REVISTA NAUTILUS / Proza / Firul invizibil – Bogdan Mihăilescu

Firul invizibil – Bogdan Mihăilescu

Bogdan Mihăilescu • 5:01 - 01.09.2014 • 

Prima zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 20oC;

Acceleraţia ambientală: 0,94g;

Presiunea: 760 mm/Hg;

Umiditatea: 55%.

Astăzi m-am hotărât să ţin un jurnal. Oricum trebuie să deschid zilnic acest fişier ca să notez în el nişte parametrii, muncă inutilă de altfel pentru că totul este înregistrat automat dar de, aşa cere protocolul de siguranţă. Trebuie oricum să-mi găsesc şi eu o ocupaţie. Nu fac nimic de aproape opt luni de când suntem închişi în astronava asta şi mai e încă mult până o să ajungem pe Pământ. Misiunea în sine a fost simplă dar dusul şi întorsul ne omoară. Pentru noi întorsul acasă pare mai lung decât pentru Ulise.

Toţi ceilalţi şi-au găsit câte o preocupare, măcar ca să nu înnebunească de plictiseală. Doctorul Norbert, spre exemplu, este mai tot timpul adâncit în studiile lui şi în enciclopedia virtuală. Pentru el timpul trece mai repede sau poate nu trece de loc. Johann îşi petrece tot timpul programând şi reprogramând maşina de gătit şi imprimanta culinară pentru a ne asigura meniuri cât mai variate. Goldschtern joacă toată ziua şah cubic cu Muselim-Segal şi se ceartă mereu suspectându-se unul pe altul de incorectitudine, de parcă ai putea să trişezi la şah cubic. Toată ziua – şi când nu joacă şah cubic – se ceartă dar tot timpul îi vezi numai împreună, nedespărţiţi. Cel mai retras dintre toţi este Yndira. Stă mai toată ziua încuiat în cabina lui. Ăştia suntem toţi.

Acum am şi eu o preocupare. Voi consemna în acest jurnal tot ce se întâmplă şi chiar dacă nu se întâmplă nimic tot voi găsi eu ce să scriu.

A 2-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 22oC;

Acceleraţia ambientală: 1,002g;

Presiunea: 761 mm/Hg;

Umiditatea: 56%.

Astăzi a avut loc un mic eveniment. Computerul central ne-a semnalat că s-a blocat o aripioară de la antena parabolică. Deşi ne aflăm încă prea departe pentru a comunica cu Pământul, Goldschtern a ieşit în spaţiu să o repare şi s-a întors ţinând în mână un asteroid mare cât un dovlecel.

Asta ţinea aripa blocată.

Doctorul Norbert a scanat asteroidul asigurându-se că e lipsit de orice formă de viaţă care ar fi putut fi periculoasă, apoi i l-a înapoiat lui Goldschtern.

Toată ziua ne-am petrecut-o studiind „pietroiul”. La început, când a fost adus, micul asteroid era o piatră amorfă cu doar câteva mici cristale pe el, iar acum, la şase ore distanţă, este aproape un cristal perfect. Goldschtern speră să facă bani buni cu el la întoarcerea pe Pământ. Când Norbert i l-a cerut ca să-l studieze, Goldschtern s-a oferit să i-l închirieze contra 2,5 impulsuri fiscale per zi. Pentru Johann „pietroiul” nu prezintă nici un interes întrucât nu este comestibil, iar Yndira fu de părere să-l aruncăm înapoi în spaţiu deoarece fiecare pietricică, spune el, îşi are propriul său traiect cosmic şi noi oamenii am face bine să ne implicăm cât mai puţin în mersul naturii, că de câte ori am făcut-o a ieşit rău, vezi poluarea, încălzirea globală etc. Yndira vorbeşte foarte rar, dar când se hotărăşte să vorbească nu-l mai scoţi din teoriile lui. Toţi îi spun „da mai zi şi tu ceva măi Yndira!” şi când în sfârşit zice şi el ceva, totul se sfârşeşte prin „da mai taci din gură, măi Yndira, că ne-ai împuiat capul cu prostii!”

