REVISTA NAUTILUS / Proza / Vinatorul

Vinatorul

dario_pecarov • 13:30 - 03.11.2008 • 

Cine ar zice că Rud Alvin Tazman nu avea nici un merit pentru averea uriaşă pe care a dobîndit-o ar fi cu siguranţă rău intenţionat însă nu departe de adevăr. Încă de mic toţi cei care îl cunoşteau hotărîseră că e un nătîng, că n-are să reuşească nimic în viaţă, aşa că Rud trebui să se descurce de unul singur. Născut pe unul dintre sateliţii uriaşei Vega, alese varianta cea mai la îndemînă, se mută la sora mai mare pe planetă şi, în scurt timp, deveni un cunoscut al cazinourilor. Îşi găsi o slujbă bună prin intermediul sorei la staţiile de captare a energiei solare însă găsi munca istovitoare şi renunţă sec după primul salariu pe care, de altfel, îl pierdu la ruletă în aceeaşi seară. În scurt timp se trezi cu datorii mari pe cap după cîteva mese neinspirate la care pariase bani pe care nu-i avea. Împrumută în stînga şi în dreapta, şi, în cele din urmă, datoriile se făcură şi mai mari, aşa că fugi, se ascunse zile în şir de teama cămătarilor, mînca ce-i cădea în mînă şi cu siguranţă nici măcar el n-ar fi crezut din starea în care se afla, că avea să scrie un nume important în istorie. Cel mai important.
Dar iată cum se întîmplă acest fapt neprevăzut:

După mai multe săptămîni de vagabondaj îl întîlnii întîmplător pe o stradă mărginaşă a oraşului, cu hainele rupte, nespălat, cu o barbă deasă ce-i acoperea chipul şi datorită căreia aş fi trecut clătinînd din cap pe lîngă el, fără a-l recunoaşte, dacă nu mi-ar fi sărit în faţă să mă implore să mai am răbdare, că-mi va plăti, că e pe cale să se reabiliteze, că şi-a găsit o slujbă, şi alte minciuni de acest fel. Îmi datora nişte bani, puţini, de care de altfel uitasem şi pe care nu mai contam. Îl privii uimit:
– Cum? N-ai aflat? Taică-tu a murit ieri. Mîine se deschide testamentul.
Îi întorsei spatele, iar el rămase mut în urma mea. Mă transformasem fără voie într-un mesager al morţii părintelui, veste pe care, sînt convins, i-am dat-o prea sec, însă l-am întîlnit pe nepregătite.
A doua zi, vagbondul din ajun fu uitat cu desăvîrşire. Un băiat arătos, curat, bărbierit, într-un costum nou, negru, păşea pe holurile clădirilor administrative, alături de o doamnă mai în vîrstă, care izbucnea adeseori în plîns şi pe care o îmbărbăta strîngîndu-i mîna în ale lui. Moştenirea nu uimi pe nimeni, bătrînul adunase puţine. Casa de pe satelit îi reveni fiului, împreună cu ceva terenuri ce o înconjurau şi tot ce se afla în casă, iar apartamentul de pe Vega, împreună cu acţiunile la Plantaţie, fiicei. Alvin se descotorosi de terenuri în următoarea săptămînă pentru a-şi plăti datoriile, iar cînd totul se rezolvă fără zarvă se retrase în casă să se odihnească şi să-şi plîngă tatăl.
Am trecut de cîteva ori pe la el înainte de a deveni un om important şi m-a primit în biblioteca frumoasă de la parter pe care am admirat-o mereu cînd îi vizitam tatăl. Văzîndu-mă entuziasmat de cărţile ce miroseau a vechi, cum trec cu privirea peste titlurile unor autori antici de pe Terra, dinainte de expediţii, şi că asta mă încîntă, radie gîndindu-se că poate scăpa de vechituri şi încă să mai primească şi ceva bani pe ele.
– Ţi le vînd, dacă vrei. La un preţ corect, desigur.
Pesemne că suma pe care i-am oferit-o era mai mult decît spera să obţină pentru că nici măcar nu încercă să negocieze, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Am căzut de acord să mă întorc cu un vehicul de transport a doua zi să le iau.
M-am mirat a doua zi să-l găsesc în vîrful grămezilor de cărţi.
– Pe cînd îmi va veni apetitul pentru cultură, spuse rîzînd, vreau să am la dispoziţie ceva. Încă una şi gata.

