Creator

Balin Feri • 12:12 - 03.04.2009 • 

“  La început a fost Cuvîntul
si Cuvîntul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvîntul

Lui Serge, pentru cuvinte

Serge stătea în faţa calculatorului, degetele îi alergau pe taste, furioase. Nu pentru că şi-ar fi descărcat aşa nervii, mai ales că nu avea de ce să se descarce. Orice necazuri ar fi avut, aşezat în faţa monitorului reuşea să le uite, rămînea doar el şi povestea care se derula. În clipele de maximă inspiraţie nu auzea cîinele care lătra afară, nu băga de seamă nici că soţia îl chema şi pentru a treia oară la masă, nu observa că  s-a lăsat întunericul şi că norii plumburii, grei, de ploaie, au acoperit cerul. Tasta înverşunat înainte. Povestea se cerea spusă şi el se lăsa înrobit de naraţiunea născută de propria-i minte. Nu tresări cînd primul tunet se rostogoli peste vale, nici cînd vîntul pornit să vestească sosirea ploii se strecură prin fereastra deschisă, smulse perdelele, împrăştie cele cîteva foi de pe masă, răsfoi în mare goană revista de lîngă telefon şi muri în final într-un colţ, descurajat parcă de lipsa de interes a lui Serge.
Se opri abia după miezul nopţii, atunci cînd reuşi să pună punctul final de la sfîrşitul unui capitol. Se ridică de pe scaun pentru a-şi îndrepta şalele înţepenite, observă că ploaia bătuse razant şi bălţi mari se formaseră prin camera sa de lucru. Încercă să le ocolească, apoi îşi dădu seama că nu are şanse să ajungă altfel la fereastră decît călcînd pe covorul complet îmbibat, aşa că îşi scoase şosetele şi închise geamul. Avu senzaţia că ceva nu-i în regulă cu aspectul camerei, chiar făcînd abstracţie de bălţi, şi nu observă perdeaua ce atîrna ruptă, nici foile îmbibate, dar îi sări în ochi o greşeală măruntă în textul rămas deschis pe monitor. Îşi pusese numai o şosetă, dar se aşeză pentru a corecta greşeala înainte să uite şi rămase iar prins în povestire. Stătu aşa pînă la primele raze ale soarelui, cu o şosetă într-un picior, celălalt odihnindu-i-se într-o baltă. Dar reuşi să toarne în cuvinte încă un capitol, ceea ce-l făcea să-şi maseze fericit piciorul cu pielea încreţită, în timp ce căuta din priviri cealaltă şosetă. O descoperi într-un tîrziu pe marginea biroului, unde o lăsase cînd se apucase de corectat. Zîmbi involuntar, ajungînd la concluzia că e într-adevăr un zăpăcit şi jumătate, după cum obişnuiau să-i spună cei apropiaţi. Se uită la ceas, bău o gură de apă, apoi reveni la text. Mai erau două ore pînă să i se trezească soţia, timp suficient cît să recitească şi să corecteze ce scrisese.
“Trenul se strecoară prin noapte. Locomotiva scobeşte în grosimea tenebrelor, devorînd şinele, împroşcînd o trîmbă de funingine pe care curentul o alunga în urmă, pe deasupra vagoanelor, asemeni unui voal de mireasă pe negativul unei pelicule fotografice“.
Era chiar începutul cărţii, nu merita să recitească această parte, o făcuse deja de cîteva ori şi corectase toate greşelile de tastare. Altfel de greşeli nu mai făcea de ani de zile, dar nici măcar pe-astea nu şi le ierta, recitea textul cu regularitate şi, atunci cînd zicea că-i gata, era inutil ca redactorul să mai caute ceva de corectat. Sări peste primele capitole şi se opri la începutul celor scrise în decursul nopţii ce tocmai trecuse.
“Nava se odihnea pe rampa de lansare, ca un pîntece uriaş din fier vineţiu, fără cîrmă sau elice. În mod ciudat, întreaga suprafaţă a cocăi era brăzdată de vinişoare irizate, asemeni lamei unui cuţit trecută prin flacără. David căuta în van explicaţiile unui astfel de fenomen, cînd Sirce îl trase de braţ în direcţia pasarelei de îmbarcare, retezîndu-i şirul gîndurilor.”
Nu reuşi să termine de parcurs textul cînd o mînă aşezată peste umărul său îl făcu să tresară. Nu-şi auzise soţia întrînd.
– Scuze că te întrerup, dar…
Lăsă propoziţia în aer, de parcă ar fi uitat cuvintele necesare. Serge se întoarse iritat, dar ce văzu în ochii soţiei sale îl făcu să uite instantaneu de toate preocupările de dinainte, să sară în picioare şi s-o îmbrăţişeze. Obrajii ei se acoperiră de traseele unor lacrimi mute şi după cum îi tremură bărbia era clar că în scurt timp urma să izbucnească într-un plîns greu de stăvilit.
– Ce s-a întîmplat?
– M-a trezit telefonul. Au sunat de la spital…
Era de rău. Cel mai bun prieten al lor, pe nume Andre, cel care le şi făcuse cunoştinţă în urmă cu mai bine de 20 de ani, se internase în urmă cu o săptămînă pentru o serie de analize. De cîteva luni nu se simţea bine, obosea din cale afară de repede, se trezea cu gura uscată şi cu o durere localizată undeva la baza gîtului. Se lăsase şi de fumat, dar starea sănătăţii sale nu păru să se amelioreze, iar atunci cînd începu să şi tuşească se hotărî că-i momentul să apeleze la doctori.  Iar acum telefonul… Nu era deloc bine dacă, în loc să-i comunice pacientului rezultatele analizelor, sunau la cel mai bun prieten. Era un semn clar de probleme grave. Oare cît de grave?
– Ce au zis? Ce voiau?
– Nu prea multe. Numai să mergem pînă acolo în cursul zilei de azi. Am întrebat, dar au refuzat să-mi dea detalii. Mi-e frică de ce o să ne zică, parcă aş prefera ca nici să nu aflu dacă e ceva grav. Nu poate să aibă Andre cine ştie ce, nu cred că… Aşa-i că nu poate? O durere în gît nu-i ceva grav, altceva trebuie să fie.
Serge ar fi vrut să o poată linişti, ar fi vrut să-i spună vorbe care să o încurajeze, să-i redea încrederea tocmai zdruncinată şi s-o convingă că nu e nimic în neregulă cu Andre, dar era la rîndul său dat peste cap de această întîmplare cu totul neaşteptată şi nu reuşea să se adune. Aşa că se grăbi să se spele, se îmbrăcă fără să acorde vreo atenţie hainelor şi, după un sfert de oră, goneau deja pe autostradă.
Opri la o benzinărie pentru a alimenta, îşi aminti că nu mîncase nimic de aproape 24 de ore, aşa că luă şi cîteva sandvişuri şi-şi continuară goana. Ajunseră la spital cu două ore înainte de amiază, fură luaţi în primire de o asistentă chemată de recepţioneră de cum îi văzuse intrînd, şi aceasta îi pofti într-un salon ce amintea mai degrabă de o sală de aşteptare decît de un salon de spital. Nu apucară nici măcar să se aşeze cînd sosi şi medicul. Acesta îi pofti să ia loc în jurul singurei mese, apoi se aşeză la rîndul său.
– Din cîte am înţeles, sînteţi persoanele cele mai apropiate de pacientul nostru.
Serge se mulţumi să dea din cap aprobator, pe cînd soţia lui nu schiţă nici cel mai mic gest, aştepta ca medicul să treacă de introducere şi să spună lucrurilor pe nume.
– Din păcate am veşti triste. Vă asigur că vom face tot ce ne stă în putinţă …
Serge îşi pierdu răbdarea şi-l întrerupse brutal.
– De asta sînt convins, doctore. Zi-ne exact care-i problema şi ce se mai poate face.
Mă tem că prea multe nu putem face. Are cancer în metastază, o eventuală intervenţie chirurgicală pentru îndepărtarea tumorii nu ar rezolva problema, ci ar accelera ritmul de dezvoltare a celulelor cancerigene. Putem încerca să intervenim, dar tot ce am obţine ar fi cîteva săptămîni adăugate la viaţa prietenului dumneavostră. Din păcate şi astea ar fi doar săptămîni de suferinţă.
Serge rămase tăcut. Nu ştia ce să mai zică. Andre îi era prieten de cînd se ştia şi chiar dacă la propria moarte s-a mai gîndit uneori, eventuala pierdere a prietenului său i se părea de-a dreptul imposibilă. Dacă se gîndea la viitorul familiei sale, de peste cîteva decenii, îşi vedea copiii crescuţi, îşi vedea soţia încărunţită, şi îl vedea pe Andre neschimbat, stînd pe marginea terasei din spatele casei, cu privirea rătăcind prin livada cu meri şi cu eterna sa ţigară între degete. Nici o clipă nu s-a gîndit că şi prietenul său este muritor şi că ar putea părăsi lumea cu mult înaintea lui.
Vocea doctorului îl smulse dintre gîndurile sale.
– Vă rămîn îndatorat dacă binevoiţi dumneavostră să-i comunicaţi că soarta îi stă în mîinile lui Dumnezeu. Din experienţa mea de pînă acum ştiu că pacienţii preferă să primească veştile triste din partea unor apropiaţi, parcă le este mai uşor să se împace cu inevitabilul dacă acesta le este adus la cunoştinţă de cineva drag.
