REVISTA NAUTILUS / Proza / Internet

Internet

Doru Stoica • 17:11 - 05.12.2008 • 

Era noiembrie şi pe drumul Ploieştiului strǎjuit de copacii molfǎiţi de botul însîngerat al toamnei sosise copilul lui Onela Deleanu, terminase facultatea, dar tot prost rǎmăsese dupǎ cum aveam noi sǎ ne dǎm seama curînd, tatǎ-sǎu credea cǎ dacǎ avea capul mare şi început de chelie, cu ceva trebuia sǎ fie plin dovleacul ǎla putred, şi mai ales credea cǎ gîlmele alea care îi ieşeau din cînd în cînd pe cǎrarea din creştet erau ideile, nostime şi pline de substanţǎ, acu’ de faptul cǎ erau pline de substanţe nu ne îndoiam nici noi, chiar ne dǎdeam cu presupusul cu destul de mult interes asupra rezultatului unei biopsii din repezealǎ asupra Gîlmosului, Vasile se numea puştiul, avea trei floace de pǎr roşcat în vîrful scǎfîrliei, nasul cîrn şi urechile clǎpǎuge, mergea crǎcǎnat spre marea mîndrie a tatǎlui, bǎ de-aţi şti voi mocofanilor, ce boaşe de catîr are fiu-meu şi cum face el sǎ chiţǎie femeile de le oraş, degeaba se lǎuda Deleanu, auzisem noi de la nebuna satului, cea care ne dezvirginase pe toţi, cam ce libidou de pensionar trǎind din dobînzi avea Vasile, eh, în fine, important e cǎ nu era ceva de capul lui, dar venise cu idei creţe de la oraş, dacǎ stǎm sǎ ne gîndim era primul fiu al satului care trecuse prin furcile caudine ale învǎţamîntului universitar de stat, era normal ca tatǎ-sǎu sǎ fie mîndru, deja la vreo douǎ sǎptǎmîni dupǎ ce se întorsese era atracţia cîrciumilor, frumoase mai erau poveştile alea despre parţiale şi examene aranjate, despre cǎmine şi studente bete moarte, picau bine în perioada aia, lǎutarul satului fǎcuse o crizǎ de osteoporozǎ şi îşi luase concediu medical, aşa cǎ stǎteam sǎ ascultǎm la gura chelului, iar el turuia încontinuu despre seminarii şi laboratoare, despre colocvii şi verificǎri, pînǎ într-o zi cînd l-a pus dracul sǎ aducǎ vorba de Internet, vreo douǎ ore au îngheţat paharele pe mese, ţuica n-a mai avut gust, chelneriţa n-a mai unduit din şolduri, ţigǎrile s-au fumat singure, muştele au zăcut în extaz pe buza paharelor, cîinii maidanezi şi-au blocat cozile pe stînga şi toate celelealte au înţepenit în nemişcare, am ascultat cu toţii împietriţi povestea scrisorilor care se duc singure la mocofani, a pozelor cu femei despuiate pe care le gǎseşti gratis peste tot, a filmelor şi manualelor de tǎierea pomilor, a muzicii lǎutǎreşti şi a reţetelor de gǎtit porcul pe care le gǎseai numai apǎsînd cîteva butoane, mǎi sǎ fie, ne-am zis noi, ce bun ar fi unul din ǎsta şi la noi în sat, numai cǎ vorba aia, mai repede gǎseşti un sifilis cinstit într-o mînǎstire decît un computer în satul nostru, aşa cǎ ne-am cam luat gîndul vreo douǎ sǎptǎmîni, nu neg cǎ pe dinǎuntru pe fiecare îl cam mǎcinau poftele, deh, fiecare cu pǎsǎrica lui, vorba vine pǎsǎricǎ, unii dintre noi aveau gogeamite curcanii la mansardǎ, ei, şi dintre toţi deştepţii satului tot Mutul lui Tilina s-a gǎsit sǎ vorbeascǎ, aşa stîlcit cum putea el, ce-ar fi, mǎi neicǎ, sǎ ne facem şi noi un interneci al nostru aci în sat, eu personal n-am zis nimic, restul au plantat ideea frumos în cǎciuliţe, au mai bǎut vreo trei zile rachiu de prune şi dupǎ aia au zis bun, merge, hai s-o facem, da’ cine s-o facǎ, n-am mai rezistat, am zis lǎsaţi, mǎi marţafoilor, cǎ fac eu cu Tǎrie internet, sǎ mor dacǎ nu fac, şi pe cuvînt cǎ ne-am apucat, era în miezul iernii deja, dǎduse prima bǎlanǎ, destul de tîrzie şi asta, coşurile caselor fumegau molcom de parcǎ în fiecare din ele ar fi stat cîte un uriaş adormit cu ţigara în colţul gurii, pe uliţǎ nu mai aveai loc de copii tîmpiţi, lipsiţi de instinct de conservare, încălecaţi unii peste alţii într-un vǎlmǎşag de sǎnii ruginite şi ţurloaie zdrelite, eu şi Tǎrie ne reluaserăm obiceiul colindului, adicǎ de cum se fǎcea ziulicǎ o luam de la capul satului şi gustam