REVISTA NAUTILUS

Mă uit în ochii lui Assana şi-mi văd moartea. Are un ochi căprui şi altul albastru,  dar amândoi sunt la fel de reci ca vârful cuţitului pe care acolitul lui mi l-a proptit sub bărbie. Lui Assana îi plac armele vechi şi, în general, pare un tip tradiţionalist. L-am găsit al dracului de greu, iar acum îmi vine să-mi dau pumni pentru asta. E suficient ca Assana să clipească…

Îşi înclină capul spre stânga şi nici măcar nu mai apuc să trec la nivelul superior al spaimei. Ascuţişul pătrunde în obraz, icnesc, dar într-o secundă presiunea dispare. Simt picătura de sânge cum se desenează pe piele în timp ce ochii urmăresc lama coborând. Acolitul face un pas înapoi, dar e pregătit să mă doboare în câteva secunde.

− Ce vrei? mă întreaba Assana.

Are o voce vibrantă, cultivată, care ar părea mai potrivită pentru un profesor ori un actor. Îmi ling buzele şi îi răspund în şoaptă.

− Un interviu.

Cuvintele îmi sună şi mie bizar. Assana începe să râdă. Hohotele lui îmi dau frisoane şi nici măcar nu reuşesc să mă simt prost pentru evidenta mea laşitate. Cum credeam că voi fi primit, cu plecăciuni? De fapt, nu credeam că voi sta în faţa unei legende a lumii interlope. Assana, cel de care se tem toate sufletele galaxiei şi pe care nimeni nu l-a văzut la faţă. Assana, mai puternic decât regentul Sectorului cinci din Calea Lactee. A fost doar un joc, unul pe care l-am jucat mai bine decât speram.

− Un interviu? repetă după ce s-a potolit.

− Da, spun. Câteva întrebări…

Taie cu palma stângă aerul şi-mi înghit cuvintele. Ameninţarea reverberează până în intestinele mele, care scot un fel de ghiorţăit. Ochiul albastru i s-a întunecat şi nu e nimic liniştitor în asta. Mi s-au uscat buzele şi cerul gurii, şi cred că am câte o pitică deşertică la subsoară. Ciudat… M-aş fi aşteptat să transpir. Assana îi face iar semn acolitului şi mă încordez, aşteptând lovitura. Nu vine. Risc o privire în spate. Tipul pleacă şi eu tremur puţin.

Assana se aşază pe fotoliul cu broderie vişinie, probabil făcută manual. N-am mai văzut aşa ceva. Sigur a costat o avere, dar Assana îşi poate permite. Mă studiază fără să se ascundă.

− Ce-ai vrea să mă întrebi?

Surpriza mă lasă fără cuvinte. Nu îndrăznesc încă să sper că voi scăpa cu toate la locul lor de pe staţia intermediară. Scotocesc febril după carneţel. Şi eu sunt un tip de modă veche. Îmi place cuvântul scris. Assana rămâne relaxat, dar m-ar ucide într-o clipită dacă aş încerca să scot o armă. N-am niciuna.

− Cum ai devenit Assana?

− Cineva a murit, răspunde.

− Cine a murit? întreb.

Assana chicoteşte uşor.

− Poate tata… Poate un duşman… Câţi bani crezi că ai scoate cu interviul ăsta? spune.

− Mulţi, mormăi. Cât să ies la pensie.

− Câţi oameni te-ar vâna pentru ceea ce ştii din clipa în care ar fi publicat?

Dau din umeri.

− Foarte mulţi, răspund. Dar cu banii ăştia aş putea pleca departe.

− Nici o staţie sau chiar planetă nu e prea îndepărtată pentru vânătorii de recompense.

− E Pământul suficient de departe? întreb.

Încremeneşte de parcă i-aş fi vârât sub nas o grenadă cu plasmă.

− Poţi ajunge pe Pământ? E imposibil! spune deodată răguşit.

Şovăi, deja încercat de regret.

− Te-am găsit pe tine, nu? las orgoliul să-mi dicteze cuvintele.

− Mda, zice şi tonul lui are o finalitate neplăcută.

Poate n-am făcut bine că i-am adus aminte despre asta. Sunt un bou.

− Gata, spune scurt.

− Şi interviul? încerc să câştig timp.

I-am citit condamnarea în glas. Nu-mi răspunde. Ochii mi se întâlnesc cu ai lui şi ceva mă izbeşte în ceafă.

* * *

Moartea n-ar trebui să doară. Dacă pare să-mi plesnească tărtăcuţa trebuie să fiu viu. Dacă sunt viu, pot deschide ochii. Dar chiar vreau să o fac? Se pare că da.

Văd o întindere albastră, cu o gaură neagră în mijloc. E pătura mea, pe patul meu, iar eu sunt trântit deasupra. Cineva m-a adus înapoi în garsoniera confort doi, de la nivelul 22 al staţiei K4. De ce? Oare contează? Acea părticică din mine care nu s-a lăsat până nu l-a găsit pe Assana zice că da. Un ghem dureros mi-a răsărit la ceafă şi o vreme stau lăţit, gândindu-mă ce înseamnă toate astea.

Apoi comunicatorul piuie şi eu ştiu că trebuie să fie Zina. Zina, care-mi spune că a expirat şi ultimul termen, aşa că am încurcat-o. De obicei, mi-e puţin frică de Zina, fiindcă poate să mă bage în rahat cât ai zice peşte. Dar nu şi azi. Azi mă ridic încet şi dureros, întind mâna şi apăs butonul. Dacă nu era chiar pe peretele de lângă pat, probabil nici nu răspundeam.

− Ai dispărut, zice Zina.

− Mda, zic eu.

− Trebuia să dai raportul acum 12 ore.

Nu spun nimic, doar mi-o imaginez încruntându-se.

− L-ai găsit? mă întreabă răstit.

− Cam…

Văd pachetul de pe masă şi mă opresc. Mic, în ambalaj lucios, roşu. Miroase a cafea adevărată.

− Nu, spun.

− Cum adică? L-ai găsit sau nu?

Deja s-a supărat. Are destule contacte la agenţiile din trei sectoare cât să-mi facă viaţa imposibilă. Sau să mă salveze de soarta unui cerşetor, spre care mă îndrept cu viteza unei nave de clasa B.

− Nu, repet cu umilinţa necesară. Îmi pare rău.

− Acum două zile erai sigur…

− S-a dovedit o pistă falsă. Poate data viitoare…

− Cum să nu!

Greşeala mea mă va costa scump şi mi-o dă de înţeles prin felul cum apasă pe fiecare cuvânt. Deja sunt un gunoi. Interviul cu Assana era ultima mea şansă să mă întorc în cercul baştanilor. O să muncesc pentru o gazetă dintr-o colonie minieră, dispusă să-mi plătească articolele de rahat cu sume de rahat. Asta, dacă am noroc.

− Contul tău e aproape gol, zice.

− Ştiu, murmur, conştient că şi-a dat seama de cât de disperată e poziţia mea. N-ai nimic pentru mine?

Ar fi momentul să se îmbuneze şi să-mi arunce un os. Dacă mor de foame, nici ea nu-şi primeşte comisionul.

− Caut, promite. Te sun peste o oră.

− Mulţumesc.

Deja a întrerupt legătura. Zinei nu-i plac învinşii. Pe vremuri, eram un câştigător. Anchetele despre corupţia de la curtea regentului, despre legăturile cu traficanţii de carne vie din Sectorul trei… Toate ziarele se băteau pe câteva rânduri de-ale mele şi eu încercam să nu mă gândesc la feţele celor executaţi fiindcă vorbiseră cu mine. Doamne, ce mă doare capul! Pachetul de pe masă are ambalajul puţin îndoit într-un colţ şi parcă-mi rânjeşte batjocoritor. Aş vrea să-i întorc zeflemeaua, dar e prea obositor. Doar mă holbez la cafea. Nu mi-e teamă că ar putea fi otrăvită. Dacă voia să mă ucidă, Assana o făcea mult mai uşor.