După părerea lui, cele şase-şapte cărţi pe care le puse pachet alături, pe masă, ar fi trebuit să fie suficiente pentru a face din el un savant. Răscoli ca într-o grămadă de bălegar prin cărţi şi rămase în mînă cu una destul de veche, ale cărei coperte încercau să redea o navă antică de navigat pe apă, cu pînze înalte, corp construit din lemn, ceea ce mi se păru curată fantezie ţinînd cont de lipsa acută a acestui material pe Terra. Titlul trebuie să îi fi atras atenţia pentru că încă se holba nedumerit pe coperta ce conţinea literele frumos lucrate care compuneau titlul Voiajele lui Abel Tasman. Se miră grozav să vadă înscris pe o carte un nume ce semăna cu al său atît de mult. Se aşeză la masă cu cartea în mînă şi o răsfoi sub privirile mele amuzate şi tocmai atunci se petrecu evenimentul ce avea să îi schimbe destinul. În timp ce frunzărea cartea, cîteva pagini dintr-un jurnal vechi căzură pe masă, în faţa noastră.
– Ce-or mai fi şi astea? spuse.
Apoi, cum aveam deja hîrtiile în mînă, mă îndemnă să citesc cu voce tare.
Am început să citesc prima foaie, datată 13 martie 2013:
Unii ar spune că sînt arogant, dar e nedrept să acuzi un om pentru lucruri pe care nu are cum să le schimbe, peste care nu are nici o putere. Dacă de copil n-am simţit nici o greutate, şi le-am primit toate pe tavă, nu e meritul meu, nu e vina mea. Aşa a fost să fie. Sînt conştient că, la fel de simplu puteam să mă nasc în vreun sat măcinat de boli şi războaie, gustînd din plin mizeria şi săracia. Totuşi sînt aici şi acum, fiul celui mai bogat om al Europei…
M-am oprit să-l privesc pe Rud, iar acesta se încruntă şi-mi spuse pe un ton serios:
– Nu te opri, citeşte mai departe!
Am zîmbit şi-am sărit cîteva paragrafe mai jos.
Lumina din oraşele noastre face cerul să pară gol, şi astfel uităm că mai există şi altceva acolo sus decît Pămîntul nostru, decît problemele noastre, decît lumea noastră mică. Am ieşit departe de oraş împreună cu Rahaela, ieri noapte, la marginea deşertului, să privim stelele. E un sentiment pe care puţini oameni îl mai simt pe Pămînt, la urma urmei de ce ar vrea un om care munceşte zile întregi să privească stelele în locul unui somn odihnitor? Tocmai despre asta povesteam cînd mi-a venit o idee despre care a spus că e bizară, totuşi romantică. Auzisem cu cîteva zile în urmă de un institut, ASE, Administrarea Spaţiului Extraplanetar, unde puteai să cumperi orice corp din afara atmosferei terestre. I-am spus Rahaelei să-şi aleagă o stea, oricare, apoi să mergem să i-o cumpăr drept cadou pentru aniversarea ei ce se apropia. A rîs amuzată de idee şi după ce a privit cîteva minute cerul mi-a arătat o stea, Meissa, după cum am aflat mai tîrziu, cînd ne-am trezit în mîini cu hîrtia ce demonstra că steaua aparţine celui ce posedă actul respectiv.