A 3-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 21oC;

Acceleraţia ambientală: 0,99g;

Presiunea: 761 mm/Hg;

Umiditatea: 56%.

Dis-de-dimineaţă (ora terestră standard) am fost trezit de un cântec foarte straniu care venea parcă de undeva de „dincolo”. Când am ieşit din cabina mea cântecul a încetat. Intrând în salonul principal, am constatat – nu fără uimire – că „pietroiul” crăpase şi din interiorul lui îşi făcuse apariţia o plantă foarte verde şi foarte deasă. Era ca o combinaţie de cactus cu fasole verde care năpădise asteroidul de cristal. Goldschtern era acolo şi se văita că şi-a pierdut giuvaerul său cosmic. Curând apăru şi Johann care spuse că planta ar putea produce rezerve de proteine comestibile. Muselim căzu în admiraţia cârceilor întortocheaţi şi verzi pe care îi asemui cu litere arabe întruchipând nu ştiu ce verset din Coran. Numai Yndira, sceptic, spuse:

– Nu m-aţi ascultat! O să vedeţi voi!

Spre seară, ciudata plantă ivită di asteroid ne răsplăti cu o floare. Era fascinantă. Avea douăzeci şi una de petale roşi spre interior care se colorau apoi în portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi sfârşeau prin a fi violete la margini. Staminele erau ca o explozie de artificii surprinsă într-o nanosecundă şi îngheţată aşa. Johann regretă cumplit gândul că ar fi putut mânca pedunculul înainte de a le fi arătat minunea, iar Goldschtern era în culmea fericirii. Se gândea că odată reîntors pe Pământ îşi va da demisia de la Compania Trans-Spaţială şi se va apuca de horticultură. Fu însă foarte dezamăgit când dr. Norbert îl readuse cu picioarele pe pământ, spunându-i că, de vreme ce planta avea destule asemănări cu un cactus, era de presupus ca floarea să reprezinte un fenomen unic şi irepetabil.

A 4-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: …

M-am plictisit să le tot notez. Când ajungem acasă le iau din înregistrări şi ce copiez ca şi cum le-aş fi scris la vremea lor.

Orice lucru trebuie făcut la timpul său!

Ieri am vrut să iau aparatul de holografiat şi să trag o hologramă florii, dar am amânat. Acum stau cu aparatul în mână ca un… dar e prea târziu! Floarea ne-a părăsit. Câteva petale încă viu colorate, dar mototolite, zac pe jos în agonie. Dar poate că ăsta este rostul oricărei flori – vorba lui Yndira – să plece şi să lase în loc un fruct. Şi floarea noastră lăsase în urmă un fruct mare, cam cât un pumn, de culoare stacojie aducând ca aspect cu o gogoaşă.

Astăzi cu toţii am fost trişti. Spre seară Johann ne-a consolat cu ideea că poate după ce planta ne oferise o desfătare vizuală, ne oferea acum şi o desfătare culinară, că cine ştie ce arome ascundea fructul, comparabile la gust cu frumuseţea florii de curând dispărute. Nimeni nu a fost încântat de idee.

A 5-a zi.

Viteza…

Să nu uit să notez înregistrările când ajungem!

La micul dejun Goldschtern a venit cu ideea că poate fructul era plin cu seminţe care puteau fi sădite, sau măcar un sâmbure. Am alergat cu toţii la fruct şi aici am avut o surpriză totală: fructul era crăpat şi din interiorul lui se chinuia să apară o insectă. Da! Fructul era un cocon din care ieşea o insectă. Imediat doctorul Norbert a instalat un clopot energetic peste toată planta. Toată ziua nimeni nu a jucat şah cubic, nu a programat maşina de gătit şi nici nu a făcut nimic altceva. Toţi am studiat insecta. A început să-şi mănânce coconul-fructul încă înainte de a ieşi de tot. Apoi a început să devoreze restul plantei. Muselim era dezamăgit pentru fiecare caligramă verde care dispărea în puternicele mandibule ale insectei. Spre seară din fosta plantă nu mai rămăsese nimic. Păcat! Sub lumina galbenă a clopotului energetic trona singură INSECTA. Johann îi aduse nişte granule nutritive, dar insecta nici nu le băgă în seamă.