După vreo zece minute, vechea dependenţă, de care credeam că m-a scăpat sărăcia, mă chinuie destul cât să mă hotărăsc să-l deschid, deşi la fiecare mişcare am senzaţia că neuronii mei se strâng de gât unul pe altul. Sau măcar îşi trag şuturi la rotulă. Pipăi întâi ambalajul şi fluier ascuţit. E hârtie adevărată, nu mizerii dintr-acelea folosite pentru carneţelele mele. Cine mai cumpără aşa ceva? Are un preţ de-a dreptul obscen. Nu mă pot hotărî să o rup, e ca şi cum aş arunca în toaleta chimică bijuteriile străbunicii. Aşa că găsesc un briceag şi o tai atent. Sunt atât de concentrat la treaba asta, că mă uit destul de târziu la ce se ascunde sub hârtie.

− Măiculiţă! mormăi.

Nu cardul de cont Premium lipit de pachet mi-a dat crampe, ci biletul de deasupra. Nu ştiu cum arată scrisul lui Assana, dar sunt sigur că e de la el. Plecăm peste trei zile. Pregăteşte-te!

− Boule! urlu, fără să-mi mai pese de zvâcnetele din tâmple. Imbecilule! A vorbit gura fără tine… Descurcă-te acum!

Nu mă îndoiesc unde vrea să plecăm. Pe Pământ. Iar eu am minţit când i-am spus că am descoperit o filieră. Nimeni n-o poate face. Am auzit doar un zvon, probabil la fel de lipsite de temei ca multe altele. Pământul e tabu. De ce-ar vrea Assana să meargă acolo? Mă holbez în oglindă şi mă izbesc în obraz cu pumnul.

− Ce contează de ce vrea? mă întreb. Tu trebuie să-l duci acolo. În trei zile. Trei zile! Oare în câte feluri te poate ucide?

Prefer să nu mă gândesc deocamdată la asta. În schimb, încerc să recapitulez ce ştiu despre Pământ. Leagănul omenirii, lăsat în urmă cu sute de ani. Coordonatele sale sunt secretul cel mai bine păstrat din Galaxie, dar ţi se spune de când mergi la grădiniţă că, şi dacă le-ai descoperi, ar fi degeaba. Planeta e înconjurată de o întreagă reţea de sateliţi invizibili, dar mortali. Terra prohibita. Încep să râd isteric şi pun de-o cafea. Îmi umplu cana şi mă aşez turceşte pe pat. Îmi rânjesc în oglindă.

− Ar fi bine să te obişnuieşti cu durerea, băiete… Noroc!

După prima înghiţitură, pun cana deoparte. Tot trupul îmi strigă după licoarea cu gust divin, dar pur şi simplu nu reuşesc s-o înghit. Mă munceşte o întrebare pe care nu mi-o mai pusesem din copilărie.

− De ce? mormăi.

Chiar aşa, de ce? Ni se spune de mici că înaintaşii noştri au transformat Pământul într-un infern, iar omenirea a fost nevoită să-l părăsească pentru a supravieţui. Acolo nu mai e nimic pentru noi, cuceritorii spaţiului. Halal cuceritori! Hoinari stelari care visează noapte de noapte la pajişti neştiute, amărâţi înghesuiţi pe staţii puturoase, colonişti cu palme bătătorite, pentru care cuvânt de ordine e raţionalizarea resurselor şi o mână de potentaţi pentru care aproape totul e posibil… Luăm cu toţii de bun tabloul sumbru al unei lumi primordiale sufocate de propriile dejecţii, aceleaşi câteva cadre repetate în mii de biblioteci şi arhive. Negrul fumului înălţându-se din furnale ca o cohortă de tornade, portocaliul neverosimil al apusurilor prăfuite, ucigaşul curcubeu ce acoperise albastrul apelor, transformându-le în cimitire plutitoare…  Măştile morţii, strălucind pervers înainte de a se contopi cu chipul Pământului.  Dar dacă era aşa, de ce încă îl ascundeau de noi? De ce îl păzeau cu atâta străşnicie? Doar ca să n-o păţească nişte turişti inconştienţi? Haida de! La cât de lacomi sunt cei ce ne guvernează, cine ar cheltui pentru asta atâţia bani? La sute de ani după ce nimeni nu mai a poluat…

Mai dau pe gât o gură de cafea şi încep să mă plimb prin cameră. Nu-mi vine să cred că nu m-am gândit până acum la asta. Un jurnalist care scormonise prin atâtea gunoaie să nu-şi pună o întrebare atât de simplă! Deja mă mână curiozitatea mai mult decât frica. Doar că întrebarea e uşor de pus. Mai trebuie să-i găsesc şi răspunsul. Aşa că o sun pe Zina.

− Ţi-am zis că te caut eu! strigă. N-am găsit încă nimic…

− Nu de asta te sun, spun cât de împăciuitor pot. Nu te supăra! O să-ţi iasă şi ţie ceva biştari din asta.

− Eşti drogat? mă întreabă.

Râd ascuţit.

− Puţin, dar nu contează…

Zina pufneşte, dar nu închide. E semn bun.

− Ce vrei?

Chiar aşa, ce vreau? Am doar un pont aiurit şi o nevoie stringentă să gândesc neortodox.

− Mi-a venit o idee trăsnită. Pe vremuri îţi plăceau ideile mele.

− Pe vremuri, se terminau cu materiale de prima pagină.

Chicotesc din nou.

− Adevărat.. Dar de dragul vremurilor bune, ai oleacă de răbdare…

− Zi, n-am întreaga seară la dispoziţie!

− E deja seară?

− Lucky, nu sări calul!

− Bine, bine… Te mai vezi cu tipul ăla din serviciul secret? Vreau să-l întreb ceva.

Din felul în care Zina ezită îmi dau seama că a mirosit ceva în neregulă. Are un instinct de speriat.

− Ai înnebunit, ce-i cu tine? În ce vrei să te bagi?

− Încerc doar să-mi scap pielea, zic.

Dar ştiu că e pe jumătate minciună. Subiectul m-a prins şi tocmai asta m-a făcut pe vremuri un reporter bun. Niciodată nu lăsam ceva neterminat. La dracu, l-am găsit pe Assana. Încă sunt un reporter bun! Şi am un pont…

− Tare-aş vrea să fie aşa, Lucky, oftează Zina.

Am zis-o cu voce tare? Se pare că da.

−  De fapt, ce vrei să ştii? spune Zina.

Remarc un început de panică în vocea ei. Dimpotrivă, eu mă simt tot mai bine. Trebuie să fie de vină şi cafeaua.

− Un secret. Întotdeauna e un secret, nu? Da-i mai bine să nu ştii nimic despre asta,. Legea terriană…

Îmi muşc buzele. Cum de-am scăpat asta? Tonul vine înainte s-o pot drege. Râd strâmb. Poate ar fi cazul să-mi fac ceva de mâncare. Atâta cafea pe stomacul gol mă tâmpeşte.

Uşa cade când îmi termin terciul şi în cameră intră patru matahale. Două mă izbesc la podea, celelalte încep să răscolească totul.

− Ei, cine…

O seringă mi se înfige în antebraţul drept. De data asta, leşinul nu mai e o surpriză şi chiar apuc să simt durerea înainte.

* * *

Trezirile astea după o bumbăceală zdravănă deja devin o obişnuinţă, dar nu una plăcută. Îmi dezlipesc pleoapele şi gem scurt. Mi-e frig. Îmi trebuie cam un minut să-mi dau seama că sunt gol şi încă unul ca să pricep că m-am lăţit pe podea, într-o cameră goală. O celulă, de fapt. Întâi Assana, apoi asta. Ce mai urmează?

Reuşesc să mă ridic în şezut. Gura mi-e uscată şi muşchii mă dor, dar asta e ultima mea grijă. Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Poliţiştii au aflat de întâlnirea mea cu Assana? Dacă vor să scoată adresa lui de la mine, nu le-o pot da. Staţia aia intermediară a fost doar un popas de câteva ore pentru el. Aşa mi-a spus sursa mea şi cred că nu m-a minţit. La urma urmei, un om ca Assana nici n-ar trebui să stea prea mult într-un loc.