Rud tresări. Puse mîna pe Voiajele lui Abel Tasman şi răsfoi cartea filă cu filă şi nu mică îi fu mirarea să descopere documentul pe la mijlocul cărţii, lipit pe una dintre pagini. Am început să rîd, cel mai probabil de necaz, pentru că la fel de uşor puteam să descopăr eu însumi hîrtia, şi atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Am căutat împreună în Enciclopedia Spaţială şi am rămas rămas fără cuvinte descoperind că pe orbita Meissei se învîrtea Vînătorul, cea mai mare sursă de lemn din Confederaţie. Lemn sau diamant, în ochii multora între acestea două nu exista nici o diferenţă. Însă planeta aparţinea Guvernului. Am rămas dezamăgiţi pentru că documentul ar fi putut să fie de folos cînd venea vorba de o planetă nerevendicată. Dar ce se putea face cînd ea aparţinea Guvernului? Un eventual proces ne-ar fi făcut să părem cel puţin la fel de ridicoli ca în vechea povestire „Omul care a cumpărat soarele” în care, după ce cumpără steaua unui întreg sistem planetar, un politician cere taxă pentru lumină şi căldură de la şase planete ce depindeau de steaua respectivă. Am decis totuşi că merită să verificăm dacă documentul e autentic, aşa că am apelat la un fost coleg al meu. L-a verificat sub ochii noştri, materialul nedegradabil era autentic, vechi de aproape 500 de ani.
– Ţineţi în mînă, în momentul acesta, diamant curat, băieţi. Mii de tone de diamant, ne-a spus şi ne-a întins călduros mîna. Felicitări!
L-am privit amîndoi neîncrezători pentru că tonul lui categoric avu darul să ne intimideze. Ne zîmbi prieteneşte şi se hotărî să ne scoată din încurcătură.
– Vă gîndiţi probabil că nimeni nu se poate pune cu Guvernul. Aflaţi, domnilor, că există instanţe superioare şi, mai ales, că un document ca acesta, ce prezintă vechea siglă ASE, actuala Autoritate Cosmică, nici măcar nu necesită deschiderea unui proces. Sînteţi bogaţi, domnilor!
Ne-am îmbraţişat, Rud fericit la culme, eu fără a-mi putea reţine gîndul că „domnilor”, la plural, suna drept o ironie răutăcioasă, cu toate că bietul om nici măcar nu ştia că eu nu sînt parte din această fabuloasă schimbare de poziţie socială. Mă grăbii să-l îndemn pe Rud să păstreze documentul secret şi, mai ales, într-un loc ascuns, pînă ce vom face demersurile spre a lua în posesie Meissa cu toate cele şase planete ale sale.