toate ţuicile cunoscuţilor, pe stînga mergeam, dupǎ aia ne întorceam pe dreapta şi tot aşa, istoricii au zis dupǎ aia cǎ asta ar fi fost prima magistralǎ secvenţialǎ de date sau prima indexare structuratǎ, cam aşa ceva, nişte tembeli şi ǎştia, istoricii, chestia e cǎ ai naibii se cam învǎţaserǎ cu toţii, ziceau e 11 si un sfert, daca o ţineţi tot aşa, pe la unu ajungeţi la Pantelimon Vornicu, duceţi-i voi şi cazmaua asta, e la mine de prin ’97, mǎ tot roagǎ sǎ i-o trimit, luam bucuroşi cazmaua şi i-o duceam omului, era trei strǎzi mai încolo, e impropriu spus trei strǎzi, urmam regula labirintuluil, nu mai contau strǎzile şi numerele, puneai mîna stîngǎ pe gard şi te bǎlangǎneai pînǎ nu mai vedeai case, dupǎ aia traversai unde se înfunda uliţa, puneai stînga pe gardul de vizavi şi te întoceai pe dincolo şi tot aşa, cam fǎceai bǎtǎturi la degete şi uneori te mai muşcau cîinii de falange, dar arta cere sacrificii, nu ai ce-i face, se învǎţase lumea cu noi, într-o zi o cazma, în altǎ zi o damigeanǎ, într-o duminicǎ dimineţǎ psaltirea pǎrintelui pe care o uitase acasǎ, iar coana preoteasǎ, responsabilǎ cum o ştim toţi, se îngrijise sǎ i-o trimitǎ, ca nu cumva dînsul sǎ dea fuguţa dupǎ ea şi sǎ-i tulbure rugaciunile şi canonul preacucernic pe muzica tarafului Chippendales, pe care îl avea femeia pe o casetǎ de-o bǎga în televizor numai cu perdelele trase, ascultaserǎm noi pe la fereşti dar mare lucru nu aflaserǎm, se pare cǎ taraful cînta la multe canonuri cǎci dinǎuntru mari ţipete de femei canonite se mai auzeau de ni se rupeau inimile de jale, acum dacǎ stǎm sǎ ne gîndim ne cam luase lumea de proşti, dar noi nu ne ofticam, cam aşa funcţiona şi internetul mare de la oraş, trimitea lumea cîte ceva cu el, aşa cǎ de ce sǎ ne supǎrǎm, pe urmǎ ne-am întîlnit cu Vasile care ne-a prins cam treji cǎ eram abia la începutul zilei şi ne-a zis bǎ boilor, nu fiţi proşti, se fac bani graşi din chestia asta, aşa cǎ ne-am apucat sǎ luǎm taxe de conectare în reţea, vrei sǎ trec în fiecare zi pe la tine moşule, bagǎ lîngǎ ţuicǎ şi doi poli pe orǎ, cam cît fac pînǎ la Tirigiu? hai sǎ zicem douǎ ore dacǎ nu e cîinele vecinului treaz, dacǎ e, în trei minute eşti rezolvat, deci toarnǎ mata în pǎhǎruţe, plǎteşte şi îţi ducem noi tocitoarea drept în bǎtǎtura Tirigiului, era cam greu sǎ le explici tuturor cum stau treburile, aşa cǎ i-am cerut sfatul lui Vasile şi el a zis no problem şi ne-a scris cu var pe pufoaice "email comunal – sat Cerbeni, judeţul Prahova" şi dedesubt "detalii la primǎrie", asta cu primǎria era de chichi, se duceau oamenii acolo sǎ întrebe, dar pe primar îl apucase vǎruitul, cîrpitul pereţilor de chirpici şi schimbatul termopanelor în miezul iernii, aşa cǎ le striga din uşa ia daţi-i dracu’ drumu’ de aici marţafoilor, nu vedeţi cǎ primǎria e în construcţie, şi le arǎta placa de tablǎ pe care scria data inaugurǎrii, ceva cu nişte numere din care numai 404 se mai putea înţelege, 4 aprilie cred cǎ era, în fine, nu mai conteazǎ acum, se obişnuise lumea cu noi, ne trezeam cu tot felul de rugǎminţi, adu’, Tǎrie maicǎ, şi mie nişte ouǎ, catǎ şi tu pe unde treci, vezi sǎ nu fie mai scumpe de un leu jumate, şi bietul Tǎrie, printre ţuici, se apuca sǎ întrebe la fiecare casǎ, la unele uita şi trebuia sǎ ne întoarcem, auzi, Ţaţǎ Marie, am uitat sǎ te întreb, cum dai ouǎle?, unii se înghesuiau şi la chestii mai netrebnice, ca Stan Zǎbalǎ care ne-a luat într-o zi şi dupǎ ce ne-a plǎtit taxa de conectare şi ne-a dat cîte un pahǎrel de ţuicǎ învechitǎ în butoiaş de dud ne-a şoptit cu durere cǎ i-ar fi şi lui dor de o puicuţǎ da’ sǎ nu cumva sǎ se fi tǎvǎlit cu vreunul din Brǎtǎşanca, sǎ fie blondǎ şi sǎ nu aibǎ bǎrbat nervos, i-am zis meştere, asta e o chestie mult prea avansatǎ, dar o sǎ încercǎm, şi iar, dǎ-i prin nǎmeţi din casǎ în casǎ, care eşti mǎi, fatǎ şi blondǎ şi