– Adică să-i spun eu că va muri? Eu, cel mai bun prieten să-i dau de ştire că zilele îi sînt numărate şi că întreaga ştiinţă a omenirii, acumulată în sute şi mii de ani, nu-i poate oferi altceva decît scuze şi îndemnul de a se împăca? Să-i spun că Dumnezeul acela în care el a crezut mereu şi pe seama căruia mi-am permis eu mereu să fac glume nesărate se arată neîndurător faţă de el şi mă ignoră pe mine? Nu doctore, asta nu mi-o poţi cere!
Înainte ca doctorul să fi apucat să răspundă, spre surprinderea celor doi bărbaţi, soţia lui Serge îşi asumă această misiune ingrată.
– Îi voi spune eu. Din cîte ştiu, de faţă cu o femeie, bărbaţii se arată mereu mai curajoşi. Găsesc mai multă putere în ei înşişi decît ar crede în mod normal că au.
Se ridică de pe scaun hotărîtă şi porni spre uşă. Se opri înainte de a trece pragul deoarece îşi dădu seama că nu ştie nici măcar unde să-l caute pe Andre.
– E la etajul 3. În salonul 313. Vă îndrumă orice asistentă dacă o rugaţi.
Se decise şi Serge să urce odată cu soţia lui la etajul cu pricina, dar să aştepte la uşă pînă va fi chemat.
Surprinzător, dar nu a fost nevoie să i se mai explice nimic lui Andre. Acesta, de cum o văzu pe soţia lui Serge intrînd, îşi dădu seama de cele întîmplate. Preţ de o clipă o umbră de tristeţe îi traversă faţa, îi întunecă privirea, îi încreţi fruntea şi-i trasă o linie dureroasă în jurul gurii încleştate, apoi zîmbi. Se forţă să zîmbească. I-a fost clar dintotdeauna că într-o zi va muri, ştia bine că moartea nu e ceva ce să li se întîmple doar celorlalţi, totuşi nu se aştepta să fie atît de curînd. Însă clipele de pesimism, din toate lunile trecute de cînd începuse să se simtă rău, l-au pregătit pentru gîndul morţii. Nu-i fu uşor să nu verse măcar o lacrimă, nu din autocompătimire, ci mai degrabă pentru a plînge tragicul existenţei umane, dar reuşi să se stăpînească. Ar fi fost sub demnitatea sa să se lase compătimit şi eventual chiar consolat de singura femeie care însemnase ceva în viaţa lui.
Dar despre asta nu trebuia să afle nimeni. O plăcuse dintotdeauna pe Eva, dar nu-i spusese niciodată că ar simţi şi altceva pentru ea decît prietenie. Atunci cînd îi făcuse cunoştinţă lui Serge cu ea, voia de fapt să-i ceară acestuia o părere sinceră despre cea care-i răpise inima. S-a întîmplat însă ca ei să se placă din prima clipă şi orice slăbiciune ulterioară din partea lui ar fi însemnat o micşorare a fericirii unicului său prieten şi a unicei femei iubite. Aşa că rămăsese alături de ei, ca un bun prieten, cel mai bun, dornic mereu să ajute şi fericit să-i vadă pe ei fericiţi.
Acceptase zîmbind să fie întrebat de Serge dacă nu cumva îi plac băieţii de nu se însoară, se arătase încîntat de faptul că Eva nu pierdea nici o ocazie să-i prezinte noi şi noi domnişoare, apoi, după trecerea anilor noi şi noi doamne, se controlase de fiecare dată cînd Eva îl pupa pe obraz, să nu se întoarcă brusc pentru a simţi gustul buzelor ei, şi fusese extrem de atent ca nici o clipă şi în nici o împrejurare să nu-i acorde mai multă atenţie decît putea fi normal. Îi rămăseseră visele cu ochii deschişi şi constatase la un moment dat că revolta iniţială faţă de aranjamentele nedrepte ale sorţii fusese înlocuită de o senină împăcare cu ce ajunsese să numească “voinţă divină”.
Alegerea făcută de Eva devenise o dovadă a existenţei unui Dumnezeu, astfel răspunderea propriei nefericiri era transferată pe umerii unei persoane capabile să poarte astfel de poveri şi Andre, deşi continuase să fie iremediabil îndrăgostit de soţia prietenului său, aşteptase împăcat ca voinţa divină să se manifeste iar, dezvăluindu-i sensul propriei existenţe, sensul nefericirii sale, aşteptase un răspuns divin care să explice pe baza unor raţionamente superioare motivaţia din spatele deciziei unei femei. După ani şi ani de aşteptări, Dumnezeu îi devenise un fel de confident. Aşa cum Serge reuşea, scriind, să creeze lumi credibile, personaje vii, capabile să trezească simpatii sau antipatii, admiraţie sau dispreţ în cititori, aşa reuşise să-şi creeze propriul Dumnezeu, unul cu care purta lungi discuţii, unul care nu avea chip, nu avea corp, dar devenise la fel de real în propria-i lume pe cît de reali erau eroii lui Serge pentru cititori. Credinţa lui într-un creator atoateştiutor nu avea la bază nici o dogmatică şi nici o religie, era bazată mai degrabă pe familiaritate. Dezbătuse în sinea sa de atîtea ori conceptul şi-l întoarse pe toate părţile, încît sfîrşise prin a-l simţi pe Dumnezeu un vechi şi omniprezent prieten.
Cum păţesc fanii unui scriitor dacă recitesc iar şi iar aceaşi carte: după un timp realitatea cărţii se suprapune realităţii lumii şi personajele devin vechi cunoştinţe.
Dumnezeul acesta să fie oare cel care îl abandonase acum ori nici nu existase nici o clipă? S-a răzgîndit acesta în privinţa lui, ori nici nu a existat vreodată şi se refugiase el într-o viziune bolnavă? Toate lunile care au trecut de cînd nu se simţea bine nu au fost o testare a credinţei lui, ci doar mersul firesc către groapă al unui oarecare muritor? Nu, ceva trebuia să fie, ceva trebuia să existe şi dincolo de ce reuşiră oamenii de ştiinţă să explice matematic…
Apoi toate îndoielile îi fuseseră risipite cînd conştientiză bizareria unei noi coincidenţe. Eva a fost cea care, prin decizia sa, l-a împins să se refugieze în consolarea dată de credinţă, Eva a fost cea care îi prezenta mereu noi şi noi tentaţii accesibile şi rămînea aproape să fie unică tentaţie căreia nu i-ar fi rezistat.
Iar acum tot ea a venit, cînd el a ajuns la capătul drumului, să-i prezinte o ultimă doamnă, una pe care nu o putea refuza. Moartea nu era un capăt de drum, nu era o trădare din partea lui Dumnezeu, acesta nu-l abandona inexistenţei, ci doar continua vechiul joc prin intermediul Evei. Moartea nu era trecerea în nefiinţă, jocul mergea înainte, se continua probabil la nesfîrşit în mereu alte şi alte condiţii. Sau poate şi această explicaţie era doar un nou argument care îl ajuta să se mintă?
Nu! Acesta era un gînd periculos, trebuia abandonat înainte să fie gîndit pînă la capăt, aşa că folosi cea mai bună metodă de a-şi uita gîndurile: se uită la Eva. Şi-i zîmbi. Ea, deşi tristă, se forţă să-i întoarcă zîmbetul, apoi, fără cuvinte, se aşeză pe marginea patului şi îi cuprinse mîna mare, cu degete butucănoase şi cu bătături pe ici pe colo, între palmele ei micuţe.
Tăcerea fu spartă de vocea răguşită a bărbatului.
– Cît mai am?
Ea dădu din cap a negaţie.
– Nu ne-au spus un termen. Aşa că mai putem spera.
Bărbatul se cufundă iar în tăcere în timp ce privi în adîncul ochilor ei. După un timp ea îşi plecă privirea, speriată de ce ar fi putut vedea bărbatul în sufletul ei. Era însă prea tîrziu. Andre se forţă să se ridice, îşi aşeză perna la spate să stea confortabil, apoi, ruşinat, cu ochii îndreptaţi spre podea, o întrebă:
– De cînd ştii?
– Am ştiut dintotdeauna. Dar m-am gîndit că-i mai bine dacă mă arăt neştiutoare. Te voiam lîngă noi, aveam nevoie de prezenţa ta, de vizitele tale, de vorbele tale. Aşa că am discutat subiectul o singură dată cu Serge şi atunci ne-am înţeles să ne prefacem că nu ştim nimic. Altfel ai fi plecat şi nu vroiam una ca asta.
– M-aţi lăsat să cred că sînt un bun actor, deşi cred că-mi jucam jalnic rolul. Ce fel de prieteni îmi sînteţi dacă nu aţi avut suficientă încredere în mine cît să-mi ziceţi?
Ea, în loc să se simtă deranjată de acuzaţia lui, se aplecă şi-l sărută pe obraz.
– Doar prieteni din ăia de care ne-ai fost şi tu. Nici tu nu ai considerat că poţi avea suficientă încredere, cît să ne spui adevărul…  Dar a fost mai bine aşa, uneori viaţa are mai mult farmec cu mici minciuni nevinovate.
– Tăceri mincinoase. Eu am tăcut crezînd că-i mai bine aşa. Nu voiam să-şi facă Serge griji.
– El înţelegea. Doar ştii ca înţelege orice, dar ai dreptate, i-ar fi fost penibil să discute despre asta cu tine. Stai o clipă să-l chem.
Scriitorul intră timid în camera de spital. Era prea alb totul, prea curat, prea imaculat şi devenea o provocare pentru imaginaţia sa debordantă ce avea tendinţa să născocească scene sîngeroase cu monştri fioroşi ce ar fi găsit o adevărată plăcere în a mînji locul. Se aşeză pe marginea patului, după ce strînse mîna lui Andre. Ar fi vrut să-i spună că-i pare rău, dar cuvintele nu ar fi exprimat decît o infimă parte din ce simţea. Aşa că tăcea privindu-şi prietenul. Uneori lipsa cuvintelor exprimă mai mult decît discursuri de ore întregi.