Uşa glisează şi mă încordez. Intră un bărbat înalt, cu ochi căprui şi nas subţire, doar o idee cârn. Duce un scaun. Îl recunosc şi nu răsuflu deloc uşurat. Iubitul Zinei, colonelul Alexander, e una dintre cele mai importante figuri din serviciile secrete.

− Lucky Villa, zice jovial. Nu ne-am văzut de la banchetul regentului…

Reuşesc să-mi smulg o parodie de zâmbet. Banchetul ăla pare o amintire la fel de îndepărtată ca momentul când am învăţat să folosesc toaleta chimică.

− E o plăcere să vă revăd, colonele, spun. Dar aş fi preferat să port haine la întâlnirea noastră.

Alexander se aşază pe scaun, cu faţa la spătar. Din poziţia în care stă mă domină şi nu pot decât să-mi acopăr bijuteriile cu palma. Încerc să nu mă înfricoşez şi nici să nu mă ruşinez, dar fără succes.

− E ciudat, spune şi lasă cuvintele să plutească între noi ca nişte baloane umplute cu cianură. Un ziarist cu asemenea elan justiţiar să sfârşească prin a încălca legea.

Mă prefac uimit, dar îmi dau seama că nu-l păcălesc. Ce-mi reproşează, că nu l-am denunţat pe Assana sau discuţia cu Zina? Răspund ca şi cum ar fi valabilă prima variantă.

− Uite ce e, colonele, şoptesc, chiar să fi vrut şi nu ştiam unde…

Taie aerul cu palma chiar în dreptul feţei mele.

− Termină cu prostiile! Dacă tu l-ai găsit pe Assana, crezi că noi nu ştim şi când trage o beşină? Nu pe el îl vreau. De ce te interesează Pământul?

Mă trece un frison. După legea terriană, Alexander mă poate ţine în celulă şi arunca pentru totdeauna cheia. Sau mai rău…

− Eram drogat, şoptesc. N-am avut niciun moment intenţia să fac ceva contra legii.

Alexander nu mai zice nimic, doar se uită la mine fix şi parcă are două burghie în găvane. Iar burghiile astea îmi străpung creierul. Încerc să închid ochii, dar nu reuşesc. Văd în privirea lui că se simte sigur pe succes. Chiar îmi zâmbeşte şi burghiele îşi măresc viteza, sfredelesc tot mai adânc. Ţip, tremur şi, la un moment dat, durerea încetează. Gâfâi şi ştiu că a văzut în mintea mea întâlnirea cu Assana şi o parte din discuţia de acum două luni cu trepăduşul ăla de la arhive. Cred că eram primul om care i-a arătat puţin respect. Incredibil cât de repede şi-a dat drumul la gură şi mi-a povestit nu doar despre isprăvile mai vechi ale lui Assana. Incredibil cât de deştept era, cu faţa lui de maimuţă chelioasă. Raţionamentul pe care mi l-a înşirat părea al dracului de încurcat şi bizar. După ce am încercat împreună iarbă pegasiană, l-am găsit totuşi convingător. Şi imposibil de verificat… Oricum, pentru el totul era doar un joc al imaginaţiei, unul care-l făcea să se simtă important. Iar în seara aia nu mai avea răbdare să ţină totul în el. Cred că am reuşit să blochez de colonel ultima parte a discuţiei noastre. Poate şi pentru că, atunci când am purtat-o, mintea mi-era destul de înceţoşată.

− Mda, zice Alexander şi se ridică. Niciun moment…

Încă sunt prea slăbit ca să pot scoate măcar o silabă. Dar  nici chiar într-atât cât să nu-mi dau seama că e puţin probabil să mai ies din celulă. Mai ales că n-am nimic de oferit, nici lui Assana, nici Zinei, nici lui, decât teorii absurde. Sunt un zero tăiat în patru şi, poate, ar fi bine pentru toată lumea să mă liniştesc. Iar mai liniştit decât în mormânt nu prea poţi să fii. Drept pentru care, în loc să mă uit cum se îndreaptă spre uşă, închid ochii şi mă las în voia sorţii. Măcar am băut o cafea ţeapănă.

O vreme, nu se întâmplă nimic. Apoi, uşa se deschide din nou. Alexander s-a întors şi poartă o tavă pe care văd o farfurie şi o sticlă de apă. Or fi pentru mine? Nu mă grăbesc să mă bucur, mai degrabă cad pe gânduri. Colonelul nu e un samaritean de duzină, sigur vrea ceva de la mine. Doar că n-am habar ce-ar putea fi. Abia când pune tava lângă mine văd cardul.

− Ştii câţi bani sunt în cont? mă întreabă.

N-are rost să mint.

− N-am nici cea mai vagă idee, şoptesc.

Zâmbeşte subţire.

− E o sumă bunicică.

Dau din umeri. Şansele să folosesc vreun credit sunt minime. Chiar dacă mi-ar da drumul Siguranţa, ar ajunge la mine Assana. Da, trebşoara asta e groasă rău! Desfac sticla de apă şi beau pe nerăsuflate jumătate. În farfurie e o friptură cu garnitură de cartofi prăjiţi. Iau o îmbucătură şi mă înec de uimire. E chiar carne de pui. Chiar cartofi…

− Da, Lucky, spune plictisit colonelul. Mâncarea asta a costat mai mult decât ai câştigat tu în ultimele două luni.

Nu iau în seamă batjocura. Nu cred că ar fi cheltuit atâţia bani cu ultima mea masă. Îmi ţin totuşi speranţa în frâu. Iau încă o îmbucătură şi oftez de satisfacţie. Oare de câte ore stăteam în celulă? După cât de flămând sunt, de mai bine de o zi.

− Sunt 10.000 de credite. Poţi să le păstrezi, zice Alexander.

Mă holbez la el. Ceva nu-mi miroase a bine.

− Ce vrei de la mine? întreb. Ştii că nu sunt vinovat de nimic. Am vrut doar să scot un reportaj mortal şi m-am trezit prins la colţ.

Alexander zâmbeşte subţire.

− Încă nici nu-ţi dai seama cât de tare ai intrat în bucluc, Lucky.  Dar, dacă ai minte, poţi să scapi cu faţa curată. Poate şi să ieşi în câştig.

− Chiar aşa? mormăi. Nu mă mai perpeli, colonele! Spune odată.

Alexander se uită lung la mine şi mă pregătesc pentru încă o rundă de sfredelit în creier. Nu simt însă durere, ci doar o urmă de nerăbdare despre care ştiu că nu e a mea.

− Vom pleca împreună. Tu, eu, Assana… Şi încă un pasager.

Degetele mi se răcesc instantaneu.

− Unde? şoptesc.

Ştiu deja răspunsul, dar tot nu-mi vine să cred când îl aud.

− Pe Pământ, amice. La întoarcere, tu o să-ţi încasezi banii, Assana va primi iertarea tuturor păcatelor. Fiecare are de câştigat din călătoria asta.

− Nu vreau să încalc legea, spun în surdină, bănuind o capcană. Nu ştiu unde e Pământul şi nu mă interesează. Eram ameţit…

Îmi trage o palmă. Nu e prea dureroasă, mai degrabă umilitoare. Probabil, şi-a domolit avântul ca să nu mă rănească. Vrea doar să-mi atragă atenţia.

− Gata! N-avem timp pentru asta. Bătrânelul ăla de la arhive a murit la două zile după ce v-aţi întâlnit. Un accident stupid… Tu eşti singurul căruia i-a spus teoria lui. Dacă ar fi după mine, ţi-aş smulge-o cu cleştele, dar el nu vrea să rişte. Aşa că ai să mergi cu noi.

Adevărul îmi iuţeşte pulsul. Oricine ar fi al treilea pasager…

− Nici voi nu ştiţi unde e. Cum se poate?

Alexander dă din umeri.

− Nu e relevant. Zi mersi că lucrurile stau aşa! Mi-ar fi plăcut să te las să putrezeşti aici. Se ridică din nou, dar de data asta îmi face semn să-l urmez.