Vestea se răspîndi mai repede decît lumina în întreaga Confederaţie, Rud Alvin Tazman deveni principalul personaj al buletinelor de ştiri pe mai toate lumile. El era omul căruia guvernul a trebuit să-i cedeze, şi încă să-i plătească despăgubiri, preţul corect pentru tot lemnul tăiat de pe Vînător. După toate aceste lucruri am decis că venise momentul să mă îndepărtez de toată afacerea, să mă întorc la viaţa liniştită de care avusesem parte pînă atunci, poate să mă bucur atît cît s-ar fi putut de cărţile vechi pe care le cumpărasem.
– Am intrat împreună în asta, îmi spuse Rudgerus Alvin Tazman, şi nici măcar nu pot să îmi închipui că nu vom continua împreună toată povestea.
Oportunitatea de a deveni mîna lui dreaptă mi se păru o consolare suficientă, şi mai ales logică, cu toate că nu simţeam deloc necesitatea vieţii tumultuoase pe care o impunea noua mea poziţie. Ne-am îmbarcat pe Mocha, o navetă mică, de două persoane, de un lux pe care nu mi l-am închipuit vreodată, şi pe care Alvin o numise după prima navă a cărui căpitan fusese demult Abel Tasman în călătoriile sale pe mările Pămîntului. Alvin devenise convins că era descendentul marelui explorator şi, cum era relativ imposibil de dovedit sau de negat, originile sale olandeze făceau ca afirmaţia să îi fie luată de bună de toată lumea. Această primă călătorie pe Vînător fu genul acela de călătorie de care eşti condamnat să-ţi aminteşti toată viaţa. Cum în apropierea planetei Tunelul era în lucru, am avut nevoie de trei zile să parcurgem spaţiul de la cea mai apropiată cosmo-staţie, şi trebuie să spun nu mi-au lipsit zgomotele civilizaţiei niciodată mai mult decît în acele trei zile, în inima unui univers tăcut, întunecat, lipsit de interes. Ne-a întîmpinat Pescarul, la sfîrşitul celei de-a treia zi, planeta geamănă a Vînătorului, cu suprafaţa iradiind o lumină albastră, răvăşită de uragane pe oceanul ce cuprindea întreaga suprafaţă şi ne-am văzut nevoiţi să facem un ocol spre a evita atmosfera periculoasă a planetei ce trebuise să suporte toată furia sistemului planetar, pentru a face posibilă viaţa pe fratele mai mare. Era, cum s-ar spune, fratele lipsit de noroc. Vînătorul începu cîte puţin să ne arate întinderea verde, cu mici pete albăstrui, ochiuri de apă, ce presărau ici şi colo suprafaţa calmă, liniştită, lipsită de furia dezlănţuită a planetei din vecinătate. Ne-am îndreptat atenţia spre un punct minuscul, maroniu, puţin deasupra ecuatorului, cînd planeta ni se revelă în toată splendoarea ei, am trecut repede Poarta Planetară de Control, am străbătut fără nici o greutate atmosfera, şi-am aterizat în colonia de defrişare, un mare furnicar, plin de oameni, excavatoare, şi tot felul de maşinării. Totuşi, nimic nu era lăsat la voia întîmplării, dezordinea aparentă era doar o iluzie. În fapt, fiecare om ştia exact ce are de făcut după cum aveam să aflăm mai tîrziu. Am aterizat pe un dreptunghi de asfalt în apropierea barăcilor în care locuiau muncitorii, oameni de tot felul, din toate colţurile Confederaţiei, care veniseră să trudească pentru o slujbă extrem de bine plătită. Sosirea noastră a trecut neobservată, cu excepţia cîtorva oameni vînjoşi ce-şi făceau treaba prin zonă şi care ne-au privit fără prea mult interes, astfel că am ajuns la concluzia că cei mai mulţi habar nu aveau că planeta are un nou proprietar. De la sol, pădurea era total diferită faţă de imaginea pe care mi-o făcusem în aer. Copacii erau de-a dreptul gigantici, cu o înalţime ce depăşea cu mult o sută cincizeci de metri, şi un diametru de vreo cincizeci. Ceea ce crezusem că sînt nişte mici maşinării se dovediseră nişte monştri pe măsura pădurii împotriva căreia se luptau. Aici, totul era la superlativ, chiar şi oamenii care munceau în două schimburi şi care erau de multe ori cu două capete mai înalţi decît noi. În timp ce priveam mirat arborii gigantici Rud îmi trînti rîzînd o palmă peste spate:
– Nici o grijă, căpitane, cu cît mai mari, cu atît mai bine!
Între timp un bărbat masiv, plin de muşchi, cu parul lung, roşu, prins în coadă la spate, care purta o mustaţă deasă, la fel de roşie, ce se prelungea pînă pe marginea bărbiei, îşi făcu loc cu cizmele mari, impermeabile, prin noroiul din afara pistei de aterizare pînă lîngă noi. Ne privi încruntat, tinînd la piept două perechi de cizme, ignoră mîna întinsă de Rudgerus Alvin Tazman care se grăbi să se prezinte, ne aruncă cizmele la picioare, iar în timp ce noi ne chinuiam să ne încălţăm, roşcatul se hotărî să ne arate că şi vocea îi era la fel de înspăimîntătoare ca aspectul şi, mai ales, că nu ne vede deloc cu ochi buni:
– Să fim înţeleşi, în locul ăsta eu sînt cel care comandă. Oi fi tu proprietarul planetei, însă dacă ai vreo problemă cu asta, eu şi băieţii mei ne luăm jucăriile şi plecăm. Cam astea-s regulile pe aici! Şi dacă tot veni vorba, va trebui din cînd în cînd să fii orb şi surd.
Ne aruncă un rînjet diavolesc ce i se potrivea de minune pe faţă, apoi ne întoarse spatele:
– Să vă arăt locuinţele voastre.
Rud mă privi ridicînd din urmeri şi făcu un gest care lăsa să se înţeleagă că roşcatul ăsta fioros i se părea de-a dreptul ţicnit. L-am urmat pînă în apropiere la barăcile muncitorilor, unde ne arătă două ceva mai spaţioase în care trebuia să locuim pe perioada şederii noastre acolo. Rud se întunecă puţin la faţă, privi în sus spre ochii verzi ai celui cu părul roşu, şi nu ţin minte să-l mai fi văzut vreodată în starea asta.
– Puţin îmi pasă de jucăriile tale şi de oamenii tăi! Ai fost anunţat de o săptămînă că urmează să sosesc pe planetă şi tot ce poţi să-mi oferi e asta? Un comportament ca cel de azi n-am să-l mai tolerez încă o dată. Ne întîlnim într-o oră, aici, pentru noi ordine.
Roşcovanul plecă rîzînd, iar Rud scăpă cîteva înjurături în urma lui.
– Uite ce e, îmi spuse, trebuie să protejăm cu orice preţ documentul, pentru că fără el sîntem la bunul plac al lor, al tuturor.
Porni computerul şi îmi arătă planurile unei construcţii, o adevărată fortăreaţă, care trebuia să reziste la orice fel de asalt şi care adăpostea în centrul ei o cameră nu foarte mare în care urma să fie închis un seif, iar în seif, documentul. Noi doi urma să fim singurii care vor avea acces la acel seif. Clădirea, văzută din exterior, trebuia să fie un cub perfect, cu o singură intrare, păzită fără oprire în trei puncte succesive, trebuia să fie indistructibilă atît faţă de foc, apă, lovituri, de fapt orice fel de impact pînă la un anumit grad de violenţă. O oră mai tîrziu, roşcovanul preluă proiectul şi primi termen o săptămînă pentru finalizarea lui.
– Cum te numeşti, băiete?
Apelativul pe care îl folosi Rud mi se păru comic, pentru că tipul nu mi se părea nici pe aproape genul care să raspundă la numele de „băiete”.
Roşcovanul îl privi în timp ce îşi mîngîia mustaţa deasă:
– Egann, spuse înseninîndu-se puţin la faţă. E puţin comic, continuă, pentru că numele înseamnă “flacără mică”, iar eu nu sînt tocmai mic.
Se apucă să rîdă, iar Rud îi întinse mîna zîmbind:
– Nu am nimic cu tine, Egann, sau cu băieţii tăi. Ştiu că vă faceţi treaba cu multă seriozitate, iar eu nu am de gînd să mă opresc în calea voastră. Trebuie să înţelegi însă că am şi eu priorităţile mele, aşa că hai să facem lucrurile în mod corect. Vreau să triplăm paza la intrarea în atmosferă, patrule care să nu lase nici un punct mort, şi radare dintre cele mai performante. Te ocupi de asta pentru mine?
Egann încuviinţă, iar cei doi s-au împrietenit mai repede decît îmi imaginam, şi a fost bine că lucrurile n-au luat o întorsătură urîtă încă din primele zile. Dacă eu eram mîna dreaptă a lui Rudgerus, cu siguranţă acest colos cu părul roşu devenise în zilele ce au urmat, mîna lui stîngă, şi încă o mînă mare şi puternică. După modul în care am planificat ziua, am avut parte de ore lungi în care, la bordul unui vehicul de teren pe care Egann ni l-a pus la dispoziţie am început o lungă inspecţie a întregii colonii. Am asistat la doborîrea unui arbore şi ne-am minunat de îndemînarea băieţilor, pentru că gigantul nu trebuia să se prăbuşească de la înălţimea sa de peste o sută de metri, altfel, căderea necontrolată a 2500 de tone ar fi provocat multe pagube, poate chiar un mic cutremur. Am trecut apoi în halele neomenesc de mari în care trunchiurile erau transportate şi prelucrate de gatere imense, în fine am urmat toate etapele pînă ce lemnul finisat era încărcat în camioanele care îl duceau pînă la cosmo-staţie de unde era distribuit în toată galaxia.