O lună şi jumătate. Atît a luptat organismul lui Andre cu cancerul. El nu lupta, se împăcase cu gîndul că trebuia să moară, aşa că încerca să suporte chinurile morţii cu demnitate. De bine, de rău, ajutat de Tramadol, Fortral şi, în final, de Morfină, chiar reuşi. Numai că, sedat, nu mai era el însuşi, iar el voia să fie conştient de sine cît mai mult posibil, aşa că deseori refuzase medicamentaţia. Oricum, chiar şi drogat, tot simţea durere. Ajunsese la un moment dat să cadă în extrema cealaltă: în loc să-l sperie, moartea devenise un aşteptat moment al încetării durerilor.
Eva îl vizita doar o dată pe săptămînă, nu ar fi putut suporta mai mult de atît. În schimb, Serge era prezent zilnic lîngă patul prietenului său. Primele zile reuşiră încă să poarte discuţii ca pe vremuri, apoi, odată cu accentuarea suferinţelor lui Andre, urmară zilele tăcerii. Serge a încercat o vreme să aline chinul prietenului său abătîndu-i atenţia spre alte gînduri, însă şi-a dat seama curînd că acesta nu-l întrerupea niciodată pentru că nu reuşea să-l urmărească. Nu-i rămăsese decît să stea pe scaunul din faţa patului, să şteargă din cînd în cînd picăturile de transpiraţie rece de pe fruntea muribundului şi să încerce să se obişnuiască cu gîndul propriei neputinţe. Pe măsură ce treceau zilele şi starea lui Andre se înrăutăţea parcă de la o clipă la alta, Serge ajunse să se împace cu inevitabilitatea pierderii prietenului său. Era un om, ca toţi ceilalţi, aşa că era firesc să moară. Asta putea să accepte. Dar nu reuşea nicicum să accepte suferinţa. De ce au unii norocul să moară în somn, fără să-şi dea măcar seama că au trecut pragul? De ce se trezesc unii dimineaţa sănătoşi, fără probleme, apoi, brusc, simt un junghi ascuţit în coşul pieptului, mai apucă să ridice mîna şi, eventual, să zică două-trei cuvinte, apoi gata?
Moartea care vine cu viteza gîndului, cît ai clipi. Pe cînd altul suferă zile şi nopţi la rînd, pînă ajunge să privească moartea ca pe o mîntuire. Pînă ajunge să se roage de cei din jur să-l ajute să moară, pînă ajunge să-i implore pe cei din jur să-l omoare. Cu asta nu reuşea să se împace. Dacă tot există încă boli pe care medicina modernă să le considere incurabile, atunci de ce nu sînt lăsaţi, cei care nu mai pot fi ajutaţi, să moară măcar cu demnitate? Trebuie să fie umiliţi în asemeni hal? La ce bun? Că mai trăiesc două zile sau trei, chiar contează? Alea două sau trei zile mai sînt parte din viaţă, dacă nu a mai rămas nimic altceva decît suferinţa?
Serge a întrebat medicul despre eutanasie şi s-a întîmplat să-i pună întrebarea pe holul spitalului. Doctorul n-a răspuns, s-a mulţumit să ridice din umeri, a neputinţă. I s-a pus întrebarea asta de prea multe ori în cei 30 de ani trecuţi de cînd a ieşit de pe băncile facultăţii de medicină cît să mai încerce să răspundă ceva. În locul lui s-au găsit alţi doi oameni, aflaţi probabil în vizită la vreun alt pacient, să încerce să răspundă. Primul, un domn trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat sobru, s-a ridicat de pe scaunul din faţa uşii unui cabinet.
– Fiule, cu cît suferă mai mult cineva cînd moare, cu atît are mai multe şanse să ajungă în Rai. Chinuindu-se plăteşte pentru păcate, sufletul i se purifică şi merge liniştit la Domnul.
Doctorul nici măcar nu s-a oprit să asculte spusele acestuia, el auzise deja toate explicaţiile şi nu era curios să vadă dacă nu a răsărit vreo idee nouă. În schimb, Serge s-a oprit şi l-a lăsat pe om să termine ce avea de spus, deşi s-a simţit tentat să-i rîdă în nas cînd acesta a pomenit de Rai.
– Scuză-mă că te întreb, domnule, dar ce eşti tu de pretinzi că ştii ce şi cum e dincolo?
– Sînt preot ortodox, fiule.
– Atunci, zi-mi şi mie, domnule preot ortodox, pentru ce trebuie să plătească un om care a crezut în Dumnezeu, unul care niciodată nu a făcut rău nimănui, unul care a ajutat de cîte ori a avut ocazia? Pe cînd altul care are păcate cît duce un marfar moare atît de uşor de parcă ar trece doar dintr-o cameră în alta?
– Voinţa lui Dumnezeu nu o ştie nimeni. Dar ce ne este dat trebuie să ducem pînă la capăt, altfel nu vom fi demni de EL. Cei care se sinucid, chiar dacă nu o fac cu propria lor mînă, aceia sînt ai lui Satan.
– Of! Să mă ierţi, părinte, dar baţi cîmpii cu graţie. Dacă tot încerci să-mi dai un răspuns, atunci răspunde-mi ţinînd cont de regulile elementare ale logicii. Dacă nu poţi, atunci mai bine taci, că ultimul lucru de care am nevoie este să mă enerveze cineva. Logic, dacă accept explicaţia ta, ar fi să nu ne tratăm de nici o boală pentru că trebuie să ducem tot ce ni s-a dat. Tot după logica ta, părinte, să curmi suferinţele unui cîine ducîndu-l să fie eutanasiat cînd nu-l mai poţi vindeca este un act condamnabil şi nu unul de milostenie.
– Păi cîinele e un animal…
– Da, părinte, iar tu îmi explici că omul e mai prejos. Aşa că slăbeşte-mă cu aiurelile astea.
Preotul ortodox s-a aşezat bombănind şi făcîndu-şi cruci. Dar discuţia nu s-a terminat aici, pentru că o doamnă a ţinut să dea şi ea o explicaţie.
– Eutanasierea, în cazul oamenilor, ar fi un mare păcat, domnule. Indiferent cît ar fi de bolnav omul, dacă Dumnezeu vrea, poate să-l vindece, poate să intervină şi să-i redea sănătatea. Dacă noi îl eutanasiem pe bolnav, atunci practic s-ar putea să-L lipsim pe Dumnezeu de a face o minune, cînd doreşte.
De data asta lui Serge chiar i-A săriT ţandăra.
– Asta-i cea mai amre prostie pe care am auzit-o vreodată. Dumneata tocmai îmi explici că Dumnezeu are nevoie de acceptul nostru ca să facă minuni. Adică dacă noi îl lăsăm pe om să decidă în privinţa propriei SALE vieţi atunci îl oprim pe atotputernicul Dumnezeu să facă minuni. Rahat! Dacă ar exista Dumnezeu şi ar vrea să facă minuni, atunci ar putea să facă şi după ce omul a murit, chiar şi după ce omul a putrezit. Pe Lazăr cum l-a sculat din morţi? L-a oprit cumva faptul că era mort?
– Asta nu înţelegi dumneata, domnule. Lazăr a murit de moarte naturală. Dacă s-ar fi sinucis, sufletul lui ar fi aparţinut lui Satan şi nu ar fi putut fi trezit.
– Argument nul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci atotputernicia lui Dumnezeu nu există. Dacă el poate să trezească oameni ori să facă “minuni” numai în anumite condiţii, cu acordul lui Satan, atunci prin ce mai e Dumnezeu?… Mai bine mă lăsaţi pe mine cu ale mele.
A plecat spre casă bombănind şi n-a reuşit să se liniştească decît atunci cînd s-a aşezat în faţa calculatorului. Atunci i-au trecut nervii, dar fierberea continua, latent. A căutat o supapă şi l-a împins pe Serge să-şi condamne la moarte personajele. În cîteva minute i-a omorît pe toţi în cele mai grozave moduri. Apoi a rîs, a şters ultimele pagini şi a încercat să scrie încă un capitol. Degeaba. Îi lipsea inspiraţia, nu reuşea să conducă povestea aşa cum dorea. Gîndurile i se învîrteau inevitabil în jurul prietenului său bolnav, în jurul morţii iminente al acestuia şi, pînă să-şi dea seama ce face, o parte din personaje au murit iarăşi în textul său. A şters iar tot ce a scris şi a închis calculatorul. Cînd nu merge de la sine, nu merită forţaţă nota, căci nu reuşeşti decît să compromiţi textul.
Aşa au trecut zilele pentru Serge pînă la moartea lui Andre. Încerca să scrie, dar nu reuşea să se concentreze, încerca să doarmă, dar nu reuşea să stea în pat mai mult de două- trei ore, se întorcea de zeci de ori de pe o parte pe alta, lua şi somnifere, dar somnul refuza sa vină. Sfîrşea prin a renunţa şi se plimba pînă dimineaţa în jurul casei. La prima geană de lumină se urca în maşină şi pleca la spital.
Atunci cînd, după o lună şi jumătate de chin, Andre a murit, Serge s-a simţit uşurat de parcă propria-i suferinţă ar fi încetat. Puţin a lipsit să spună asistentei un “Slavă Cerului că s-a dus” cînd aceasta i-a comunicat vestea morţii. S-a dus la primul telefon şi a sunat acasă. Eva a întîmpinat vestea asemeni lui: în loc de tristeţe simţea şi ea uşurare.
Andre a fost îngropat în cimitirul oraşului natal, alături de părinţii săi. La funeralii au participat puţini oameni, şi unii dintre aceştia s-au prezentat mai mult pentru a-l vedea pe celebrul Serge decît pentru a fi de faţă la îngropăciune. Atmosfera a fost una solemnă, nu a plîns nimeni dar liniştea absolută care se lăsa în pauzele slujbei de înmormîntare exprima clar suferinţa, regretul sau respectul. După înmormîntare, participanţii s-au împrăştiat în toate direcţiile. Cei care voiau doar să-l vadă pe Serge, s-au abţinut de a la a-i cere autografe, aşa că nu l-a oprit nimeni cînd a pornit spre maşină.
Odată aşezat la volan, Serge a introdus cheia în contact, a pornit motorul, apoi a stat multă vreme aşa, privind în gol prin parbriz. Eva stătea în dreapta şi era suficient de scufundată în propriile-i gînduri cît să nu observe că maşina nu se deplasează. Într-un tîrziu tot ea a fost cea care a privit afară şi a constatat surprinsă că erau tot la marginea cimitirului.
– Mergem?
Serge s-a uitat la ea, apoi s-a întins şi a sărutat-o.
– Mergem. Cînd trebuia să plec din loc mi-am dat seama că nu ştiu încotro să pornesc. Nu vreau să merg acasă, nu încă.
– De ce?
– Nu ştiu. Parcă ar trebui să fac ceva. Nu ştiu ce. Am senzaţia că uit ceva important. Că pierd ceva dacă nu fac acum nu ştiu ce lucru, dar… Mă rog, nu ştiu ce vreau să spun.