− Aşa?  îl întreb. Un duş şi nişte haine nu mi-ar strica.

Strâmbă din nas, dar îmi dau seama că am să primesc ce-am cerut. După sunt sigur că, dacă greşesc, o să-mi frângă gâtul surâzând. Deocamdată sunt însă în siguranţă şi chiar s-ar putea să văd Pământul. Dacă reuşesc să reproduc teoria bietului arhivar şi dacă nu e doar o sminteală. Dacă Pământul poate fi găsit după fragmentele unui show televizat de dinainte de exodul galactic. Minute disparate de înregistrare, păstrate într-un colţ prăfuit de arhivă, salvate de la distrugere de un funcţionar prea zelos. Atâtea coincidenţe şi raţionamente abracadabrante, întemeiate pe o fantezie. Optimismul îmi scade cu fiecare secundă, dar tot mă bucur să pot lăsa apa caldă să-mi biciuiască muşchii.

* * *

Privirea lui Assana nu e deloc liniştitoare, chiar dacă se preface că nu exist. Acum ştiu de ce aveau nevoie de el. Misiunea asta nu se poate desfăşura cu o navă oficială. Aşa, dacă se află, va fi în joc tărtăcuţa lui Assana. Probabil, şi a mea. Dar întoarcerea e acum o perspectivă la fel de îndepărtată ca înscăunarea mea ca regent. Alexander îmi aruncă o privire batjocoritoare şi, deşi nu m-a durut, sunt convins că ştie cam tot ce-mi trece prin minte. De-a dracului, mă aşez pe scaunul de lângă el, picior peste picior.

− Cine e pasagerul nostru? întreb şi mă mir şi eu că în vocea mea se aude doar curiozitatea. De ce nu mai apare?

Alexander îşi mijeşte ochii şi zâmbeşte subţire.

− Ne-am venit în simţiri destul cât să punem întrebări? îmi răspunde. Răbdare! Va sosi curând.

Ar trebui să-mi văd de treaba mea, adică să stau acolo ca o momâie. Chiar asta fac, dar nu pentru multă vreme.

− Zina zicea că eşti un tip de treabă, colonele… Nici măcar corupt. Încă nu sunt sigur că are dreptate.

O clipă, cred că o să mă lovească, dar n-o face. Privirea îi redevine liniştită, chiar puţin amuzată.

− Eşti mai curajos decât credeam, Lucky, spune şi se ridică. Rămâi aici!

E un ordin şi nu încerc să-l contrazic. A venit pasagerul nostru, îmi spune felul în care i s-au îndreptat umerii colonelului şi i s-a ascuţit privirea. Tac mâlc şi aştept, ocolind căutătura lui Assana. Nava e a lui, dar nu şi echipajul. După alură, toţi sunt din serviciile speciale, ceea ce înseamnă că pasagerul nostru e o persoană importantă. Gândul ăsta nu e deloc îmbucurător, dar nu e singurul. Dacă ajungem pe Pământ, dacă nu ne dăm duhul la prima inspirare a aerului său împuţit, dacă oamenii ăştia ne vor lăsa ne întoarcem, Assana va avea grijă să plătesc pentru că l-am dat pe mâna gorilelor.

− N-a fost vina mea, şoptesc, întrebându-mă de ce Alexander mi-a zis că-s curajos.

Dezvinovăţirea sună jalnic, dar Assana se uită în sfârşit la mine. Temperatura din salon pare să fi coborât cu vreo cinşpe grade.

− Serios, adaug. Alexander ştia deja destule despre tine. E un tip cu multe resurse.

Assana pufneşte uşor.

− Şi eu sunt, spune.

Nu e nevoie să zică mai mult, am priceput mesajul. Ştiu ce pericole mă ameninţă.

De fapt, doar cred că ştiu. Îmi dau seama de asta în clipa în care uşa se deschide. Un bărbat scund intră şi Alexander îl urmează. Bărbatul poartă o pelerină cu glugă şi se mişcă greoi, parcă ar fi bolnav.

− Nu cred că e cazul…, zice Alexander.

Bărbatul îşi lasă gluga să cadă şi ochii lui Assana oglindesc uimirea mea. Apoi, amândoi înţelegem că drumul nostru e fără întoarcere. Regentul celui de-al cincilea sector din Calea Lactee ne priveşte obosit. E mai slab şi mai încercănat decât în imaginile oficiale.

−  Să trecem la lucruri serioase, domnilor! zice. Sunt pe moarte şi voi o să mă salvaţi.

Niciunul dintre noi nu-i răspunde.

* * *

Până acum, călătoria noastră a fost surprinzător de liniştită. Regentul a rămas mai mult în cabina lui, iar eu, Alexander şi Assana ne-am tratat cu politeţea ambasadorilor unor ţări care abia au încheiat armistiţiul după un război de 20 de ani. Echipajul a urmat cu sfinţenie indicaţiile mele şi, deşi mai avem atât de puţin până la destinaţie, încă mi se pare bizar că nimeni nu a aruncat în mine cu gunoaie când mi-am expus teoria. De fapt, nu e a mea, dar sunt singurul viu care o susţine. În ciuda primejdiei care însoţeşte verificarea teoriei, mă simt excitat de gândul că voi vedea Pământul.

Uşa cabinei mele se deschide şi mă opresc brusc. Alexander mă priveşte rece din prag şi nu pot să nu remarc faptul că uniforma de luptă îl face şi mai ameninţător. Oare cu cine vrea să se războiască?

− E timpul ? întreb şoptit.

− Da, spune şi ochii lui lucesc ciudat.

Mă întreb dacă speră să greşesc sau să am dreptate. Orice-ar crede despre mine, ar fi în interesul regentului să nu bat câmpii. Dar cine-l mai ştie şi pe şarpele ăsta… Oricum ar sta lucrurile, nu pot decât să-l urmez şi să sper că totul va fi bine. Oare ce face Zina acum? Ridic din umeri. De data asta, Zina chiar nu mă poate ajuta.

Ne strângem toţi în salon. Regentul arată şi mai palid, Assana pare hotărât să îndure totul ca un prinţ al hoţilor, iar Alexander e imperturbabil. Nu pot să nu mă întreb ce calcule îşi face fiecare şi, mai ales, dacă supravieţuirea mea e inclusă în ele. Dar priveliştea Pământului de pe ecran îmi alungă toate grijile. E cea mai extraordinară imagine pe care am văzut-o şi, pentru o fracţiune de secundă, îmi spun că aproape merită să mori pentru ea. Apoi ceva mă zgândăre rău.

− Ei, n-ar trebui să fie…

Durerea e atroce şi loveşte pe neaşteptate. Un monstru s-a mutat înăuntrul creierului meu şi rage necontenit, sfărâmându-mi orice urmă de gând. Mă îndoi şi mai apuc să-i văd pe Assana şi pe regent căzând la podea înainte să devin doar un ghem de suferinţă.

După o vreme imposibil de măsurat, sfâşierea încetează şi reuşesc să respir normal. O lumină roşiatică mă înconjoară şi obrazul mi-e rezemat de ceva zgrunţuros. Gem şi îmi dau seama că buzele-mi sunt uscate şi mă simt slăbit. Orice-ar fi sub mine, miroase urât şi vreau să mă ridic, să mă pun o distanţă cât mai mare între mine şi sursa duhorii. Reuşesc să-mi reazăm palmele în ceva şi împing, silindu-mă să ţin ochii deschişi şi să nu ameţesc prea tare. Până să-mi fie prea milă de mine, sunt în genunchi şi mă pot uita în jur. Mă aflu într-un fel de deşert. Văzusem unul doar în holodrame, dar ăsta e adevărat, e clar. Şi nu sunt singur. Assana şi Alexander sunt lăţiţi ceva mai încolo şi, chiar cu colţul ochiului, zăresc frânturile unei navete de salvare fumegând. Cum am ajuns aici? De fapt, unde suntem?