Săptămîna ce-a trecut pînă la finalizarea fortăreţei mi-am petrecut-o făcînd expediţii lungi printre trunchiurile groase, am ajuns pînă lîngă un rîu învolburat, cu malurile abrupte, care curgea printr-o vale adîncă, pe care o tăiase în stîncă. Trebuie să spun că tăcerea acestei planete mi s-a părut încă de la început de rău augur. În afară de arborii uriaşi şi cîteva specii de plante care creşteau pe la umbra lor, solul era acoperit de un covor moale de muşchi umezi. Fără nici o singură apariţie, sunet, al vreunei vietăţi, locul îmi dădea fiori. Nici o gîză, vreun vierme sau vreo pasăre, iar dacă acestea existau, erau ascunse undeva crezînd că un singur sunet le-ar fi dat de gol aducîndu-le astfel moartea. Aveam impresia că întreaga pădure se temea să vorbească. Doar zgomotele îndepărtate ale coloniei mai făceau ca această apăsare ce domnea peste pădure să fie suportabilă. După exact o săptămînă, fortăreaţa fu terminată, seiful adus şi pus în camera din centru. Eu şi Rud ne aflam în faţa lui pentru a depune documentul înăuntru. Spre uimirea mea, în faţa seifului scoase un briceag foarte ascuţit şi îşi decupă o parte din pielea ce-i acoperea piciorul, de sub care scoase documentul.
– Uite, e falsă!
Rîse văzînd cum mă albesc la faţă, apoi depuse hîrtia în interiorul cărţii în care îl găsise, Voiajele lui Abel Tasman, iar cartea în seif, închise uşa şi formă combinaţia secretă.