– Nu contează, eu te-am înţeles. Ştiu de ce ai nevoie. Va trebui să ne împăcăm cumva cu gîndul că Andre nu mai este. Eu pot face asta stînd acasă, mi-e mai uşor printre lucrurile obişnuite: În plus, dacă văd de copii, uit mai repede. Tu ai nevoie de altceva. Du-mă acasă şi mergi apoi să te plimbi. O să găseşti tu locul sau omul de care ai nevoie.
Drumul de două ore l-au facut în linişte. Nici unul n-a simţit nevoia să dea drumul la radio şi nici să spună ceva. Cînd Serge a oprit în faţa casei, Eva s-a dat jos tot fără să zică ceva. A pornit spre casă, apoi s-a întors şi a mers pe partea şoferului. Serge a coborît geamul şi s-au îmbrăţişat aşa, cu Eva aplecată înăuntru. Şi-au spus condoleanţe reciproc, s-au sărutat, apoi ea a  plecat. I-a strigat din pragul uşii să meargă la o biserică, s-ar putea să-l ajute.
Scriitorul din Serge părea amorţit. A condus ziua toată fără să observe detaliile peisajului, fără să privească oamenii pe lîngă care trecea, deşi altădată nu-i scăpa nici un amănunt. Acesta era secretul succesului scrierilor lui, faptul că reuşea să vadă întregul aproape în totalitate, faptul că, privind un peisaj oarecare, reuşea în cîteva secunde să identifice elementele generale, comune, şi găsea instantaneu şi particularităţile locului. O pădure, de exemplu, nu era doar o pădure. Dincolo de copacii ce se înălţau către cer, foşnetele vîntului printre crengi şi semiîntunericul continuu, el reuşea să vadă şi particularităţile care diferenţiau pădurea respectivă de toate celelalte. Cînd scria despre pădure el nu scria despre una oarecare, ci despre una anume. Cititorul nu vedea o pădure din miile de păduri ale lumii, ci vedea pădurea pe care o arăta el. Copacii se înalţă toţi spre cer, însă fiecare face acest lucru altfel; unii se avîntă direct în sus, grăbiţi parcă de necesitatea luminii, uită să-şi crească crengi pînă aproape de vîrf, alţii se întortochează, urmează curbe bizare căutînd un traseu mai uşor în drumul lor către cer. Fiecare altfel. Nici oamenii nu erau doar oameni pentru el. În fiecare reuşea să identifice particularul, unul era mai înalt decît normalul şi vorbea prea mult, altul păşea pe vîrfuri şi nu ştia să asculte, fiecare avea ceva ce-l făcea unic şi el observa fără să vrea exact acel amănunt.
Acum gonea însă înainte, fără să vadă nimic. Toţi copacii erau simpli copaci, toate casele simple case, toţi oamenii doar oameni. Pînă şi oraşele prin care trecea erau doar oraşe, străzile deveniseră toate identice, simple şanţuri tăiate în carnea de piatră a locului.
Încet se lăsa întunericul peste lume, pădurile pe lîngă care trecea în goană se acopereau cu o pătură de întuneric, copacii renunţau la viaţa individuală şi se dizolvau într-un singur organism gigantic cu mii de picioare întunecate înfipte în sol, cu trupul aplatizat susţinut la înălţimea unor blocuri, cu mii de guri care să şoptească, şuşotească, ciripească sau urle, cînd suav ca o chemare, cînd tainic asemeni unei declaraţii, cînd provocator ca o ameninţare. Crengile se întindeau dupa maşină ca lungi braţe mostruoase terminate cu mîini şi gheare, apoi pădurea rămase în urmă şi cîmpia îi lua locul. Trecerea maşinii era supravegheată de perechi de ochii strălucitori, ochii holbaţi ai nopţii, nu ochii unor animale oarecare, nu, nici gînd. Erau chiar ochii deschişi ai întunericului. Cu două cuţite de lumină maşina desprindea largi felii de întuneric din trupul tăcut, indiferent.
A urmat apoi un alt oraş în care locuitorii se grăbeau spre casele lor, se refugiau în spatele zidurilor, se închideau în propriile lor cămine ca-n sicrie de o noapte, în timp ce bezna cîmpiei parăsite, urmărind maşina, se strecura printre clădiri. Beţivii, vagabonzii şi prostituatele nu se temeau de noapte. Făcuseră un pact cu bezna, căci din întuneric au fost ei născuţi.
În mijlocul oraşului, la marginea unui parc, un gigant a fost transformat în piatră şi stătea acum cu mîinile împreunate cerşind parcă îndurare. În spatele acestuia se înălţa o clădire cu zeci de gemuleţe luminate. Crucea de deasupra îl înştiinţă pe Serge că dăduse peste o biserică. În minte îi răsunau încă spusele Evei, aşa că trase maşina pe dreapta. Închise uşile, trecu pe lîngă statuia ce încerca să-i amintească neştiutele eroice şi memorabile fapte ale unui necunoscut, trecu pragul bisericii nimănui din mijlocul oraşului de nicăieri şi se opri în faţa altarului. Avatarul Domnului îl privea tăcut de pe cruce. Ochii celor doisprezece martori ai vieţii şi morţii acestuia, în tabloul pictat în fundal, îşi aţintiră ochii asupra vizitatorului. Aşteptau. Aveau tot timpul din lume. Omul se mulţumi să privească. Îşi lăsă privirea să rătăcească pe figurile apostolilor, peste înscrisurile latineşti ce împodobeau marginile tabloului, peste coloanele care se pierdeau undeva în înaltul bisericii, apoi se aşeză în faţa treptelor de piatră, îşi sprijini spatele de piciorul băncii şi se uită în ochii celui crucificat. Acesta îi întoarse privirea fără să clipească, fără să întrebe, fără să-i pese.
– Te urăsc Dumnezeule! spuse Serge în liniştea absolută.
Vocea i se rostogoli peste băncile goale, se lovi de pereţi, se făcu fărîme şi se întoarse în mai multe ecouri. “Te urăsc Dumnezeule, te urăsc dumnezeule, te urasc…” .
O clipă, Serge avu impresia că lumea întreagă venise să mărturisească asemeni lui, îşi zise însă că nu-i pasă de lume, nu-i pasă de motivele celorlalţi, îi ajunge propria ură.
– Te urăsc. Plăteşti credinţa cu suferinţă, plăteşti adepţilor tăi cu moarte, cu chinuri, cu suferinţă şi lacrimi. Cînd se roagă în genunchi în faţa ta, le întorci spatele să nu-i auzi. Vrei să fii iubit, preaslăvit, dar nu-ţi pasă. Ai puterea să faci orice, ai cunoştinţele să faci orice, dar toate astea le-ai folosit pentru a face o lume bolnavă, o lume sadică. De ce să mai creadă cineva în tine? Pentru ce să ţi se închine cineva? Nu ai şi nu ai avut niciodată nimic de oferit. Vorbe goale, promisiuni deşarte, basme despre paradis şi fericire, dar nu mişti un deget cînd cei care cred în tine îţi cerşesc îndurarea. Îi laşi să moară în chinuri, inutil. Prin viaţa lor puteau face ceva util, prin moartea lor poate că fac loc altor generaţii să se nască, dar moartea însoţită de chinuri vorbeşte despre sadismul sau despre nebunia ta. Asta eşti Dumnezeule, un mare şi atotputernic nenorocit înnebunit de puterea pe care o ai. Atît.
Serge ştia că nu va primi răspuns. Ştia că cel care nu şi-a plecat urechea la rugăciuni nu va fi dispus sa bage în seama nici blasfemiile. Nici nu voia un răspuns, oricum durerea pe care o simţea nu ar fi fost alinată de vorbe, dar formularea acuzaţiilor îi făcea bine. Avea impresia că, spunînd cu voce tare ce gîndeşte, împărtăşeşte cu cineva gîndurile ce-l frămîntă.
Aşa că a fost cu atît mai surprins să vadă că cel răstignit coborî de pe cruce. Se întinse, păşi peste altar, apoi sări jos pe podeaua de piatră. Coborî scările şi se opri alături de Serge, ezită o clipă, apoi se aşeză pe ultima treaptă, faţă în faţă cu cel care tocmai comisese un sacrilegiu.
– Tu îl urăşti? Eu ce să zic? Am făcut întocmai ce mi-a cerut să fac. Poate că nici nu aş fi putut face altfel, dar nici nu am încercat. Am crezut în el pînă la capăt şi m-a lăsat să fiu trădat, m-a lăsat să mor ucis cu bestialitate, în chinuri, alături de criminali, răstignit pe o cruce. M-au omorît cei pe care îi iubeam, m-au omorît oamenii, dar nu sînt ei de vină, vinovat este El, cel care a făcut lumea asta aşa cum este, cel care a făcut oamenii să fie aşa cum sînt. El care permite ca nevinovaţii să fie chinuiţi inutil, el care permite ca moartea să fie şi umilinţă. El căruia nu-I pasă de copiii care mor de foame, nu-I pasă de miile de morţi inutile, nu-I pasă de nimic. E un sadic şi un nebun, precum ai spus.
Serge se pregăti să-i răspundă cînd cineva îl scutură. Era preotul bisericii.
– Vă este rău, domnule?
Serge îşi dădu seama că aţipise stînd pe jos pe dalele de piatră. După oboseala acumulată într-o lună şi jumătate, nu era de mirare. Îşi întoarse privirea de la preotul îngrijorat spre altar. Avatarul Domnului stătea nepasător pe cruce, în fundal, ochii celor doisprezece martori priveau fără să vadă. Focalizarea li se şterse din priviri şi luminiţa vieţii se stinsese. Nu, nimeni nu-i dădu un răspuns, doar visase. Se ridică în picioare, îsi ceru scuze de la preot şi porni către ieşire. Ajunse deja aproape de uşă cînd vocea îl făcu să tresară.
– Să nu uiţi ce ţi-am spus.
Se întoarse surprins. Părintele venea în urma sa, neauzit.
– Poftim?
– Întrebasem doar dacă te simţi bine. Nu prea pari în apele tale…
– Sînt bine, părinte. Cît de bine pot fi. Mi-am îngropat azi cel mai bun prieten şi încă îmi caut liniştea.
Contrar aşteptărilor, preotul nu se apucă să amorseze o predicuţă. Se mulţumi să-i spună că îi pare rău şi că timpul vindecă toate rănile. Apoi se întoarse cu spatele la Serge, trecu prin culoarul lăsat liber între bănci şi se aşeză în genunchi pe prima treaptă de piatră. Scriitorul ascultă o vreme rugăciunile bolborosite ale preotului, apoi ieşi din biserică. Se întoarse în uşă pentru o clipă, avu o tresărire cînd cel crucificat îi făcu cu ochiul din celălalt capăt, apoi închise uşa.