Mi-e greaţă şi mirosul de stârv e aproape la fel de puternic. Adică, îmi închipui că e de stârv, n-am avut vreunul sub nas până acum. Fac doi paşi clătinaţi şi-mi dau seama că nu e chiar deşert locul ăsta. Simt sub tălpi tot felul de chestii şi nu sunt sigur că vreau să-mi dau seama ce sunt. Aş vrea să mă fac colac, să închid ochii şi să mă trezesc sub pătura albastră, pentru încă o zi de lucru la cea mai proastă gazetă din sector. Dar fiindcă sunt sigur că n-am cum să reuşesc o asemenea cascadorie, mă las iar în genunchi şi încep să-l scutur pe Alexander.

− Trezeşte-te! mormăi. Cineva trebuie să descurce toată porcăria asta…

Geme, dar deschide repede ochii. Îl las să-şi revină, deşi particule minuscule îmi scrâşnesc deja printre dinţi şi setea mă chinuie tot mai rău. Nu mai pare sigur pe el, dar chestia asta nu mă bucură. Mai speram că are un plan, o idee despre iadul în care am ajuns. Oare numele lui e Pământ ? Dar atunci de ce văzusem… Începe să mă ia din nou durerea de cap şi renunţ la nedumerirea pe care nu mi-o pot formula.

− Regentul ! strigă Alexander. Unde e?

− Habar n-am, răspund. L-am mai văzut doar pe Assana.

Parcă m-ar fi auzit, Assana începe să se mişte uşor. Alexander sâsâie de durere şi se încruntă.

− Ăsta e…

− Pământul, completez. Tare mă tem că da, deşi nu-mi amintesc să fi urcat în naveta aia. Măcar aerul e respirabil…

Alexander icneşte.

− Dacă nu ne-a omorât pe loc nu înseamnă că am scăpat, mă linişteşte. Ce facem?

Îmi sare ţandăra.

− Pe mine mă întrebi? Tu m-ai silit să vă aduc aici! Tu eşti specialistul în operaţiuni secrete! Fă dracului ceva!

Alexander îmi face semn să-l ridic pe Assana. Mă opintesc să-l ajut. Pare cel mai rău vătămat dintre noi. O şuviţă de sânge i se scurge pe bărbie şi are privirea tulbure.

− Trebuie să-l găsim pe regent, spune Alexander.

− Trebuie să ne lămurim ce s-a întâmplat! strig la el. Trebuie să luăm legătura cu nava. Iar dacă nu reuşim, să găsim apă, hrană şi un adăpost. Nu mă interesează căzătura aia aristocratică!

Colonelul scoate un pistol cu laser din mânecă.

− Îl căutăm împreună pe regent sau vă zbor creierii şi-l caut singur. Alegerea e voastră.

Glasul lui are un sunet metalic şi nu mă îndoiesc că şi-ar ţine cuvântul. Oftez şi îl trag după mine pe Assana, care pare în comă. Toţi trei ne îndreptăm spre navetă dar, înainte să simţim mirosul de ars, ştim că nu mai poate fi nimeni viu înăuntru. Şi nimic din ce ne-ar putea ajuta să ieşim din rahatul ăsta.

Trupul regentului nu se vede. N-a reuşit să se tărască afară, ca noi? Ori nici nu s-a îmbarcat pe navetă? Cum am ajuns noi pe ea? Ne-a atacat un satelit? De ce nu-mi amintesc nimic? Sunt prea multe întrebări ca să le dau glas, aşa că pun una mult mai simplă, la care am şanse să primesc un răspuns.

− Încotro?

Alexander îşi muşcă buzele, se uită la brăţara tricorder şi arată spre duna din stânga.

− Încolo… Prind un ecou slab. Poate e o altă navetă…

Pare o direcţie la fel de bună ca oricare alta. Îmi trec braţele lui Assana pe după umeri şi fac primul pas.

* * *

De ceva vreme mă întreb dacă semnalul ăla n-a fost unul fantomă. Sau poate Alexander a minţit. Poate ar fi trebuit să mergem spre dreapta. Ori înapoi.  O vreme am numărat paşii, dar nu mai am putere pentru asta. Pielea mă ustură, ochii îmi lăcrimează, tuşesc, dar nu mai am salivă să scuip printre buzele care au început să crape. Mi-e tot mai greu să-l car pe Assana şi oricum mă întreb dacă nu e degeaba. De când am ajuns pe Pământ, a scos doar câteva gemete şi răsuflarea lui e tot mai slabă.

Picioarele îmi intră adânc în solul ruginiu şi fiecare metru îmi cere tot mai multă energie. Nu ştiu cum speram că e Pământul, dar sunt dezamăgit. Până la urmă, tot ce am învăţat s-a dovedit adevărat. Doar că dezamăgirea e acum ultima mea problemă. Nu ea o să mă omoare, ci setea.

− Nu mai pot să-l car, şoptesc şi cad în genunchi.

Trupul lui Assana pare să-şi fi dublat greutatea. Ochii lui Alexander mă măsoară rece. Dintre toţi, e în forma cea mai bună, iar braţul cu arma nu-i tremură deloc.

− Trebuie să ne mişcăm, zice. E singura noastră şansă. Ne apropiem…

Are dreptate, dar nici eu nu mint. Chiar şi încă un pas ar fi imposibil. Dau îndărătnic din cap, hârâind a agonie.

− Lasă-l! spune Alexander. Fiecare trebuie să lupte pentru viaţa sa. Oricum e rănit grav şi n-avem cum să-l ajutăm.

Încă o dată, n-are rost să-l contrazic. Mă uit la faţa palidă a lui Assana, mânjită de sângele care i s-a scurs din gură. Arată ca unul care e c-un picior în groapă şi nu-i datorez nimic. Ar trebui să fie foarte simplu să-l las în urmă. Ar fi chiar înţelept, dacă mă gândesc că mă socotea trădător.

Îndoiala vine odată cu junghiul din piept. Chiar nu-i datorez nimic? În fond, m-a lăsat să trăiesc atunci. Iar eu…

− Fiecare pentru el, şoptesc între două accese de tuse. Simplu…

Alexander mă priveşte nerăbdător.

− Hotărăşte-te! se răsteşte. Fiecare secundă pe care o pierdem ar putea fi diferenţa dintre viaţă şi moarte.

− Da, spun. Ai dreptate.

Simt cum mintea îmi clocoteşte. Nu sunt în forma cea mai bună pentru astfel de decizii. Mă mai uit o dată la Assana, apoi la Alexander.

− Pleacă, dacă vrei. Nu-l las aici. Dacă ai să poţi, întoarce-te după noi…

O undă de uimire trece prin ochii lui Alexander.

− Nu fi prost!

Gem surd.

− Chiar aş vrea să nu fiu. Dar zău că nu pot.

Nici nu ştiu cum am reuşit să mă cufund în aşteptarea resemnată a sfârşitului ca într-un izvor de munte. E aproape reconfortantă ideea că eu şi Assana o să murim împreună, fierţi ca nişte raci amărâţi, până la asfinţit. Ce simt contrazice tot ce am fost până acum, toate cadavrele peste care am călcat pentru o ştire bună, şi totuşi surâd amar când gura pistolului lui Alexander îmi ţinteşte fruntea.

− În doi avem şanse mai bune, spune colonelul după o vreme. Nu te las să te sinucizi pentru un gunoi ca Assana, nu când asta m-ar putea costa viaţa. Nu mai gândeşti cum trebuie. Ridică-te!

Deja râd.

− Altfel ce-ai să-mi faci? Mă împuşti? Crezi că-mi pasă? Probabil, îmi faci un serviciu.

Îşi muşcă buzele şi, într-o singură secundă de laşitate, mă întreb dacă o să încerce iar figura cu burghiele. Dar nici măcar perspectiva asta nu mă face să mişc un deget. N-are decât!

Alexander îşi strecoară arma la brâu şi se apleacă peste trupul lui Assana. Îl trage şi icneşte.

− Îl duc eu o vreme, zice mohorât. Dar numai o vreme. O să revenim la discuţia asta.

Cumva, reuşesc şi eu să mă ridic. Ne împleticim împreună prin pustiul vălurit.

− Eşti un bou! zice Alexander după un ceas.