A 6-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Măcar viteza să o notez că e mai importantă. Restul…

Insecta noastră a făcut un ou.

„Da, ne înmulţim” a exclamat dr. Norbert. Eu m-am temut de o invazie dar doctorul m-a asigurat că de sub clopotul energetic nu poate ieşi nimic.

Noaptea (ora terestră standard): Orice lucru trebuie făcut la timpul său! Iau aparatul de holografiat şi mă duc să holografiez insecta. Surpriză! Coaja oului e spartă. O şopârlă hidoasă şi vâscoasă, combinaţie între salamandră şi miriapod, cu coada încă în ou, devora insecta noastră, apoi, după ce o termină complet, îşi desfăcu nişte aripi împieliţate ca de liliac şi începu să zboare, dându-se cu capul de marginile clopotului energetic. Era o privelişte groaznică pentru unul ca mine care suferă acut de herpetofobie cronică (teamă de reptile).

M-am dus urgent în pat şi mi-am acoperit capul cu perna încercând să îmi scot din minte imaginile văzute. În continuare am avut o noapte bântuită de coşmaruri.

A 7-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă…

Am coborât formal ca să-mi iau micul dejun dar nu m-am putut atinge de nimic, spre dezamăgirea lui Johann care tocmai printase nişte proteine cu o paletă de arome de la scorţişoară la ienibahar…

După ce le-am povestit tuturor cele văzute azi-noapte, m-am dus şi m-am culcat din nou. Mă simţeam obosit ca în urma unei beţii.

A 8-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă…

Şopârla nu mai are de loc un aspect aşa de hidos. S-a acoperit cu un puf mărunt şi galben peste tot, chiar şi pe aripile împieliţate, iar botul i s-a ascuţit şi i s-a întărit devenind aproape un cioc. Acum arată a ceva între reptilă şi pasăre. Să fi văzut Darwin asta ce fericit ar mai fi fost.

A 9-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă…

Astăzi a fost ziua lui Norbert. Johann i-a pregătit un tort special cu arome digitale speciale din baza lui personală de date. Fiecare bucătar cu secretele lui. Cu toţii am băut şampanie fabricată pe Venus şi i-am făcut cadou o femeie gonflabilă pe care o pitisem cu grijă la îmbarcare tocmai pentru această ocazie. Ne-am distrat grozav dar nu a durat mult. Curând cu toţii am căzut în veşnica plictiseală a lungului drum către casă.

A 10-a zi.

Viteza: se menţine constantă…

Creatura este de-acuma pe deplin pasăre. Are un cioc subţire şi uşor întors în jos. La baza ciocului are o spuzeală de ochişori micuţi. Are o burtă enormă pentru talia ei, burtă care o împiedică să zboare. Umblă doar de colo până colo prin clopotul energetic pe cele şase picioruşe terminate cu gheare. Aripile îi sunt mici şi atrofiate. Are un aer bolnăvicios.

A 11-a zi.

Viteza: 0,0028 C – nu ştiu de ce a scăzut.

În rest toţi parametrii sunt în limite normale.

Toată ziua păsărica a stat nemişcată într-un colţ. Tuturor ne era frică să nu moară. Spre seară doctorul Norbert s-a oferit să o consulte. Târziu, noaptea, noi toţi ceilalţi ne-am retras la culcare şi Norbert a rămas în continuare să studieze „pacientul”.

A 12-a zi.

Viteza: 0,0027 C – continuă să scadă aparent fără explicaţie. Probabil străbatem un nor de gaz dens şi din cauza frecării?