A condus toată noaptea pe drumul de întoarcere. A oprit o singură dată la o benzinărie, a făcut plinul, a băut o cafea şi şi-a văzut de drum. Primele raze ale Soarelui s-au ivit de după dealuri tocmai cînd a oprit în faţa casei. Soţia şi copiii încă dormeau, aşa că, umblînd pe vîrfuri pentru a nu-i trezi, s-a apropiat de pat şi i-a sărutat. A mers apoi în bucătărie, şi-a făcut două sandvişuri cu şuncă, a băut o cană cu lapte şi s-a întins pe canapeaua din camera de zi. Voia doar să-şi ţină ochii închişi, dar a adormit instantaneu.
Se trezi abia după lăsarea întunericului. Din camera copiilor se auzea televizorul şi, din cînd în cînd, rîsete. Nu se dădu jos din pat, ci se întoarse doar cu faţa în sus şi privi tavanul. Aşa îl găsi Eva cînd intră.
– Bună dimineaţa, Soare!
– Da, hai sa facem mişto de un om obosit!
Se ridică în şezut şi o înhăţă de după mijloc. După o clipă de împotrivire, ea se lăsă moale şi fu luată în braţe.
– Cum te simţi, frumoaso?
– Lasă-mă pe mine. Zi pe unde ai umblat azi-noapte, ai fost la femei?
Era vechea lor glumă. Ea îl întreba dacă a fost la femei, iar el răspundea că mai nou mergea la bărbaţi. Acum nu avea însă chef să joace pînă la capăt, preferă să–i povestească visul, halucinaţia sau ce-o fi fost. Eva ascultă fără să-l întrerupă şi cînd termină de povestit primi asigurarea că de-acum încolo i se va face un program de somn, căci are restanţe mari, şi de aici halucinaţiile. Nu putea nega partea cu restanţele, dar tot nu i se păru a fi un răspuns satisfăcător pentru întîmplarea din biserică şi chiar îi spuse acest lucru Evei. Replica ei îl făcu să cadă pe gînduri.
– Eu chiar nu înţeleg de ce te mai miri. Doar ştii că ai o fantezie ieşită din comun. Alţii îşi imaginează cel mult o situaţie, tu eşti însă în stare de mai mult, tu îţi imaginezi oameni, lumi, vieţi întregi, de la naştere la moarte. Dovadă faptul ca personajele tale nu sînt oameni oarecare ce înfruntă situaţii ciudate, ci sînt oameni cu personalitate, cu un trecut, cu un fel de a fi. Reuşeşti să-i faci credibili, reali, aşa că nu te mira dacă fantezia ta, cînd se pune pe treabă fără să-i fi cerut, procedează cu aceeaşi conştiinciozitate, acordînd o importanţă suficientă detaliilor cît să confunzi chiar şi tu halucinaţia cu realitatea. Ce altceva crezi că este o halucinaţie decît u joc imaginaţiei?
– Cred ca ai dreptate, dar ceva mi se pare incredibil. Pentru mine imaginaţia este ca o unealtă de care mă folosesc cum vreau eu. Cum fac cu mîinile. Tu nu ai rămîne surprinsă şi speriată dacă mîinile tale ar începe să facă diverse chestii fără ca tu să le comanzi? Ce, fantezia mea a ajuns să fie aşa, de capul ei?
Pe Eva o pufni rîsul.
– Fantezia ta a fost mereu de capul ei. Gîndeşte-te. Tu nu o comanzi, ci doar îi permiţi sau chiar îi ceri să se manifeste. Ea îşi face treaba, inventează persoane, situaţii, tu poţi interveni trasîndu-i direcţii sau aplicîndu-i o anume cenzură cînd sare calul, dar de cele mai multe ori te mulţumeşti s- o asculţi şi să iei notiţe.
– Asta da, treabă. Vezi de ce zic eu că am cea mai deşteaptă soţie? Însă ce ai spus tu acum are implicaţii…
– Să vezi ce te pleznesc dacă zici că tu, fiind mai multe persoane, eu am făcut sex în grup cînd am făcut-o cu tine!
Serge rîse şi el.
– Acum chiar mă sperii. Nu ştiam că eşti telepată.
Eva se desprinse din îmbrăţişarea lui şi porni spre bucătărie.
– Eşti bărbat şi, după cum prea bine se ştie, voi nu prea vedeţi altceva decît propria persoană. Dacă nu este o femeie lîngă voi e vai de capul vostru. Nu să o cunoaşteţi pe ea, dar nici măcar cu voi înşivă nu vă descurcaţi.
Se ridică şi Serge şi o urmă pentru a continua discuţia.
– Hai că acum exagerezi. Nu sîntem chiar aşa un dezastru.
– Ba da. Sînteţi. Dacă nu are grijă o femeie de voi, nu vă descurcaţi nici să mîncaţi. Sandvişuri, cereale şi lapte, asta ştiţi voi să gătiţi. Bărbaţii…
Zicînd asta strîmbă din nas după vechiul obicei, ceea ce îi dădu aspectul unei fetiţe ţîfnoase, mimică ce-l făcea mereu pe Serge să rîdă. Nu-i răspunse pentru că se ştia vinovat. Degeaba era mîncare gătită în frigider, că el preferase să-şi facă un sandviş decît s-o încălzească.
Se aşezară la masă după ce Eva chemă şi copiii. Mîncară în linişte o vreme, dar atmosfera părea mult mai relaxată decît fusese în oricare dintre serile trecute de cînd au aflat despre boala lui Andre. După cină, copiii au fost trimişi la culcare, Eva anunţă că se bagă şi ea în pat şi-l întrebă pe Serge dacă o urmează. Acesta era convins ca nu ar putea să adoarmă, abia se trezise, aşa că se scuză spunînd că a rămas în urmă şi cu scrisul.
O sărută pe Eva şi porni spre camera de lucru. Închise atent uşa, dădu drumul la calculator, dar, în loc să se aşeze pe scaunul din faţa monitorului, preferă să stea în fotoliu. Trebuia să-şi facă ordine în gînduri. Moartea lui Andre îl afectase mult mai mult decît lăsase să se vadă şi deşi nu discuta subiectul cu Eva, nu reuşise să treacă peste cele întîmplate.
“Timpul vindecă rănile, după cum a spus preotul. Timpul, răbdarea şi mersul egal al zilelor. De fapt nu există vindecare, ci doar acceptarea celor ce nu pot fi schimbate. Nu e nici o vindecare, ci doar obişnuinţa cu noile dureri. Omul nu se vindecă, nici gînd, doar învaţă să trăiască cu propriile-i dureri, pînă devin parte a lui. Ca o măsea cariată. Doare îngrozitor la început, apoi, odată ce nervul moare, devine doar o gaură în care poposeşte limba, mai doare uneori, dar la un moment dat mai mult l-ar deranja pe om să caute inutil cu limba după locul dătător cîndva de chinuri. Se depune praful peste dureri şi ajungem cîndva să nu mai putem distinge ce acoperă moviliţele de colb. Însă durerile rămîn acolo, trăiesc şi aşteaptă ziua cînd o adiere le scoate iarăşi la vedere. Sînt fantome ce revin cu regularitate, nu mor decît odată cu cel care le găzduieşte. Uitarea nu-i vindecare… aşa că timpul nu vindecă. Doar aduce noi şi noi dureri şi le depune în noi şi noi straturi, pînă nu mai sîntem capabili să distingem dureri individuale în marea masă de sedimente. Îmbătrînim şi zicem că uităm, dar de fapt tot ce se întîmplă e că avem atîtea poveri de cărat încît nu mai reuşim să le distingem. O singură mare greutate. Şi oboseala în oase. Bătrîneţe. Eşti bătrîn cînd ai ajuns să ai mai mulţi prieteni morţi decît vii.”
