REVISTA NAUTILUS / Proza / Disfuncționalitate conștientă: nu vreau să mă copiez!

Disfuncționalitate conștientă: nu vreau să mă copiez!

rares_iordache • 2:00 - 15.08.2010 • 

Este omul singura ființă care dispune de conștiință? Cum funcționează mintea, similar unui computer? Ce înseamnă reduplicarea eului în mediul virtual? Existența presupune esență? Nu, asta e deja pusă, e veche… de fapt și restul sunt la fel. Ce pot să mă mai întreb încât aceasta sau aceea să fie întrebarea mea?

Sunet difuz al vântului care se strecura pe câmpul dintre blocuri… se desfășura liber… Numărul întrebărilor se înmulțea în tandem cu pașii grăbiți care anunțau sosirea la destinație. Vor fi prin absență, dar eu voi fi… prin prezență.

La masă toată lumea așteaptă…trebuie să înceapă cineva de undeva întrebarea primă, prost pusă și aproape negândită, căci dacă aș regândi-o nu ar sta nicidecum în capul listei.

R. I.: Treaba aceasta cu conștiința nu este chiar așa de simplă (un zâmbet în colțul gurii)…Presupun că acest lucru este asumat deja. Care este limita ei, ce se poate face cu mintea?

Ray K.: Mai întâi, există un soi anume de procesualitate a minții care se ridică la valoarea de 10 la puterea 14. După mine, acest lucru presupune determinația limitei… dincolo de aceasta este ceea ce depășește puterea minții umane. La ce mă gândesc când spun acest lucru? Un computer este exemplul cel mai potrivit în acest sens. Estimez că tehnologia la care lucrez va trece această barieră în aproximativ 50 de ani, atunci când procesele dezvoltate de un computer vor depăși nivelul procesualității minții umane. Acest aspect mă va conduce către un alt element extrem de important: mașina vie! Computerul se va trezi la conștiință, va putea să judece, va lua decizii în funcție de aceste judecăți sau va emite judecăți, ideea este în general aceeași: va gândi precum o face un om. Nu suntem departe de acest pas.

Dintr-un alt colț al mesei se auzi un foșnet prin care cel aflat acolo își făcu cunoscută intenția de a lua cuvântul.

Roger P.: Cum rămâne cu non-algoritmicitatea conștiinței? Acesta este un element care nu poate să fie supus algorimului, unei determinări precise, matematice. Există o procesualitate, admit, aceea tipică minții umane….însă ceea ce vreau să spun este tocmai că elementul conștiință este non-algoritmic. Funcționarea fizică a creierului implică conștiența, similar jocului de șah, acolo unde un calculator va muta piesele în funcție de un procedeu anterior imprimat, instalat. Va ataca pierzându-şi astfel nu numai o piesă de bază, ci pierzând partida (şah-mat), în contextul în care adversarul său impune o strategie imaginativă. Deci, gândirea matematică nu este rezultatul unui proces de calcul, ci depinde de abilitatea noastră de a fi conştienţi de existenţa lucrurilor sau de o stare de fapt efectivă. Ca atare, nu orice activitate poate fi simulată prin calcul ca și mod de apariție al conștienței, al stării de veghe. Se pot depăși numărul de operații care este caracteristic minții umane, însă do ar atât, fără nicio implicație legată de trezirea conștiinței. Conştiinţa umană este o chestiune fundamentală de mecanică cuantică, neputând fi niciodată copiată de un computer digital. Procesele raţionale ale minţii umane sunt complet algoritmice şi ar putea atunci fi duplicate de un computer suficient de complex, însă conştiinţa ca atare nu poate fi simulată. Pentru acesta (computerul ) totul este simulacru însă. Ceea ce ar fi interesant de surprins ar fi reacţia la operaţii raţionale (algoritmice, calculabile). Dincolo de raţionalitate există ceva ce nu poate fi simulat: conştiinţa. Pot accepta că nu există un criteriu clar care să ateste faptul că însăşi conştiinţa nu reprezintă un simulacru, iar atunci totul s-ar reduce la o proiecţie iluzorie a unor simulacre. Conştiinţa transcende sistemele formal-logice, deoarece lucruri precum terorema de incompletitudine a lui Godel sau problema decizională pun o restricţie logicului bazat algoritmic din tratate de tip matematic. Deci, conştiinţa umană ar fi non-algoritmică, însă raţionalitatea specifică ar fi algoritmică şi tocmai din această cauză voi putea spune că realitatea este interpretată într-un sens simulat.

R. I.: Ar fi interesant să aflăm dacă ceea ce numim conștiința umană se supune unor criterii algoritmice sau mai puțin algoritmice, pentru că acest lucru ar rezolva  contradicțiile. Dacă avem de-a face cu presupunerea că avem în față un element algoritmic, atunci procesualitatea sa este similară celei a unui computer, și atunci computerul însuși poate dispune de conștiință. În cazul în care vom constata non-algoritmicitatea conștiinței atunci orice referire la trezirea la conștiință a computerului ar fi zadarnică.