În rest toţi parametrii sunt în limite normale. Am mai verificat încă odată.

De cum m-am trezit am alergat în cabinetul doctorului Norbert. Nu pentru că mă grăbeam la vizita medicală de rutină dar eram curios în legătură cu „pacientul”. Când am ajuns, toţi ceilalţi erau deja acolo. Doctorul ne-a explicat că pasărea trebuia să nască şi nu putea. De aceea avea burta aşa de mare. Spre ziuă doctorul îi făcuse o cezariană (cezariană unei păsări !?!). Pasărea murise în timpul operaţiei dar doctorul reuşise să salveze puiul. Cu toţii ne-am repezit în salonul central să vedem puiul. Era acolo scăldat în lumina galbenă a clopotului energetic. Căpşorul lui mic şi turtit se mişca alene în timp ce se lingea cu limbuţa peste blăniţă. Spre amiază deveni mai vioi şi începu să se zbenguie prin teritoriul lui delimitat de clopotul energetic. Are şase picioruşe şi o codiţă tare vioaie.

A 13-a zi.

Viteza: 0,0024 C – sub limita normală!

Alarmă verde! Disfuncţionalitatea fotomotorului C32 din stânga!

Astăzi am avut o avarie importantă. Cu toţii am ieşit în spaţiu în ture de câte doi, cu schimbul. Ieşitul în spaţiu este foarte obositor. Pe mine personal mă oboseşte chiar şi îmbrăcatul costumului. Spre sfârşitul zilei am reuşit să repunem în funcţiune fotomotorul. Alarma verde s-a anulat. Viteza a reajuns la 0,029 din viteza luminii.

A 14-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 22oC;

Acceleraţia ambientală: 1,002g;

Presiunea: 761 mm/Hg;

Umiditatea: 58%.

Animalul nostru o să aibă un pui! Cu toţii suntem neliniştiţi. Muselim spune că se va naşte ceea ce trebuie să se nască, iar Goldschtern se teme de un balaur. Johann se gândeşte că ar mai fi încă timpul să mâncăm o „friptură proaspătă” dar cred că glumeşte, iar Yndira a început să vorbească despre reîncarnare şi nimeni nu-l mai poate opri. Numai doctorul Norbert, tăcut, se pregăteşte să ajute animalul să nască.

A fost o naştere foarte grea. Timp de două ore încontinuu s-au auzit orăcăiturile sărmanului animal. La începutul travaliului toţi am vrut să asistăm, dar după o oră şi jumătate toţi aşteptam afară, în camera de comandă. După patru ore de chin uşa glisă şi îşi făcu apariţia doctorul ţinând în braţe „puiul” şi aducându-ne la cunoştinţă cu tristeţe că animalul murise la naştere. Cineva, nu mai ştiu cine, a întrebat de ce puiul nu era sub clopotul energetic. Atunci Norbert ni l-a arătat. Capul uşor lunguieţ du coi ochişori vioi, fără nas, o gură fără buze ca o fantă, care a zâmbit către noi. Era tot acoperit cu o piele verde. Avea mânuţe şi picioruşe care se mişcau întocmai ca ale unui nounăscut, chiar dacă avea numai câte trei degete la fiecare mână, iar picioruşele se terminau cu lăbuţe ca la broaşte. Era atât de asemănător şi totuşi atât de diferit de un copil nounăscut. În ciuda diferenţelor era atât de uman încât nimeni nu a mai întrebat de ce nu era ţinut la loc sigur sub clopotul energetic. L-am ţinut toţi pe rând în braţe. Era un sentiment straniu şi fantastic.

A 15-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 20oC;

Acceleraţia ambientală: 1,003g;

Presiunea: 760 mm/Hg;

Umiditatea: 54%.

Micuţul pare foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul lui. De câteva ori l-am surprins rostind cuvinte monosilabice. Johann îl hrăneşte cu mare grijă, preparându-i tot felul de substanţe nutritive pe care i le dă când cu linguriţa, când cu paiul, când cu biberonul. I-am pus desene animate şi l-au fascinat total. Imită toate personajele.