Lui Serge nu-i plăcu direcţia în care o apucară gîndurile lui, aşa ca încercă să le abandoneze. Cea mai bună metodă pentru asta era să se aşeze la calculator şi să permită fanteziei sale să nască încă o poveste. Se ridică aşadar din fotoliu şi se aşeză pe scaun. Deschise fişierul text, parcurse rapid ultima frază scrisă şi începu un nou capitol. Nu reuşi să scrie decît cîteva cuvinte cînd, brusc, se făcu întuneric. Crezu că s-a luat curentul, aşa că încercă să plece spre uşă pentru a căuta o lumînare. Îşi aşeză palmele pe masă şi dădu să se ridice cînd… ecranul se lumină din nou. În locul textului avea în faţa ochilor o imagine. Una familiară.
Pe moment nu reuşi să-şi dea seama de unde cunoaşte locul, apoi dintr-odată imaginea se extinse cuprinzînd întreaga cameră, desfiinţă pereţii şi ajunse pînă la orizont. Scaunul dispăru de sub el şi se trezi stînd în picioare pe nisipul unei plaje. Valurile molcome ale unei mări liniştite se spărgeau la mal şi o slabă adiere îi purta către nări mirosul vag sărat al apei. O voce îl făcu să se întoarcă brusc. Ceea ce văzu îl lăsă cu respiraţia tăiată. O mulţime de oameni stăteau îngenuncheaţi în nisip şi se rugau cu mîinile împreunate. Murmurau cuvinte neînţelese, cu privirile aţintite spre el. Îi părură vag familiari, apoi, cînd privi în depărtare, mînat de un impuls, văzu amănuntul care îl făcu să înţeleagă. Un cap gigantic, de mărimea unui munte, îl privea cu nişte ochi cît nişte lacuri. Nu putea fi decît creatura din Febra. Se căscă o adevărată grotă gigantică, un puţ cît un vulcan şi o voce monstruoasă tună către el.
– Îndurare, Doamne. Fie-ţi milă de mine, Dumnezeule atotputernic.
Apoi capul căzu înapoi în spatele dealurilor îndepărtate de parcă şi-ar fi pierdut susţinerea. Serge se întoarse către mulţimea de oameni şi-i privi mai atent. Începu să-i recunoască. În rîndul de faţă, cea mai apropiată persoană era un bărbat. După cum îşi mişca buzele, Serge înţelese că repeta acelaşi mesaj ca şi uriaşul.
– Îndurare, Doamne. Fie-ţi milă de mine.
Pe unde se uita, acelaşi mesaj îl recunoştea pe toate buzele. Înfrigurat, trase adînc aer în plămîni şi urlă la mulţime.
– Tăceţi! Nu vreau să vă mai aud! Nu vreau…
Încetă să mai urle, căci toţi oamenii rămăseseră făra glas. Gura le înţepenise după cum o aveau în momentul în care urlase la ei. Voce nu mai avea nici unul, stăteau doar cu dinţii încleştaţi ori cu buzele deschise într-o rugăciune mută.
Serge întinse un deget către bărbatul aflat în faţă.
– Tu. Cine eşti?
– Eu? Sînt David, Dumnezeul meu. Neînsemnatul şi nerecunoscătorul David. Sînt acel David căruia i-ai dat viaţă şi l-ai pus să trăiască într-o lume de coşmar. Acel David pe care l-ai condamnat la moarte, l-ai lăsat să se stingă, să scape, apoi, dintr-un moft, l-ai readus la viaţă să mai trăiască, să mai sufere. Cea de lîngă mine este Sirce. Acolo, ascunsă după acel grup de soldaţi, este Clithonie. Sîntem cu toţii creaţiile tale, Doamne. Noi trăim în lumea Carnavalului de Fier. Soldaţii aceia sînt din Crucifix. Mai înainte ai văzut capul gigantului din Febra, iar acolo în spate, grupul ce stă izolat de noi, sînt cei care locuiesc pe gigant. În frunte cu Liza. Put a transiraţie şi a grăsime rîncedă într-atît, încît nu-i putem suporta. Acolo, în stînga, îi poţi vedea pe Sarah, Mathias şi Cornelius, alături de toţi ceilalţi din Lacăte Carnivore. Lîngă ei stau Jeanne şi Marc din Doctorul Schelet. Îşi fac bine treaba. Păzesc toate acele sicrie în care oasele celor închişi continuă să crească. Sînt ajutaţi de Peticitoare. Dar sînt prezenţi şi Nath, Patricia şi chiar diavolul Cacouna, e aici şi Sarah cu monstrul său, copilul David îşi retrăieşte la nesfîrşit alături de noi Coşmarul său de închiriat. Ţie ţi se închină, Doamne, Georges Sarella şi cealaltă Sarah, cea din Destroy, mila şi îndurarea ta o cerşeşte a treia Sarah, Judith şi Barney, cei din Bulevardul Banchizelor. De tine se roaga Waldo, Lisiah, Sirce, Lona, David, Henry şi sute şi mii. Tu ne-ai dat viaţă, Doamne, şi tu ne-ai creat lumea. Şi te urăsc. Plăteşti credinţa cu suferinţă, plăteşti adepţilor tăi cu moarte, cu chinuri, cu suferinţă şi lacrimi. Cînd se roagă în genunchi în faţa ta, le întorci spatele să nu-i auzi. Vrei să fii iubit, preaslăvit, dar nu-ţi pasă. Ai puterea să faci orice, ai cunoştinţele să faci orice, dar toate astea le-ai folosit pentru a face doar lumi bolnave, lumi sadice. De ce să mai creadă cineva în tine? Pentru ce să ţi se închine cineva? Nu ai şi nu ai avut niciodată nimic de oferit. Vorbe goale, promisiuni deşarte, basme despre paradis şi fericire, dar nu mişti un deget cînd cei care cred în tine îţi cerşesc îndurarea. Îi laşi să moară în chinuri, inutil. Prin viaţa lor puteau face ceva util, prin moartea lor poate că fac loc altor generaţii să se nască, dar moartea însoţită de chinuri vorbeşte despre sadismul sau despre nebunia ta. Asta eşti Dumnezeule, un mare şi atotputernic nenorocit, înnebunit de puterea pe care o ai. Atît.