Ray. K.: Starea de conștiință este de fapt un efect al unei procesualități, nu este vorba despre supunerea la vreo algoritmicitate anume. Lucrurile merg simplu astfel: limita conștiinței este un tip anume de procesualitate care se desfășoară. Computerul meu va depăși stadiul actual al proceselor executate de mintea umană, iar de aici se va ajunge la dezvoltarea propriei conștiințe. Este o relație chiar de tipul cauză – efect. Mai mult decât atât, voi spune că o mintea va putea funționa într-un alt mediu decât omul. Mai exact și explicit: mintea va putea să se separe de trup și să fie reîncărcată într-un program de calculator sau într-un calculator efectiv. Bunul meu prieten Frank T. Se ocupă de acest lucru și este convins, ca și mine, că se va reuși așa ceva întru-un relativ scurt. Astfel, omul se cyborgizează prin faptul că își aruncă mintea într-un mediul superior corpului săi, care îi poate aduce nemurirea. Ca atare, respectivul computer se trezește deodată dispunând de conștiință. Astfel, arăt două căi pentru ca un computer să dispună de conștiință: depășirea nivelului procesualităților existente la nivelul minții umane sau copierea minții umane într-un program.

R. I.: Aici intervine o problemă sau, mă rog, cel puțin o problemă: eul din realitate se vede pus în faţa unei constituiri a sa în spaţiul virtual, vorbind chiar despre o transcendentalizare. Firul constituirii se aseamănă cu demersul fenomenologic de constituire a eului: cel din realitate este pus între paranteze pentru a da „naştere” ulteior unui eu constituit la nivelul unei altfel de realităţi – virtualul.  „A fi eu” înseamnă a fi real sau a fi în lume, deci a fi o existenţă spaţio-temporală. Cu acest din urmă aspect sunt de acord, însă este incertă definirea a ceea ce semnifică eul prin ceea ce semnifică a fi real. Dar dacă aş spune că “a fi eu” înseamnă “a fi conştiinţă”?”. Conştiinţa este o singularitate, eul este conştiinţă, de unde rezultă că eul însuşi ar trebui să fie o singularitate! Raţionamentul este invalidat de reduplicarea eului în spaţiul virtual. Aici intervine una dintre chestiunile interesante: constituirea eului la nivel virtual se poate face prin reduplicarea eului real, redundanţa şi repetiţia fiind mascate prin noua formă. „

Duplicarea, ca fenomen de înceţoşare a singularităţii devine cheia a ceea ce semnifică “etapa simulărilor. Am în vedere faptul că ceea ce vedem în afara noastră sunt nu eurile altora, ci contrucţiile sau imaginile care ţin de acestea. Bun, eul copiat în virtual este transcendentalul? Conștiința încărcată într-un computer este o dematerializare a corporeității eului inițial? Până la probele contrarii orice speculație sau presupoziție își păstrează caracaterul său neclar.

Roger P.: Aș mai avea ceva de adăugat înainte de a părăsi această încăpere…Caracterul non-calculabil al conștiinței umane nu va permite vreodată ca un asemenea concept să fie aplicabil unei componente hard. Vor fi computerele capabile să viseze? Da, ar spune probabil Ray K., însă activitățile umane inconștiente sunt greu de prins. Mai apoi, copierea sau descărcarea minții într-un computer nu înseamnă în mod necesar funcționarea noului ansamblu, asta în cazul în care copierea efectivă ar fi posibilă. O entitate ar fi asemănată în mod abuziv cu o componentă soft care se desfășoară într-un mediu hard…Când ne vom uita la noi ce vom privi? Ce vom vedea în oglinda în care vom privi cu monitorul nostru?

Cu ochii în gol, privindu-se reciproc ca într-o oglindă, cele trei minți și-au gândit posibilitățile… Un control-alt-delete și alegerea unui task din meniu, iar mintea se trezește și își dă seama unde este. Privește spre corpul care o poartă și dă comanda „move to”…unde? Nu contează, importantă este mișcarea pentru a sesiza controlul, pentru a ieși din static. Corpul se mișcă haotic din acel spațiu, iar mintea este vie…este vie căci face un lucru vizibil în lumea reală, dată privirii nu gândului. Eu sunt acesta, acesta care își mișcă corpul cu mintea, această minte în acest corp… Păsește corpul meu în diferite locuri, iar mintea scânteiază la cum ar fi să ghideze o altă formă, cum ar fi să fie aceeași, dar într-un mediu perfectibil sau cum ar fi să contruiască o altă formă a eului, fără să fie copiat cel real sau fără să existe șanse de diferențiere.

4772 vizualizari

4 Comentarii

  1. […] “Disfuncționalitate conștientă: nu vreau să mă copiez“, în numărul 31/ august 2010 al Revistei […]

  2. sandu spune:

    Inca astept un filosof care scrie asa cum gandeste!

  3. […] Un alt articol pe care l-am publicat tot în Revista Nautilus de pe luna august este: Disfuncționalitate conștientă: nu vreau să mă copiez […]

  4. […] denumirea „Disfuncţionalitate conştientă: nu vreau să mă copiez!”, Rareş Iordache propune la lectură o succesiune de expuneri ce fac parte dintr-o dezbatere […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.