− Aşa-i, spun pierit. Hai să te ajut să-l duci!

Înaintăm unul lângă altul, icnind şi, când mai găsim forţă pentru asta, înjurând. Soarele începe să coboare spre un asfinţit murdar şi amândoi ştim că e puţin probabil să mai rezistăm încă o zi. Ne încăpăţânăm totuşi să înaintăm. Nu întreb cât mai avem până la ecoul acela. Încă o dezamăgire ar fi prea mult.

Alexander se opreşte gâfâind, la baza unei alte dune.

− Ce-i? îl întreb.

− Uite, sus!

Cum de nu mi-am dat seama? M-am concentrat pe mişcarea neîntreruptă a tălpilor, pe îndoirea dureroasă a genunchilor, pe strânsoarea transpirată a pumnilor în jurul mădularelor lui Assana şi n-am mai văzut nimic. În vârful dunei, a nu ştiu câta din şirul celor pe care le-am urcat şi le-am coborât tot mai chinuit, se zăreşte o umbră albastră.

− Naveta? şoptesc.

Alexander îmi surâde şi, fără să mai scoatem un cuvânt, luăm pieptiş dealul. O vreme, naveta pare să ne facă în ciudă, să se îndepărteze în loc să se apropie. Dar vine şi clipa magică, aproape ireală, când suntem la câţiva paşi de ea. Scoatem amândoi sunete de sălbatic flămând gata să-şi devoreze duşmanul când uşa se ridică ascultătoare.

Îl lăsăm pe Assana să cadă pe podeaua rece şi ne repezim la recipientele cu apă. Niciodată apa n-a avut un gust aşa de bun! Alexander mi-o smulge din mână după câteva înghiţituri.

− Ai răbdare! Altfel o să ţi se facă rău.

Mă gândesc să-i trântesc un pumn în bărbie, dar mă abţin. De când ne-am prăbuşit aici, nu mi-a spus decât lucruri de bun simţ, chiar dacă nu mi-au plăcut. Apuc un pachet cu biscuiţi şi mă silesc să mestec unul, apoi mai beau o gură de apă.

Când mi-am revenit cât de cât, mă întorc la Assana. Nu pot decât să las robotul medical să-şi facă treaba şi să sper că e de ajuns. Oricum, şansele lui au crescut. Deşi buzele mă ustură ca dracul când le dau cu cremă, reuşesc să zâmbesc. Şansele tuturor au crescut.

− Lucky! mă strigă Alexander şi zâmbetul mi se şterge instantaneu.

Ceva nu-i în regulă, îmi dau seama după oboseala insinuată deodată în glasul lui.

Intru în compartimentul minuscul care adăposteşte echipamentul de comunicaţii. Regentul se bălngăne peste pupitru, cu ochii holbaţi şi limba vineţie scoasă spre noi. Dar nu scârba, mila ori furia mă fac să înjur spumos. Totul e distrus.

− E mort, şopteşte Alexander. S-a spânzurat când a văzut Pământul…

− Mă doare-n cot! urlu. Uite ce-a făcut! De ce? Ne-a omorât şi pe noi, canalia.

Alexander dă din umeri.

− Îi intrase-n cap că aici se va vindeca. O fi înnebunit când şi-a dat seama că s-a înşelat.

Sunt prea obosit ca să-mi pese de sfârşitul scârbos al regentului. Poate sunt chiar prea epuizat ca să-mi pese de felul cum o să crăp eu. Pur şi simplu îi întorc spatele lui Alexander şi mă lungesc pe podea, lângă Assana. Nu vreau decât să dorm.

* * *

Când mă trezesc, Assana nu arată mai bine. De fapt, pare că se pregăteşte pentru un drum spre lumea cealaltă. Mă ridic în şezut şi îl caut pe Alexander. Nu-l văd.

− Colonele! strig.

Nu primesc niciun răspuns. Incredibil cât de repede se instalează panica, făcându-mă să ţâşnesc în picioare. Cu două zile în urmă, dispariţia lui Alexander din viaţa mea m-ar fi bucurat, acum mi se pare o tragedie. Ce putea să păţească? Assana mă prinde de mână.

− Lucky, horcăie.

Mă aplec spre el. Nu ştiu ce să spun şi văd în ochii lui că-şi ghiceşte soarta. Şi mai văd că vrea neapărat să-mi spună ceva.

− Îmi… pare… rău… Nu trebuia… Doar… eu… ştiam.

− Ce? întreb.

− A… fost… un târg. Ca să… scape… l-au… acceptat. Căpitanii…

Îmi strânge spasmodic palma. Ar trebui să-l caut pe Alexander, dar vreau să ascult. La urma urmei, ce-ar putea face colonelul, dacă nici robotul n-a reuşit?

− Sunt… descendentul… unuia…

Aştept următorul cuvânt şi nu mai vine. Assana pur şi simplu încremeneşte, iar eu încerc să înţeleg ce-am auzit. Mă apucă iar durerea de cap, aşa că dechid uşa şi-l caut pe Alexander. Dacă şi el a dispărut, sunt singur şi nu cred că aş putea îndura asta. Răsuflu uşurat. E la marginea unei gropi, ceva mai încolo. Întoarce capul spre mine şi fixează cu o expresie bizară. Mă apropii de el şi văd că nu a săpat prea adânc. Pe fundul gropii e ceva învelit într-o bucată de pânză.

− Assana a murit, spun.

− Bine că n-am acoperit groapa, răspunde Alexander.

Poziţia soarelui pe cer îmi spune că e dimineaţă. E ceva mai răcoare, dar n-o să dureze mult. N-are rost s-o lungim. Îl aducem şi pe Assana, căruia moartea i-a îndulcit trăsăturile. Seamănă mai mult cu un profesor decât cu un cap al lumii interlope.

− Vrei să spui ceva? îl întreb pe colonel.

Alexander clatină din cap în timp ce aranjează hainele lui Assana cu o grijă care mă surprinde. Nici eu n-am ce spune. Încep să arunc pământ peste cele două trupuri. Regentul şi interlopul. Ce melodramatic!

− Ce-o să facem? îl întreb pe Alexander când terminăm. Nu putem rămâne aici la nesfârşit.

Colonelul dă posomorât din cap.

− Resursele navetei ne ajung cam pentru două luni. Dacă facem economie la maximum. Nu-i cine ştie ce, dar e mai bine decât nimic.

M-am cam săturat de toate afirmaţiile astea pe care nu le pot contrazice şi de moaca lui Alexander. Sigur m-am săturat de Pământ.

− Şi după aia?

Alexander îmi serveşte altă privire îngheţată.

− Nu cred c-ai nevoie de prea multe explicaţii, Lucky. Altă navetă pe planetă n-a coborât. Nu ştim nici dacă nava mai e acolo sus. Chiar dac-ar fi, n-avem cum lua legătura cu ea. Dacă Pământul e peste tot ca aici, suntem ca şi morţi. Preferi să-ţi fac de pe acum o gaură în cap?

Pufnesc răutăcios. Ce şanse ar fi să găsim prin apropiere o grădină a raiului care să ne hrănească până la adânci bătrâneţi? Dacă aş fi deştept, l-aş lăsa să-mi zboare creierii. Aşa, doar amân suferinţa. O frântură de imagine îmi răsare iar în minte, cu străfulgerări de albastru şi de verde. Durerea o urmează imediat, dar încerc să mă agăţ de ea, să-mi amintesc ce-am văzut, cum era Pământul.

− Poate…

Cuţitul care mi se înfige în piciorul stâng îmi retează cuvintele. Din cădere îl văd pe Alexander cum scoate arma, căutând din priviri adversarul. Apoi pământul erupe într-o armată zdrenţăroasă, diformă şi leşin.

Mă trezeşte legănarea. Îmi dau seama că lucrurile au luat-o razna chiar înainte să deschid ochii. Încheieturile de la mâini şi de la picioare îmi pulsează şi sunt, bizar, la acelaşi nivel, pe orizontală. Deschid ochii şi lumina soarelui mă izbeşte cu forţa golănească a unui bătăuş de cartier. Îi închid în câteva secunde, dar am apucat să văd un fel de umbră lunguiaţă. Chestia asta confirmă senzaţia că atârn de ceva. De un băţ, poate?

