REVISTA NAUTILUS / Proza / Rafael & Lotte – Despre singuratatea ingerilor si despre iubirea muritorilor de rind

Rafael & Lotte – Despre singuratatea ingerilor si despre iubirea muritorilor de rind

don_simon • 17:07 - 13.02.2008 • 

Un înger a spus odată că demnitatea nu înseamnă numai vigoarea aripilor sau măsura lor. Era băut şi bolborosea despre mare, despre fascinaţia astrală a stelelor oglindite în apă, despre mirosul de alge putrede care se înghesuiesc fantomatic în grădinile de trandafiri ale sufletelor, despre tristeţea navigatorilor solitari şi despre cîntecul pervers al sirenelor. Nu-şi mai amintea cum apăruse pe lume, în schimb îşi amintea cum, înainte să înveţe secretul zborului, învăţase să bea bere fiartă laolaltă cu teribilii vikingi, reţinîndu-şi dispreţul care-i stătea în gît ca o vomă. În fond, n-avea ce să caute laolaltă cu dezgustătorii muritori, printre horcăielile de beţivi din jegul cavernelor, însă mirosul berii, amestecat cu fumul de lumînări, îi scotea din minte remanenţe dintr-un vis apoteotic sau chiar stampe aproape vii ale unei existenţe anterioare, imposibil de descris, se înghesuia în insalubrul etichetării umane ca să se regăsească pe sine, se ameţea şi atunci, ştiind că odată şi odată ochii îi vor lua foc, pleca înainte ca demonii mărilor să-i caute pricină şi să-l înjunghie.
Îl chema Rafael.
L-am cunoscut în primăvara în care m-am îndrăgostit întîia oară, cînd sufletul mi-a fost, deopotrivă, înnobilat şi mutilat. Îl culegeam din mîzga docurilor fantomatice la care trăgeau drakkarele. Întotdeauna m-a fascinat agresivitatea capetelor de balauri de la provele lor în timp ce soarele ieşea năucit de sub orizont ca să lumineze planşa portului. Printr-o ciudată asociere cu primăvara iubirii mele, printr-o secretă şi imposibilă existenţă a anotimpului fals în care l-am cunoscut pe Rafael, atunci cînd sufletul mi-a fost luminat şi mutilat de dragostea primei femei, în dimineţile liniştite în care îngerul, năucit de clăbucii berii, îmi povestea despre sine, reazemul stîncos al fiordurilor, îmbogăţit de praful atîtor vînturi, însă şi de veşnicul travaliu al păsărilor, înflorea. Parcă înflorea sub ochii lui pe cale să ia foc în primăvara zilnică a soarelui, în acel ciclu nesfîrşit al zilei fără de moarte într-un anotimp fals.
“Viseziω” mă întreba gutural.
Cum să fie posibil să nu visezi în preajma unui înger ca Rafaelω
Norii pluteau ca nişte năluci şi parcă cerul îşi schimba locul cu marea. Se auzea, undeva departe, cîntecul patetic al marinarului înecat.
Ne plăceau tare mult înălţimile de deasupra portului, adică acele locuri din care puteai cuprinde, pînă departe, cerul şi marea în ciudata şi fascinanta lor nuntă.
În vremea aceea Rafael avea încă aripile tinere, însă trăise mulţi ani, mai mulţi decît mine, suficient de mulţi ca să-mi spună că renunţă bucuros la eternitate pentru a fi muritor, pentru a iubi o femeie cum era cea din mintea mea, căci urma să trăiască veşnic fără să aibă un sex precizat.
Magia lui de înger se răsfîngea în toate dimineţile deasupra portului. V-am spus că era un anotimp fals, un veşnic sfîrşit de primăvară amestecat cu un început de vară.
Într-o vreme mi-a fost teamă că Rafael, în generozitatea lui, mă va face şi pe mine nemuritor. Cu spectrul eternităţii în faţă mi-a fost teamă că urma să mă plictisesc de propria mea existenţă însă în acele dimineţi care erau imposibil să existe, malurile portului înfloreau în oglinda soarelui. Vikingii erau prea beţi ca să vadă ceea ce putea vedea un prieten de înger. Albul narciselor şi tulburătoarea lor sevă purtată de vînt, nevroza acută a iasomiei plimbîndu-se printre fiorduri, seducţia trandafirilor albi şi sacralitatea crinilor (tot albi) veneau să umple de consistenţă într-un mod impecabil acel anotimp imposibil de precizat.
Rafael iubea femeia din mintea mea, nu ca mine, însă în aceeaşi măsură cu propriul său vis sau remanenţele vieţii anterioare. Magia lui îmbrăca fiordurile în fiecare dimineaţă în alb, ştiind sigur că îmi făcea o bucurie în prelungirea dorinţei secrete din motivul înnobilării şi mutilării sufletului meu. Ca şi mine, era în mijlocul secretelor existenţiale, cînd ar fi vrut să ştie mai multe despre sine.
Mulţi ani mai tîrziu, cînd depăşisem frica de eternitate, cînd se sfîrşise meteorica mea existenţă de cincizeci de ani, Rafael m-a învăţat să zbor. Este adevărat că mă înălţasem cu teamă, însă avusesem încredere în ştiinţa lui de a pluti şi în vigoarea penelor sale. Cred că datorită magiei lui m-am ridicat la cer păstrînd cu mine mirosul amestecat, atît de seducător, al florilor albe. N-am îndrăznit niciodată să-l întreb de ce, în acel moment în care fiecărui muritor îi este teamă să plutească cu ochii arşi, însoţit de propriul său înger, a dorit să-mi mai facă o bucurie. Poate că se simţea dator. În orice caz, mi-a spus că dacă iubeşti albul, adică sinceritatea, chiar dacă este ascuns într-o femeie, atunci eşti pe cale să devii înger.