Serge tresări. Deschise ochii. Stătea în vechiul său fotoliu, calculatorul continua să bîzîie şi primele raze ale noii zile pătrundeau prin fereastra deschisă. Era răcoare, dar Serge nu se ridică pentru a închide geamul şi nici nu se întinse pentru a lua pătura şi a se acoperi. Ceea ce îi spusese David în vis, deşi nu era nimic altceva decît propriile-i cuvinte adresate unui Dumnezeu nemilos, îl atinseseră…
“ …sînt Creator. Dacă e adevărat că lumea noastră s-a născut dintr-un gînd, din gîndul conştient al cuiva raţional, atunci s-ar putea ca şi gîndurile noastre, de cînd am devenit fiinţe raţionale, să fie capabile să nască lumi. Oare Dumnezeu este sadic şi nebun doar din acelaşi motiv pentru care mă pot considera la fel şi pe mine propriile-mi creaţii? Poate că nici el nu îşi dă seama că noi, creaţiile sale, sîntem vii, reali…”
Se ridică de pe fotoliu şi scrise ultimul capitol. Îl lăsă pe David să moară. Să-şi găsească odihna mult dorită.

4107 vizualizari

17 Comentarii

  1. gaby spune:

    felicitari ,o creatie care creeaza ginduri in mintea noastra,despre impactul suferintei si cit este ea de straina si refuzata de noi,mai usor parca de suportat atunci cind e vorba de suferinta noastra si chinuitoare cind e vorba de a celor dragi….
    da,scriitorul este un creator de personaje care traiesc in mintea lui ,dar si in mintea noastra a cititorilor,fiecare avem o gramada de prieteni din acestia imaginari,numai ca nu sintem considerati bolnavi psihic pt ca sint creati de altul si nu de noi insine….
    nu stiu cum o fi cu scriitorii,dupa ce isi termina o povestire….oare ei ii mai tin minte asa bine?sau sint concentrati deja asupra altor personaje care le vor expune ideile?