Pesemne că am stat prea multă vreme izolaţi şi ne-am aşteptat prea puţin să fim pregătiţi pentru ceea ce a urmat. Trecuseră două săptămîni de la sosirea noastră pe planetă, şedere ce ar fi trebuit să se prelungească cu încă o săptămînă, perioadă în care contactul nostru cu cei din afară s-a limitat la mesaje de interes strict profesional. E evident, fapt pe care noi l-am omis, că Guvernul nu avea cum să digere o înfrîngere atît de ruşinoasă, aşa că pregătise terenul pentru a ne pune cît mai mult beţe în roate în avîntul nostru spre îmbogăţire.

Pages: 1 2 3

5114 vizualizari

9 Comentarii

  1. Balin Feri spune:

    Tu autorule reuşeşti să mă surprinzi sub două aspecte, ambele pozitive. Odată că reuşeşti să scri îndeajuns de interesant cât să te citesc până la capăt, ceea ce în cazul sf-ului românesc se întâmplă destul de rar. În plus, după cum apare în scurta ta biografie, eşti din Alba Iulia, vechea cetate care este totodată şi oraşul tinereţii mele. Surprinzător aici este faptul că nu te cunosc deşi s-ar părea că avem pasiuni comune şi în cazul unui oraş cu dimensiunile Albei putem spune că am fost vecini…

  2. dariopecarov spune:

    pentru Balin Feri – Se prea poate sa fi trecut de multe ori unul pe langa altul, doar ca probabil eu eram doar un prichindel pe atunci. Atunci cand scriu, trebuie sa ma tina si pe mine in priza pentru ca de altfel sunt genul care se plictiseste repede de o chestie. Probabil de aici ritmul alert. Cauta-ma si lasa-mi un comentariu cu adresa ta pe blog si putem sa povestim. Ma gasesti la adresa urmatoare: http://dariopecarov.blogspot.com Numai de bine si mersi pentru lectura povestirii!