puicuţǎ, da’ nu cumva ai avut relaţii cu brǎtǎşencenii, da’ soţul e cam roşu la faţǎ, ce ai, vecine, eşti nervos?, noi am plecat, sǎru’ mîna, am fǎcut noi atunci ce am fǎcut şi i-am dus o listuţǎ omului, toatǎ lumea mulţumitǎ, banul ban şi clientul satisfǎcut, altǎdatǎ ne-a pus chiar Vasile, deh, omu’ tînǎr şi cu pofte, ne-a pus ǎsta, zic, sǎ-i aflǎm toate femeile rele de muscǎ din sat, acu’ noi de unde dracu’ era sǎ ştim?, ne-am dus la spovedanie, i-am zis eu popii, pǎrinte, am pǎcǎtuit, şi el a zis cu cine fiule?, eu pregetam, mǎ lǎsam greu ca vaca lui Şǎnţaru’ în anul cînd s-au chinuit s-o ducǎ la montǎ la taurul comunal, iar ea nu şi nu, cǎ avea drǎguţ pe vǎcarul satului, în fine, popa mǎ tot întreba: zi, fiule, cu cine dracu’ ai pǎcǎtuit? cu Tanţa? cu Saveta? cu Leana lui Sǎmînţǎ? cu Floarea lui Ghimirlici? cu fata mea? cu nevasta primarului? cu cine, fiule?, iar eu oftam cu basca în mînǎ, iar Tǎrie, pitit dupǎ un sfeşnic, scria în carneţel toate numele, unul dupǎ altul, ne-a fost tare teamǎ de mînia divinǎ atunci, cǎ pǎcǎleam un prelat şi ne bǎteam joc de procedurile lui Dumnezeu, parcǎ ni se pǎrea cǎ se încruntau icoanele la noi, eh, minţi necoapte şi la noi, oţi vrea sǎ fim înţelepţi?, a fost tare mulţumit Vasile de rezultatul cǎutǎrii, a mers la sigur dupǎ aia, noi ne-am vǎzut de treburi, duceam scrisori şi vorbǎ de la o casǎ la alta, duceam gǎleţile babelor pe strǎzi, duceam boii la tîrg şi porcii la abator, aduceam seceri şi cauciucuri de bicicletǎ de la oraş, descǎrcam fînul din hambar şi grîul din pod, cǎutam femei şi ameninţam bǎrbaţi, distram copii şi înlesneam împǎcǎrile rudelor şi tot aşa, dar cîte nu am fǎcut atunci, ni se lehămetise nouǎ de internet, dar restul deja începuserǎ sǎ simtǎ importanţa noastrǎ, se învǎţaserǎ cu toţii, hahalerele, ai dracu’ nu se mai urneau din case, trimiteau vorba numai prin noi, mîncarea şi bǎutura tot noi le-o cumpǎram, duceam urina la analize, mergeam şi în peţit, la înmormîntǎri, ba chiar şi morţii la groapǎ i-am cǎrat, cînd a murit Floarea lui Ghimirlici a fost chiar de tot rîsul, nici barbatu-sǎu nu se îndurase sǎ o conducǎ pe ultimul drum, noi am fost tare surprinşi atunci, ne-am trezit într-o marţi pe la începutul colindatului cǎ degetele cu care brăzdam ulucile lui Ghimirlici se încurcaserǎ într-o cîrpǎ neagrǎ, am intrat, el ne aştepta cu ţuica într-o mînǎ şi cu coşul de colivǎ în cealaltǎ, ne-a zis hai, bine cǎ venirǎţi, de cînd v-aştept, iacǎ muri Floarea, faceţi voi bine si-o mînaţi la cimitir, noi ne-am uitat unul la altul, mǎi sǎ fie, sǎ ştii cǎ a înnebunit românul de durere, da’ de unde, omul vorbea serios, am ridicat din umeri, am pus coliva peste burta umflatǎ a moartei care ne aştepta cuminte în cǎruţul de butelii, am zis asta e, tu trage, bǎi Tǎrie, cǎ eu merg înainte cu steagul, am ieşit pe poartǎ, iar vǎduvoiul a strigat după noi treceţi şi pe la pǎrinte, cǎ v-a scris prohodul pe o hîrtiuţǎ, nu ne-am uitat înapoi, ne-am oprit la prima casǎ şi ne-am vǎzut în continuare de treburile noastre, aveam de lǎsat nişte pastile albastre la vecinul, moarta am lasat-o pe marginea şanţului vreo jumǎtate de orǎ, şi tot aşa mai departe, toţi o cǎinau pe biata Floarea, sǎraca, amǎrîtǎ a mai fost, da, o bǎtea nebunul ǎla, mare minune de nu i-a făcut el felul, nouǎ nu ne pǎsa, am luat şi slujba pe hîrtiuţǎ de la popa şi tot restul drumului ne-am bǎlǎngănit prin zǎpezi citind în gura mare stîlpii şi veşnica pomenire, rîzînd absolut ca tîmpiţii, fǎrǎ nici un motiv, împǎrţind coliva din casǎ în casǎ, oprindu-ne sǎ urinǎm lîngǎ gardurile cu alurǎ mai intimǎ unde ne mai aduceam aminte şi întorceam capul spre moartǎ observîndu-i lipsa şi întrezǎrind-o printre genele lipite de beţie tocmai în capǎtul strǎzii, prǎvǎlitǎ în zǎpadǎ, ne zguduia un rîs cumplit atunci, uite, Tǎrie, ce-ai fǎcut, ai pierdut ataşamentu’, ducǎ-se