  2. gaby spune:

    mi-a placut si cum gindea andre:”aşa reuşise să-şi creeze propriul Dumnezeu, unul cu care purta lungi discuţii, unul care nu avea chip, nu avea corp, dar devenise la fel de real în propria-i lume pe cît de reali erau eroii lui Serge pentru cititori. Credinţa lui într-un creator atoateştiutor nu avea la bază nici o dogmatică şi nici o religie, era bazată mai degrabă pe familiaritate. Dezbătuse în sinea sa de atîtea ori conceptul şi-l întoarse pe toate părţile, încît sfîrşise prin a-l simţi pe Dumnezeu un vechi şi omniprezent prieten.”

    si ceea ce astepta el sa ii explice,”aşteptase un răspuns divin care să explice pe baza unor raţionamente superioare motivaţia din spatele deciziei unei femei.”…..

    daca serge si andre si-ar fi dus gindurile mai departe in legatura cu ceea ce e capabil creatorul,si-ar fi dat seama ca actele de creatie sint asemanatoare,dar puterea mintala fiind diferita , putem spune ca creatorul e constient de ceea ce face,cum scriitorul nu stie exact care sint implicatiile gindurilor sale….

    personajele create nu traiesc intr-o lume a lor,de care sa fie constiente,ele prind viata cind cineva citeste ce a scris povestitorul…..daca nu am fi noi cititorii ca niste Pygmalioni,sa dam viata unor slove asternute pe hirtie ,ei nu ar exista….

    pe cind noi si restul universului existam indiferent ca cineva ne vede sau nu ….si avem si liberul arbitru,de a alege binele,chiar daca sintem rai,si raul chiar daca avem calitati care ne-ar face capabili sa fim oameni minunati….

  3. gaby spune:

    iar acest creator,ne-a dat minte ca sa cautam legile de functionare,pe care ar fi bine sa le invatam,ca sa nu mai suferim noi si cei apropiati….

    daca nu ne-ar fi dat aceste legi,nu am fi devenit responsabili,desi sint cam putin care sint sau vor sa fie constienti de ceea ce fac prin obiceiurile rele,care strica genele si apoi ne imbolnavim…

    inainte de a afla ce a spus Bruce Lipton,despre Noua biologie eu am stiut aceasta lege,daca ma supar,ma imbolnavesc,asa ca am avut tot timmpul de ales,ori caut sa fiu vesela ca sa asigur sanatate corpului,ori sufar de ceva,ori o alergie sau un abces,sau o raceala puternica…si am ales sa elimin intii suferinta mintala,si sa imi caut motive de bucurie…muzica,dans,ajutorarea altora..

    despre stilul de viata sanatos toti stim cite ceva,dar cine e cel care pune in practica ce stie?

    daca nu am trage consecintele a ceea ce facem si gindim ,am mai deveni responsabili?poate macar cei din jur vor vedea consecintele unui stil de viata nesanatos….

    cit despre ajutorul prin rugaciune,creatorul are aceleasi reguli pt toti,pt ca sint si necredinciosi,si unde ar fi dreptatea daca unii ar fi favorizati….?
    si cred ca daca ajuta pe cineva,il ajuta pe unul care ar lua cunostinta de legile sanatatii si le-ar aplica….
    unii mor tocmai pt ca ei sint tristi si nu vor sa mai traiasca,genele se inactiveaza ,iar pt acestia moartea e o binecuvintare…..dar scurtarea benevola a vietii prin lipsa de pofta de viata ,are aceste consecinte dureroase,caci altfel cum sa dispara viata din noi?

    uite de aia legea mea e veselia si pofta de viata indiferent de conditii,care de obicei sint neprielnice acestei stari…..lol…

    o adresa pt cei care vor sa evite suferintea….succes!
    http://www.revelatia.ro/docs/sl_vpc.html-doctorul sang lee,vorbeste despre gene si vindecare prin cuvint….

    scuze pt cit am scris…

  4. gaby spune:

    am vazut ca linkul nu functioneaza si il mai pun odata…
    http://www.revelatia.ro/docs/sl_vpc.html
    -doctorul sang lee,vorbeste despre gene si vindecare prin cuvint….
    sper ca nu te superi Feri,ca daca va disparea suferinta ,vei raminea fara piine,nemaiavind personaje care sa treaca prin multe tocmai din cauza suferintei….
    succes la scris ,abia astept si alte povestiri!

  5. Balin Feri spune:

    Merci Gaby pentru comentarii şi pentru răbdarea de a mă citi.
    În privinţa suferinţei…stai liniştită, nu dispare prea curând din lume. Iar dacă totuşi se întâmplă printr-o minune una ca asta, atunci voi avea două noi subiecte: fericirea eternă cu toate implicaţiile ei şi…marea plictiseală.

  6. gaby spune:

    feri nu a trebuit sa pun rabdarea la incercare, a fost o placere pt mine…..
    si chiar daca suferinta nu va disparea curind,chiar mi-ar place sa citesc despre fericirea eterna…..lol…..

    desi ,daca sintem fericiti prin alegere,avem aceleasi probleme de rezolvat,numai ca vom fi mai capabili sa le rezolvam….

  7. Balin Feri spune:

    Fericirea nu este o alegere, cum nici nefericirea nu este. Cel puţin nu atâta timp cât nu putem să ne inducem singuri aceste stări. Însă chiar şi considerând că am putea, fericiţi fiind nu am fi mai capabili să rezolvăm probleme, din contră. Condiţie a fericirii este şi lipsa problemelor aşa că acea fericire ireală ar începe prin negarea existenţei problemelor. Cum le-am putea rezolva dacă nici măcar nu le-am recunoaşte sau nici măcar nu am conştientiza că ele există? Sau de ce am vrea să le rezolvăm dacă am fi fericiţi cu ele?
    Ia uite dom’le câte subiecte de povestiri. :))

  8. gaby spune:

    daca ai sti cit de distructiv este si un gind,vezi video-ul Cind mintea si materia se intilnesc-bruce lipton,si ai sti ca doar gindind rau si mentinind o stare negativa ,iti pregatesti o gaura in buzunar pt viitoarele medicamente pe care le vei lua pt a fi in forma,sau chiar iti pregatesti moartea,nu mai astepti sa fii fericit natural…..
    cum am inteles eu ca s-ar putea pune ini practica ?
    vad o problema,ma loveste un gind si o suparare,normal e sa fiu trista,dar imi spun,ei nu ,ia sa vad ce pot face in acest caz,ajutorul cui sa il cer daca nu reusesc singura,si dupa o evaluare rationala ,imi spun -ce sa ma mai ingrijorez,voi face ce pot,ca oricum cu ingrijorarea nu rezolv nimic,si aleg sa ma simt ca si cum as fi fara probleme,si cu serotonina in minte….

    la urmatoare problema fac la fel si tot asa…..
    nu m-am referit la fericirea eterna,nu cred intr-adevar ca se poate induce,pt ca ar rezulta ce ai spus tu,dar sa tindem spre fericire,dupa ce luam cite un soc cred ca putem….

    uite pe andre cred ca l-a bagat in mormint,tigara,si iubirea neimplinita

    sint atit de vii personajele tale,parca ar fi prietenii mei,actioneaza normal si simt normal,nu e nimic fortat in ceea ce fac si spun,si mi-a placut descrierea luptei care s-a dat in mintea lui andre cel credincios,toti trecem pe aici,si chiar uneori moartea e mai de asteptat ca o eliberare decit suferinta…..si chiar la Isus ne duce mintea imediat cind ne intrebam -pt ce?si la el pe cruce….unde era Dumnezeu atunci?…..unde este cind suferim noi sau cei dragi?…

    poate sintem lasati sa tragem consecintele faptelor si actiunilor noastre si ale altora,ca sa nu ni se para ca sintem iluzii
    oricum cred ca 99%din probleme ni le facem noi,doar la astea m-am referit…..
    ei vezi cite ginduri stirnesti prin povestile si personajele tale?asta e talentul tau…..:)

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.