  3. bebe spune:

    Pana la un punct, am crezut ca Pecarov, spre deosebire de Balin, are talent. Gramatical, cu mici hopuri scuzabile, merge, dar are alta hiba: lipsa de logica. Sa mearga textul. Chiar din prima pagina, are doua erori de logica; asta, doar pe o pagina.
    Nu te duci pe o planeta straina cu un document despre care a vorbit toata presa; faci o mie de copii si il depozitezi in cel mai sigur seif al Galaxiei. In general, ca patron, stai mai deoparte, conduci prin angajati, nu te bagi cu marlanimea, asa, sa-i mearga autorului textul.
    A doua eroare e faptul ca nu tai padurea daca ai diamante cu carul. Nigerianul spune: ‘Cand se va termina petrolul, vom scoate aurul. Cand se va termina aurul, scoatem diamantele. Abia la sfarsit, cand se vor termina aceste bogatii, vom taia jungla.’ Text plictisitor; nu am rabdare sa trec la pagina a doua.

  4. dariopecarov spune:

    Bebe, mersi de critici, mersi si de aprecieri. Am sa tin cont si de problema aceasta, a lipsei de logica, nu ma indoiesc ca nu-s toate asa cum ar trebui. Data viitoare, sper sa reusesc sa iti captez atentia pana la capat. Greselile mele ar trebui sa fie scuzabile in masura in care experimentez, imi caut un stil, coerenta, claritate. Cat despre „defectele” pe care mi le-ai spus, trebuie sa ti cont: 1. Tazman e un fost vagabond care se trezeste dintr-o data cu o avere uriasa. Habar nu are cum ar trebui sa procedeze. 2. Chestia cu „Lemn sau diamant, în ochii multora între acestea două nu exista nici o diferenţă.” e o exagerare voita, prin care incercam sa spun ca lemnul respectiv valoreaza enorm de mult, nu ca Tazman se afla in posesia diamantului deja. Avand cerere, materialul se vinde. Vanzarea inseamna diamant. Pana la urma e tot vina mea daca unele lucruri nu sunt clare indeajuns. O sa muncesc mai mult.

  5. Balin Feri spune:

    Stai liniştit Dario, greşeli facem fiecare, doar suntem oameni. E firesc şi să ni se atraga atenţia asupra lor, numai că una-i să se facă asta aşa cum se cuvine şi cu totul alta felul de a se adresa a domnului Bebe. Din păcate acest domn îşi închipuie că a fi critic literar sau avocat al acuzării sunt acelaşi lucru.(Dacă citeşti atent comentariile domniei sale vei observa că se crede în faţa instanţei, altfel nu văd motivul pentru care vorbeşte de prezumţia de nevinovăţie sau dă exemple de criminali ce plâng în faţa instanţei susţinându-şi nevinovăţia)

  6. johnny spune:

    dragutz dar s-a cam rasolit la sfarsit, pacat ca avea potential, s-a terminat prea repede

  7. liviu spune:

    mie mi-a placut povestea. parca intradevar trebuia inca putin dezvoltata la final…

    @BEBE mai omule… pana acum nu am citit un comentariu al tau in care sa si lauzi pe cineva… nu te apuci si tu sa scri ceva? scrie tu ceva si vin restu cu critica…

  8. dariopecarov spune:

    @Liviu – inca n-am scapat de sindromul finalului grabit. Ajung intr-un anumit punct in care incep sa ma plictisesc si doresc sa termin cat mai repede. Incet incet sper sa ma dezvat de gresala asta pentru ca stiu ca dauneaza dar in primul rand dezamageste cititorul. Despre Bebe nimic de zis. E foarte usor sa critici un text din care ai citit doar prima pagina… Ma bucur ca ti-a placut textul meu.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.