dracu’, zicea ǎsta frîngîndu-se de la jumate şi încheindu-se, hai sǎ o luǎm, o luam şi ne continuam drumul, la cimitir ne-am pus pe bocit aşa cum ne învǎţaserǎ babele pe la care trecuserăm, ca sǎ pǎstrǎm tradiţia, eh, a fost greu atunci, dar s-a terminat, seara ne-am oprit sǎ moşim o gravidǎ şi să oficiem o cununie civilǎ, ni se dusese buhul, dar mergeau afacerile, mai ales în perioada cînd dǎduse boala chatului în sǎteni, nu se ma sǎturau trimiţîndu-şi vorbe în doi peri, Tǎrie, zi-i aşa Tilinei, fǎcea Ricǎ Pǎnǎu… şi rînjea scoţînd dinţii galbeni la vedere, Tǎrie se încrunta, se chinuia sǎ ţinǎ minte schisma, ajungea la destinatar şi reproducea zîmbetul schimonosindu-l cum putea şi el, Tilina se hlizea, al dracu’ nebun mai e şi Pǎnǎu ǎsta, rǎspunde-i lol, ne întorceam la Pǎnǎu, a zis lol femeia, mai ai treabǎ cu noi?, mai avea, nu mai avea, plecam la alţii, da’ ajungeam din nou la ei şi iar schimbau glumiţe şi tot aşa, ǎştia doi chiar ne-au scos din pepeni, peste vreo douǎ sǎptǎmîni se dezmǎţau în toatǎ regula, spune-i aşa, zicea Ricǎ ridicînd un deget: aş vrea sa iţi mototolesc fizicu’-n mǎrǎcini, se faceee, rǎcneam noi dînd pǎhǎruţele pe gît din vitezǎ, hai la Tilina, uite aşa zise Pǎnǎu, în mǎrǎcini, ce zici? Tilinǎ rîdea: şi mie mi-ar place, mǎi Ricǎ, mergeţi de-i spuneţi, harşt harşt prin zǎpadǎ, i-ar place, mǎ, şi ei, uiliuu, ce bine, zicea ǎsta, mîngîindu-se pe cingǎtoare, zi-i sǎ îmi dea o pozǎ, jap înapoi la femeie, vrea pozǎ, na, du-i-o, pe drum ne uitam la ea, urîtǎ rǎu Tilina, dar alta de unde în sat care sǎ aiba poze goalǎ?, o gǎsise bine Pǎnǎu, îi duceam poza şi ne dǎdea afarǎ repede cu ochii holbaţi la matracucǎ, nu mai puteam noi de grija lui, ne tîram uşurel la primul gard, puneam mîna pe el şi într-un tîrziu ajungeam noi undeva, nu mai conta, cineva avea sǎ aibǎ nevoie de noi, într-o zi a dat gripa în Tǎrie care i-a umplut pe toţi, sǎ vezi atunci cum veneam cu sacii de batiste de la oraş, cum cǎram paracetamolul în genţi şi siropul de tuse în butoiaşe, mulţi n-au mai vrut sǎ audǎ de noi dupǎ asta, dar nici sǎ renunţe la autosechestrarea în case n-au vrut, serile erau cel mai greu de îndurat, ne mǎcina singurǎtatea pe strǎzile înzǎpezite ale satului, prin nǎmeţi numai urmele noastre se vedeau, alţii nici cǎ mai ieşeau din culcuşuri, mişunam ca douǎ furnici printre casele ce fumegau de zor sub curul norilor plumburii, şi fulgii se cerneau peste noi udîndu-ne feţele îmbǎtrînite înainte de vreme, lǎcrimam şi mergeam în tǎcere petrecuţi numai de scîrţîitul bocancilor în omǎt, ne propteam undeva sǎ dormim, dar dimineaţa o luam de la capǎt, uneori gǎseam porţile încuiate şi nimeni sǎ ne ia în seamǎ, mult prea puţini ne mai plǎteau deşi pe toţi îi hrǎneam şi îi ţineam în viaţǎ într-un fel sau altul, umblam din obişnuinţǎ mai mult decît din interes, treceam mai departe uimindu-ne de liniştea satului şi de amorţeala caselor, dar asta numai pînǎ ce ne trezea careva cerîndu-ne sǎ îi aducem cine ştie ce minunǎţie, aşa ne treceau zilele în satul de cîmpie în care numai coşurile caselor pǎreau cǎ respirǎ, într-o zi ne-am întîlnit pe stradǎ cu nişte strǎini, erau de la judeţ, veniserǎ sǎ vadǎ ce se întîmplǎ în sat, noi le-am zis cǎ nimic, toţi sînt ca şi morţi, ei au zis bine, au plecat şi a doua zi au tǎiat curentul şi au încetat sǎ mai opreascǎ autobuzele în sat, am auzit chiar cǎ ne şterseserǎ din caietul cu impozite, nu mai existam oficial, dar de asta chiar nu ne pǎsa, timpul se rupsese în hǎlci mari şi zdrenţuite şi curgea ca un rîu de unturǎ cǎlîie, toate se pǎrǎgineau şi numai uneori mai vedeai cîte o umbrǎ strecurîndu-se prin curţi spre privatǎ, cu timpul au încetat şi astea, umblam de colo-colo ciocǎnind la porţi, nimeni nu deschidea, dar noi încercam la toate, pînǎ într-o zi cînd cineva ne-a cerut sǎ-i aducem dracului o carte. Şi i-am adus.