− Alexander? şoptesc.

Colonelul nu e cel mai simpatic tovarăş de călătorie, dar acum chiar mi-ar face bine să-i aud glasul. Mi se răspunde doar cu un fel de mârâitură care mă face să amuţesc. Mi-e frică şi să clipesc, nu fiindcă soarele mi-ar răni iar ochii, ci pentru că aş putea atrage şi mai mult atenţia celor care m-au capturat. Fiindcă, în timp ce capul mi se clatină necontrolat, nu mă îndoiesc de faptul că sunt prizonierul cuiva.

De fapt, nu e o noutate. Dacă recapitulez prin ce-am trecut în ultima vreme, am fost prizonierul lui Assana, apoi al lui Alexander şi al regentului. Acum, Pământul ne-a luat pe toţi în strânsoarea sa fierbinte şi puturoasă. Dar acea secundă dinainte de leşin, când am zărit, printre laţele încurcate şi dese, ochi holbaţi, gălbui, dinţi negri şi ascuţiţi, coborând peste buza de jos, mă face să tremur, deşi călătoresc printr-un cuptor. Să cazi în labele lungi ale unei asemenea creaturi e îngrozitor, dar şi mai cumplit e să te întrebi al cui urmaş e. Homo sapiens a părăsit Pământul cu sute de ani în urmă. Sau nu?

− Colonele! mă face teroarea să strig.

Ceva se încleştează în jurul piciorului rănit.

− Aaaaaaaaa! urlu.

Sunetele durerii mele se amestecă imediat cu un fel de hohot. E cel mai sălbatic râs pe care l-am auzit vreodată şi, de fapt, nici nu sunt sigur că e chiar râs. Din cauza lui, nici nu mai iau în seamă sângele care se scurge din carnea torturată. Întredeschid ochii şi văd un braţ care coboară spre faţa mea. Unghiile au vârful ca de ac, iar când îmi crestează obrazul, îmi dau seama că sunt îmbibate de un damf de putregai pe care nu l-ar putea şterge nici luni întregi de spălat. Mi se face greaţă, dar nu pot elimina puţinele resturile ale ultimei mese. Aş risca să mă înec cu propria vomă. Strâng pleoapele şi mă silesc să-mi construiesc în minte o imagine frumoasă. Marea, valuri curate spărgându-se de nisip, auriu şi albastru împletindu-se pentru a naşte spuma. Mult albastru… Albastru?

− Sunt aici, şopteşte Alexander. Linişteşte-te!

Sunt un prost dacă mă bucur că l-au prins şi pe el. Colonelul era singura şansă de salvare din mâinile monştrilor ăstora, iar dacă nici el nu le-a putut face faţă… Dar toate mi se învălmăşesc în minte şi, o vreme, mă învelesc în acel albastru ca într-un scutec, mă scald în el ca să rezist silei, setei, durerii şi slăbiciunii. Iar la un moment dat, sunt trântit pe pământ. Izbitura îmi zdruncină tot trupul şi, sunt sigur, îmi învineţeşte spatele, dar eu doar aştept, încăpăţânându-mă să nu deschid ochii nici când sunt desprins de pe parul pe care mă purtaseră ca pe o căprioară. L-am putut înfrunta pe Assana, chiar şi pe Alexander, dar nu mă simt în stare să privesc în cele două puncte sălbatice, galbene, ale vânătorului meu.

Nu ştiu cât stau aşa. Aerul din jurul meu se mai răcoreşte, aşa că-mi închipui că se apropie seara. Nu mă las impresionat de asfinţitul pe care îl simt, deşi nu vreau să-l văd. Rămân indiferent la sunetele guturale ale celor ne înconjoară, la trosnetele focului. Mă simt ca un copil autist şi, la o adică, nici nu mă prea deranjează. Dacă n-aş fi vrut să arăt cât de priceput şi de deştept sunt, n-aş fi ajuns în toată mizeria asta.

Apoi Alexander geme întrerupt, îngânat odios de un cor de hămăituri, şi nu mai pot rămâne în amorţeală. Când îl caut cu privirea, sunt convins că o să-mi pierd minţile. Ne înconjoară vreo douăzeci de inşi de vreun metru şi jumătate, păroşi, rupţi de orice a fost cândva civilizaţia, dar neîndoios strănepoţi ai ei. Căutând o picătură de normalitate acolo unde nimic din ea n-a mai rămas, mă uit la Alexander. E palid, puţin înfricoşat, dar hotărât. Încearcă să-mi surâdă şi pentru asta îl respect pentru prima oară. Îmi zăresc apoi bandajul de la picior şi îmi dau seama că şi-a folosit cămaşa pentru el.

Sălbaticii îl întorc de pe o parte pe alta, îl ciupesc, îl lovesc nu prea tare cu palmele ori pumnii. Încă pare o joacă puţin mai dură, dar vine şi vremea când unghiile unuia dintre primitivi lasă dungi însângerate pe pieptul lui. Obrazul meu începe să pulseze.

− Ei! strig. Opriţi-vă, animalelor!

Am obţinut ce-am vrut, îl lasă în pace. Şi se întorc spre mine. Ochii lor mă fixează, dar eu privesc focul. Oare acolo sunt oase de om? Chiar când doi dintre lăţoşi sunt la un pas de mine, hotărăsc că răspunsul la întrebare e da.

− Ce-aţi păţit? întreb, fără să aştept vreun răspuns. Ce-am păţit?

Îmi răspund două rânjete sinistre şi mă lupt cu dorinţa de a implora îndurarea unor ochi dincolo de care nu e suflet. Târgul făcut de omenire pentru a se salva de la moarte mi se dezvăluie acum. Nu toţi au avut locuri în navele salvatoare. De aceea e terra prohibita. Ce secret odios!

O arătare portocalie trece printre urmaşii mei şi-mi aterizează în poală. Deschide botul lung, cu miros de hazna şi văd atâţia dinţi, că-mi scapă un geamăt. Nici nu ştiu de ce să mă tem mai mult, de colţii ei curbaţi sau de ghearele oamenilor noi. Nu c-aş avea de ales. Îmi înfig privirea într-a lui Alexander, rugându-mă ca, orice-ar fi, să se termine repede. Poate mă ajută colonelul cu asta…

Animalul mă linge pe faţă şi mă simt ca şi cum m-ar fi mângâiat cineva cu un şmirghel ţinut printre măruntaiele viermănoase ale unui mort. În timp ce eu tremur, urmaşii mei îndepărtaţi izbucnesc într-un râs scârţâit şi se întorc la foc. Am scăpat? Animalul portocaliu pare extatic atunci când se întinde lângă mine, lăţoşii sunt fericiţi când reîncep să arunce ciozvârte în flăcări. După vreo oră, mă cuprinde somnul. Ultimul lucru pe care îl zăresc în lumina schimbătoare a flăcărilor e creştetul acoperit de cruste puturoase al animalului portocaliu. E ceva familiar în el, dar încă nu m-am hotărât ce. De fapt, nici nu m-am hotărât dacă vreau să ştiu asta.

* * *

Mă trezesc şi-mi dau seama că încerc nevoia acută să urinez. Troglodiţii încă dorm buştean şi soarele nu pare să fi răsărit de multă vreme. Mă foiesc puţin, întrebându-mă ce să fac. Chiar dac-aş fi atât de prost cât să vreau să-i trezesc, n-am de unde şti c-ar înţelege ce le-aş spune. După cum arată, igiena nu înseamnă nimic pentru ei. Probabil, îşi dau drumul pe unde-apucă, parc-ar fi nişte câini. În momentul ăla îmi dau seama ce era familiar la bestia portocalie. Arunc o privire în jur, cu vezica dureros de umflată. Alexander nu se vede nicăieri. Încerc să mă ridic şi animalul care seamănă cu un câine mârâie uşor. Dacă urlă, lucrurile pot lua o întorsătură proastă. Chiar lângă mine o piatră şi poate aş reuşi să-l izbesc în cap cu ea.

