici eu nu mai am mult. Poate vreo patru luni…

L-am privit pe Wes cum stătea cuprins de îngrijorare şi mi s-a părut caraghios rău. El era prietenul meu, şi n-am vrut să-l las în braţele deznădejdii. Aşa că m-am scuturat de toate gîndurile negre cu un hohot de rîs sănătos. Acum, el se uita la mine ca la un nebun. Pînă a-nceput şi el să rîdă. Şi rîdeam cu lacrimi, sprijiniţi unul de celălalt.

Cum rîdeam noi aşa, uşa de lemn a pivniţei s-a dat de perete. Din prag, Olaf se oţăra la noi:

– Rîdeţi că sînteţi proşti, sau deja v-aţi îmbătat? În spatele său era restul găştii. Pierduseră meciul, dar erau veseli tare!

Şi lumea s-a revărsat iar peste noi. Era lumea noastră, făcută din şapte bucăţi şi o cruce. Şi avea şapte inimi, ca şapte continente. Hombre ne-a anunţat că am primit prin Real-Mail o sticlă de whisky adevărat. Expediată de unu’ Frantz, din Argentina. Ce chiote s-au tras! Şi eu, care credeam că nu se mai face… A fost cea mai tare seară din toate. Iar La Pocilga era un fel de rai…

De-asta nu-i înţeleg pe nemulţumiţi. Fireşte că n-o ducem prost. O ducem chiar foarte bine. Şi prevăd c-o să ne pilim iar. De data asta, pe bune. Totul e să nu-ţi pui prea multe întrebări. Iar ce va fi mai apoi, vom mai vedea…

2916 vizualizari

7 Comentarii

  1. Ben Ami spune:

    s-a modificat regulamentul de pe atelierkult ?

  2. Diana Alzner spune:

    E bine!

  3. michael spune:

    ce regulament incalca povestea asta, ben?

  4. Ben Ami spune:

    am inteles, Michael! mea culpa.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.