(povestirea „Internet“ a fost publicată pentru prima oară în revista Lumi virtuale, nr. 27-29, aprilie-iunie 2002)

 

1985 vizualizari

4 Comentarii

  1. Io spune:

    Cristos versus Arizona
    Camilo Jose Cela

  2. dariopecarov spune:

    Foarte tare! Da vreau sa zic ca am ras de m-am prapadit. Cata subtilitate dom’le! Mi-a placut mult chestia aia cu „am pierdut ataşamentul”!

  3. kyodnb spune:

    hmmm..din pacate pentru mine prima intalnire cu textele lui Doru Stoica nu a fost de bun augur.

    In primul rand ma pregateam sa zic ca e destul de obositor sa urmaresti cu mouse-ul fiecare rind in parte pentru ca nu exista o separare aleatorie a paragrafelor, dar surpriza . Asa e textul! Valeu chinuiala cu mouse-ul sa nu pierd randu` ca ochii zboara ca randunicile. Nu mi s-a parut o idee reusita.

    Si chiar nu m-a distrat deloc textul. Oricum am niste gusturi mai speciale, dar chiar nu am gasit nimic ironic care sa ma amuzeze sau macar sa ma convinga ca e un text care a meritat sa ne fie oferit in constructia de fata…dar vorba ceea,cate capete atatea pareri… sau ceva pe acolo

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.