− Stai cuminte! îi zic şi mă sprijin într-un genunchi, ocolind piatra.

La urma urmei, javra m-a salvat într-un fel. Mâinile îmi sunt încă legate, dar nu şi picioarele. Reuşesc să fac vreo doi paşi spre stânga şi îmi desfac grăbit pantalonii. Câinele îşi întoarce privirea de la mine, dar mie nu-mi mai pasă dacă se uită ori nu. Contează doar că reuşesc să mă eliberez de bomba care stătea să explodeze. Termin şi o mână se aşază pe umărul meu. Mă întorc şi mă sticlesc în două galbene puţuri.

− Harck, zice lăţosul şi eu încremenesc. Haaarck!

Pare supărat.

− E-n regulă, vorbesc încet. Nu vroiam să fug. Doar să fac pipi…

Habar n-am dacă pricepe măcar o iotă din ce-i spun. Logic ar fi să presupun că nu, aşa că încerc să-i dau de înţeles că nu sunt o primejdie prin modulaţiile vocii. E însă greu, fiindcă setea, frica şi durerea m-au răguşit. Mă întreb încă o dată unde-o fi Alexander şi încep să sper că poate a întins-o. Apoi mă întreb de ce restul troglodiţilor nu reacţionează la scandalul celui de lângă mine. Mă mai uit înspre ei, încercând să desluşesc mişcarea pieptului în ritmul respiraţiei nu văd nimic. Oare Alexander…?

Exact în momentul ăla primitivul mă loveşte în piciorul rănit şi ţip în timp ce cad. Animalul portocaliu ridică botul spre cer şi urlă la unison cu mine. Lăţosul îmi pune talpa peste gât şi încep să horcăi. Privirea mi se împăienjeneşte, dar îl văd scoţând un cuţit ruginit. O să mă hăcuie. O să mă hăcuie şi bucăţi din carnea mea o să ajungă în foc, oasele mele o să le roadă câinele portocaliu.

Doamne, ce mă doare tot! Privesc ochii trişti ai câinelui portocaliu şi sunt gata să mor, să termin cu toată porcăria asta, fiindcă eram un zombie încă de când l-am găsit pe Assana, numai că nu înţelegeam asta. Ar trebui să fiu furios, dar simt doar milă pentru câinele portocaliu, chiar şi pentru sălbaticii în care s-au prefăcut stră-stră-strănepoţii noştri. Noi, oamenii, ne-am făcut-o cu mâna noastră, ne-am bătut joc de pământ, de tot albastrul acela… Albastru?

Aud icnete, horcăituri şi primitivul se prăbuşeşte peste mine. Greutatea lui mă striveşte, dar nu vreau să leşin, m-am săturat să mă deconectez la dorinţa altora.

− Scoală, Lucky! îmi porunceşte cineva.

Mâinile îmi sunt deodată libere şi împing hoitul într-o parte. Alexander se uită la mine şi nu pare în cea mai bună formă. Are o rană la tâmplă.

− Colonele…, şoptesc.

− Da, da, eu sunt. Sus!

Câinele pare mai binevoitor decât el, dar în loc să fugă, m-a salvat. Strâng din dinţi şi mă scol, şi atunci îl văd aşa cum e. Aşa cum îl văzusem în navă, majestuos ca o hlamidă împărătească, albul norilor îmbrăcând albastrul oceanelor sale. Pământul, curat din nou.

− Cum se poate? şoptesc.

Alexander îşi şterge fruntea plină de sânge şi mă priveşte straniu.

− Voi hotărâţi! îi spune câinelui.

Oare a luat-o razna? Arătarea portocalie începe să mârâie şi se ridică în două picioare. Apoi începe să-şi schimbe forma şi sunt sigur că eu am luat-o razna. Crustele scârboase dispar, blana se topeşte, lăsând să se vadă piele roz. Labele se prefac în mâini şi picioare, botul devine gură. Un bărbat gol mă priveşte. Are vreo doi metri şi câte şase degete, dar e un bărbat, nu o arătare lăţoasă.

− Bine ai venit acasă, omule! îmi zice.

− Cine eşti? şoptesc şi mă aşez pe nisipul fierbinte. Ce eşti?

− Sunt unul dintre custozi, aşa cum Alexander e unul dintre gardieni.

− Custozii Pământului?

Nu înţeleg încă prea multe, dar dinspre creatură vine un val de linişte răcoroasă. Rănile nu mă mai dor.

− Da, răspunde bâlnd. L-am îngrijit după ce aţi plecat. L-aţi otrăvit. Era pe moarte… Acum e sănătos din nou.

− Şi toate astea?

Privesc în jur.

− Deşert… Pământul a avut întotdeauna deşerturi, nu?

Face un gest lin şi apare un recipient cu apă. Mi-l întinde şi beau. Nu mi-e frică de el, sunt doar curios. Apa e rece şi atât de gustoasă!

− Mulţumesc, spun. Voi aţi fost… Voi ne-aţi dat navele.

− Pământul avea nevoie de timp ca să se vindece. Puteam să vă distrugem, dar mulţi dintre noi credeau că meritaţi încă o şansă. V-am dat de ales: plecaţi şi uitaţi drumul înapoi, rămâneţi şi muriţi. Târgul a fost în beneficiul ambelor părţi.

− Şi cei lăsaţi în urmă? strig. Cu ei cum rămâne?

Bărbatul/câinele râde.

− Nu, ei nu sunt urmaşii voştri. Doar maşini.

− Maşini…, murmur.

− Trebuia să te punem la încercare. Am adăugat decoruri pentru tine.

Zâmbesc amar şi mă întorc spre Alexander.

− Ce bine te-ai descurcat! Cum ai făcut?

Alexander se uită spre bărbat şi primeşte un semn de aprobare.

− N-a fost aşa de greu. După ce-aţi văzut Pământul, v-am făcut să leşinaţi. Regentul s-a trezit şi a urcat într-o navă, orb la priveliştea de dincolo de hublouri, ca toţi cei lăsaţi în urmă. Noi doi şi Assana am urcat în cealaltă. Mai departe am lăsat natura voastră să se dezvăluie.

Îl prind de gât, gata să-mi revărs toată mânia asupra sa.

− Regentul era pe moarte, dar Assana? De ce trebuia să-l ucizi pe Assana, ticălosule?

− S-a trezit înaintea ta. A văzut deşertul şi a vrut să se răzbune înainte de-a crăpa. Să te omoare. Iar de tine depindea totul…

Nu mai zic nimic, doar mă uit o vreme la ei. Alexander se lasă greoi pe nisip şi îmi dau seama că durerea şi slăbiciunea lui nu sunt simulate.

− Te-au rănit cu adevărat, şoptesc.

− Doar nu crezi că te-aş fi lăsat să înduri atâtea singur? zice uimit. Aşa e drept.

Mă întorc spre custode, golit de furie.

− Şi acum?

− Acum vom avea grijă de tine.

* * *

Alexander mă priveşte tăcut. Suntem iar în salonul oficial şi mă simt mai bătrân cu o sută de ani. Trupul regentului se odihneşte în cală, iar peste o oră vom ajunge în capitală. Ştiu deja că povestea noastră va fi ascultată, crezută şi îngropată, colonelul se pricepe bine la asta. Ciudat, dar îmi va lipsi compania lui posomorâtă. Fâşii de albastru, verde şi cărămiziu îmi bântuie acum visele, iar el e singurul care înţelege asta. Am trecut testul, dar răsplata a fost alta. Am avut privilegiul să răspund la o întrebare. Iar răspunsul a fost nu. Nu, omenirea nu e încă pregătită să se întoarcă pe Pământ. Mai are de învăţat din greşelile sale. Până atunci, gardienii vor veghea. Alexander şi alte zeci ca el. Şi Lucky. Îi zâmbesc colonelului şi ferec albastrul în sufletul meu. Pământul are răbdare. Pământul ne va aştepta până când vom fi demni de el.

Vizualizari: 862