Nu mă simt prea bine. Am o stare de greaţă şi ameţeală. Dacă aş fi la primul zbor aş zice că am rău de cosmos dar la mine nu e cazul.

A 35-a zi.

Am fost bolnav douăzeci de zile. Am zăcut la pat. Am avut lungi perioade de inconştienţă. În rest, îmi aduc vag aminte de doctorul Norbert care îmi administra medicamente.

Astăzi m-am dat jos din pat şi am ieşit să mă plimb prin navă.

– „Uite cine a înviat! Cum te mai simţi? Bine ai revenit printre noi!” şi tot felul de chestii din astea.

Tot echipajul s-a bucurat că m-am însănătoşit. Deodată am auzit din spate o voce piţigăiată, modulată atât de straniu încât m-a şocat.

– Mă bucur că boala dumneavoastră a luat sfârşit.

Ştiam cine îmi vorbise dar nu îndrăzneam să mă întorc. L-am văzut într-o oglindă: avea doi ochii mari ca ai Domnişoarei Pogani a lui Brâncuşi, acoperiţi fiecare cu câte o pleoapă de sus şi una de jos care se puteau întâlni la mijlocul ochiului. Era înalt cam de un metru jumate acoperit în întregime cu piele verde. Atât cât era pielea la vedere căci… era îmbrăcat cu o salopetă de interior, din acelea pe care le avem în dotare, ajustată cam grosolan ca să îi vină pe măsură.

– Ehei, zise Muselim, de când boleşti tu, uite ce mare s-a făcut.

– Asta pentru că l-am hrănit eu aşa de variat! Adăugă Johann.

Am râs cu toţii.

El , când râdea, emitea sunete cu o frecvenţă foarte înaltă.

A 36-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 20oC;

Acceleraţia ambientală: 1,01g;

Presiunea: 761 mm/Hg;

Umiditatea: 55%.

Astăzi mi-a pus o întrebare care m-a pus în încurcătură. M-a întrebat de unde vine el şi de ce e aşa de diferit de noi oamenii. M-am gândit că nu puteam să-i povestesc adevărul ca să nu îl şochez. Şi mie mi se pare incredibil şi încă nu e vorba despre provenienţa mea. Dar cine ştie poate şi pentru alţi extratereştri ar fi şocant modul cum venim noi oamenii pe lume. Pe de altă parte nici nu vroiam să îl mint. I-am răspuns că într-o zi va afla şi singur. M-a întrebat atunci dacă poate găsi răspunsul într-una din cărţile stocate în memoria telecititorului. Nu ştiu cum mi-a venit ideea, dar i-am recomandat în mod spontan să citească Biblia.

A 35-a zi.

Viteza: normală…

Azi, la micul dejun, mi-a spus că a citit toată Biblia şi că ar vrea să discutăm. Când l-a auzit Muselim, s-a ambiţionat şi i-a spus că dacă nu citeşte şi Coranul tot degeaba. Bine că Yndira plecase deja. După masă, luând în serios propunerea lui Muselim, a stat tot timpul pironit în faţa telecititorului şi probabil că va continua să citească toată noaptea întrucât el nu doarme niciodată. Nu are nevoie de somn.

A 38-a zi.

A citit un volum impresionant de cărţi într-un timp record. Ai zice că nu le citeşte ci doar de downloadează. Când mi-a spus că noi oamenii trebuie să ne urmăm destinul nostru, l-am bănuit pe Yndira că i-a împuiat capul cu tot felul de bazaconii. Mă uit la el cum vorbeşte şi parcă are aerul unui înţelept întrupat într-un copil. Mi-a spus că am avut dreptate, că într-o zi va descoperi răspunsul la întrebarea care îl frământă şi că oricine are un răspuns pe care trebuie să-l găsească la timpul potrivit. Când a pronunţat cuvintele „timpul potrivit” m-am repezit în cabina mea şi am adus aparatul de holografiat. Am făcut o hologramă cu el în mijlocul grupului, apoi i-am făcut câteva portrete. Când le-am examinat mai de aproape am observat că în jurul gurii îi răsărise un pufuleţ alb.