* *

Într-o noapte l-am surprins pe Rafael uitîndu-se cum iubeam femeia înnobilării / încarcerării sufletului meu. Mai întîi l-am simţit, pentru că dintr-o dată rugii patului s-au umplut de narcise proaspete, apoi i-am văzut ochii pe cale să ia foc. În acea clipă, deşi am simţit perversitatea privirii sale, l-am iertat. Ştiam că, dacă ar fi întîrziat în caverne, urma să fie înjunghiat de vikingi. L-am lăsat să privească ştiind că primăvara iubirii mele nu putea să-l vadă.
A fost un sfîrşit de noapte, de dinaintea dimineţilor îmbrăcate în alb, perfect.
Am iubit nebuneşte însoţit de privirea unui înger pe cale să fie înjunghiat şi am fost iubit nebuneşte.
În încrîncenarea dintre noapte şi dimineaţă, Lotte mi-a gătit. Încă nu se auzea cîntecul trist al marinarului înecat, în schimb îmi auzeam cascada minţii seduse definitiv.
Cînd prima geană a dimineţii mele fără Rafael a sărutat fereastra, rugii patului au îmbătrînit în vechea lor consistenţă moartă. Singurul lucru strălucitor din cameră era Lotte dormind lîngă mine.
Înainte să adorm, am văzut un vultur scurmînd cu ciocul într-o dală de piatră. N-am înţeles metafora, iar Rafael dispăruse.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7

5397 vizualizari

4 Comentarii

  1. julie spune:

    sensibilitate , imaginatie si fantasmagorie, totul pornit din cel mai profund sentiment: iubirea. Sentiment ce vine ca o briza si pleaca la fel. nu sti cand vine si de ce pleaca, daca e visare sau realitate, daca este inspirat de cineva sau exista in tine si se declanseaza cand nu te astepti!

  2. […] la ”Rafael & Lotte – Despre singurătatea îngerilor și despre iubirea muritorilor de rând”. […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.