A 39-a zi.

Viteza: 0,0029 C – constantă;

Temperatura: 20oC;

Acceleraţia …

Toată ziua mi-am petrecut-o discutând cu el. E fantastic. Speculează întruna. Abordăm orice subiect cu excepţia problemei privind originea lui, problemă pe care amândoi o evităm cu delicateţe. A citit deja foarte mult, cred că e mai citit şi mai înţelept decât noi toţi la un loc, dar totuşi e foarte infantil. Încă mai crede că toţi oamenii sunt buni şi că răutatea lui Iago e pură ficţiune Shakesperiană.

A 50-a zi.

Viteza: 0,0001 C – Deceleraţie; ne pregătim să intrăm în sistemul Solar;

Temperatura: 22oC;

Acceleraţia ambientală: 1,002g;

Presiunea: 761 mm/Hg;

Umiditatea: 51%.

Nu am mai scris de mult în jurnal. Prin dezordinea din cabina mea, căci trebuie să recunosc nu mă caracterizează ordinea, am rătăcit agenda electronică cu jurnalul. Astăzi mi l-a găsit chiar el. Am fost foarte bucuros că mi-am regăsit jurnalul şi uite reîncep să scriu din nou. Între timp am intrat în faza de deceleraţie fapt care a generat entuziasm în echipaj la gândul reîntoarcerii. Lipsim deja de prea mult timp de acasă. Penelopa a aşteptat destul. Deja ne gândim ce o să facem în ziua aterizării.

Cât despre el, acum e parcă altfel. Nu mai are acel aer infantil. A devenit ceva mai tăcut şi se mişcă mai greu. Un puf alb a început să îi acopere corpul.

A 51-a zi.

Viteza: 0,000001 C – Deceleraţie; ne apropiem de a treia viteză cosmică;

Temperatura: 21oC;

Acceleraţia ambientală: 1,001g;

Presiunea: 760 mm/Hg;

Stăm cu toţii în cabina lui Norbert adunaţi în jurul lui. El stă lungit pe patul antigravitaţional al doctorului. E scofâlcit de tot. Un puf alb îi acoperă tot corpul şi de abia se mai mişcă. Ne-a spus că va dormi pentru prima oara. Mi-a apucat mâna cu cele trei degete ale lui şi m-a privit drept în ochii. M-au trecut fiori. Mi-a spus că am avut dreptate, că a aflat singur răspunsul la întrebarea lui şi că nu e supărat pe mine pentru că nu i-am spus ce ştiam, întru-cât noi ştiam de fapt foarte puţin din întregul răspuns. Mi-a dat uşor drumul la mână şi mâna lui a căzut inertă. Pleoapele de deasupra s-au închis până la jumătatea ochilor iar cele de dedesubt au venit şi s-a lipit de primele. A mai oftat odată, apoi a adormit pentru întâia şi ultima oara.

Am stat şi ne-am uitat la el. O oră? Şase? Nu mai ştiu. Corpul lui a început să iradieze o lumină mai întâi palidă, apoi din ce în ce mai puternică. În cele din urmă toatăa lumina s-a adunat în piept de unde s-a detaşat de corp sub forma unei sfere luminoase care s-a suit încet spre tavan. Corpul paradit de lumină s-a dezintegrat pe loc  prefăcându-se într-un morman de pulbere verde presărată pe patul doctorului Norbert.

Sfera de lumină s-a înălţat tot mai sus şi a trecut prin tavanul navei. Apoi am văzut-o prin hublouri, afară din navă, iradiind puternic în spaţiul negru ca smoala. Devenise mare cât întreaga navă. Brusc, toţi am căzut într-un fel de transă. Am auzit în străfundul gândului o voce şi eram conştient că vocea venea de la sferă. Era vocea lui, care ne mulţumea pentru ca l-am ajutat până aici şi ne ruga să îl mai ajutăm să renască pentru ultima data ca sa se poată integra în absolut. Cumva, nu ştiu cum, aveam certitudinea că şi tovarăşii mei de călătorie auziseră, sau mai bine zis percepuseră acelaşi mesaj.

Brusc, cu toţii ne-am trezit din transă şi ne-am uitat uimiţi unii la alţii.

– Nu ne-a spus ce să facem ca să îl ajutăm şi de data asta, a întrerupt tăcerea Norbert. L-am ajutat cu cezariana, cu operaţii cu tratamente. Dar acum zău că nu am idee ce am mai putea face pentru el. Medicina mea a ajuns la capăt.

– Cred ca tot ce mai putem face este sa ne rugam pentru el, a răspuns Johann luându-şi între degete cruciuliţa de la gât.

Muselim m-a întrebat în ce direcţie se afla Pământul. Când i-am arătat direcţia indicată de busolatron mi-a spus că el când era pe Pământ se ruga cu faţa la Mecca şi că în spaţiu, natural, direcţia spre oraşul sacru coincidea cu direcţia spre Terra. Şi-a aşezat un covoraş pe direcţia arătata de busolatron, s-a aşezat în genunchi pe el şi a început să se roage. Alături de el, Goldschtern, cu o tichiuţă pe cap, începu să se roage şi el în legea lui. Johann, care era mai catolic decât Papa, cu lanţul de rozalii între degete începu să murmure o rugăciune. Yndira stătea nemişcat, în poziţie de lotus, cu ochii închişi, cu privirea întoarsă spre interior, cufundat într-o adâncă meditaţie. Dar Norbert? Din câte ştiam, doctorul era ateu. L-am văzut ghemuit într-un colţ cu ochii strâns închişi. Plângea? Sau poate doar mi s-a părut.

Mi-am adus aminte de cel mai bun prieten al meu care a avut un accident, a intrat cu levitocraftul într-un zid. Îl operau pe creier. Timp de ore bune cât a durat operaţia, viaţa lui atârna de un fir. Eu rătăceam ca un nebun prin jurul spitalului. Deodată s-a stârnit o ploaie năprasnică. La repezeală, m-am adăpostit într-o biserică. Stăteam cu ochii închişi şi mă gândeam ce aş putea face eu pentru el în momentele alea…

… după aceea am simţit un val de mulţumire care mi-a cuprins întreaga fiinţă. Când am deschis ochii, privirea mi-a căzut pe hublouri. Sfera luminoasă de afară dispăruse. Ne-am îmbrăţişat cu toţii fericiţi. Ştiam cu siguranţă că îl ajutasem să se renască în Absolut şi ne mulţumea pentru asta. Cum de ştiam? Unele lucruri nu ştii cum de le ştii ci pur şi simplu ştii că le ştii.

Am stat mult timp îmbrăţişaţi într-o stare de beatitudine până când unul dintre noi, nu mai ştiu cine, poate chiar eu, a zis.

– Uite acolo!

Ne-am uitat cu toţii pe hublou şi am văzut un bulgăraş albăstrui, nu mai mare ca un nasture. Da! Era Pământul! Era Acasă! Înseamnă că trecusem de Centura Kuiper şi de Discul împrăştiat. Călătoria noastră nu mai putea dura mult. Suntem foarte emoţionaţi. Pentru o vreme nu cred că voi mai scrie în jurnal.

Uitându-mă spre încă îndepărtatul Pământ mi se face dor de casă, de prieteni, de toţi oamenii, de toate animalele, păsările, insectele şi chiar de toate reptilele, chiar şi de cele mai scârboase. Încep să cred că există un fir invizibil care leagă între ele laolaltă toate făpturile Universului.

A 52-a zi.

Viteza: 13,66 km/s – Deceleraţia continuă…

1047 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.