REVISTA NAUTILUS / Proza / Colonizare

Colonizare

Catalin Cofaru • 21:42 - 02.10.2011 • 

Individul făcu un pas înainte, pe lângă balustrada de fier ruginit. Apoi încă unul, în timp ce prin minte îi veneau de-a valma tot felul de amintiri răzleţe. Întorcându-şi privirea, văzu pe cineva alergând spre el.

După care urmă al treilea pas…

***

Era primul care păşea pe solul acelei planete. Cuprinse cu privirea tot ceea ce se întindea de la navetă către linia orizontului şi un puternic sentiment de teamă împletit cu un altul de bucurie puseseră stăpânire pe el.

Un pas mic pentru mine, un salt uriaş pentru…” îşi zicea în momentul în care şirul gândurilor îi fusese brusc întrerupt de glasul superiorului său:

– Înaintează! Trebuie să ne grăbim, gravitaţia oricum ne va pune probleme şi poate periclita misiunea. Următorul! Mai repede!

Îşi ridică din nou privirea spre linia orizontului, desluşind de data asta siluetele neclare ale unor artefacte bizare. Lumina pătrundea prin norii de praf aflaţi deasupra solului, acest fapt contrastând puternic cu senzaţia că totul părea mort. Încă de la primul pas se dezechilibră şi căzu, ridicându-se cu un oarecare efort. Solul îl atrăgea ca un magnet. Constată astfel cu mâhnire că, în ciuda zecilor de ore de antrenament, câmpul gravitaţional al planetei îi crea probleme. Şi nu numai lui, ci tuturor celor ce părăseau naveta în urma sa: în total opt membri ai echipajului.

Trecuseră pe lângă nişte construcţii metalice care se înălţau deasupra solului. Imaginea acestora îi făcu să se oprească pentru câteva clipe, aruncându-şi priviri unul celuilalt. Păreau foarte vechi, evident supravieţuind creatorilor lor. În cele din urmă, se urniră din loc şi ajunseră la gura unei peşteri. Se aflau între nişte pereţi înalţi de stâncă pe care se puteau desluşi un fel de hieroglife şi în mijlocul cărora zăceau câteva schelete care aparţineau unor stranii fiinţe bipede, cu braţe lungi şi craniul dispus la extremitatea superioară a unei înşiruiri fragile de vertebre.

La prima vedere, acestea erau într-o stare foarte bună de conservare, însă atunci când unul din membrii echipajului atinse un schelet, din oase nu a mai rămas nimic altceva decât o pulbere fină ce a fost imediată luată de palele de vânt ce veneau dinspre gura peşterii.

– Crezi că ar trebui să utilizăm metodele noastre de a reconstitui vechile corpuri? se adresă unui semen de-al său.

– Nu sunt sigur. Cert este că s-au primit rapoarte conform cărora se petrec lucruri stranii aici!

După lungi consultări, membrii echipajului au luat unanim decizia: vor avea loc reconstituiri! Acestea, conform procedurilor standard, se bazau pe conexiunile induse artificial la nivelul craniului. Odată aceste conexiuni activate, impulsurile vor forţa începerea procesului de reconstituire a ţesuturilor, a organelor, apoi a creierului şi în final a vechii personalităţii a individului respectiv.

Într-una dintre cutiile pe care le luaseră cu ei atunci când coborâseră din navetă se afla un dispozitiv metalic, de dimensiuni reduse. Prelevară un mic fragment dintr-unul din craniile aflate în peşteră, apoi îl puseră în aparat. După care unul dintre ei apăsă o combinaţie codificată pe tastele dispozitivului. Dacă totul mergea conform planului, în câteva momente, un fost locuitor al acestei planete, complet reconstituit, va sta în picioare în faţa lor.

În clipa următoare, pe suprafaţa plană dispusă lângă aparat, se materializă cadrul osos aparţinând unei fiinţe. Pe scheletul acesteia se formau nişte vene prin care circula un fel de fluid. Peste aceste vene apărură ţesuturi care luat forma unor muşchi şi tendoane, după care totul era acoperit cu o piele deschisă la culoare. În paralel cu acest proces, în interiorul craniului, se făcea vizibil creierul acelei fiinţe. Faţa luase o formă foarte stranie, toate elementele ei importante fiind dispuse înghesuit în centru. Se distingeau două globuri oculare de o parte şi de alta a unei cavităţi proeminente. Înţeleseră că era vorba de doi ochi, însă nu semănau deloc cu ai lor. Iar capul astfel format se unea cu restul trupului printr-un gât tubular.

După ce întreg procesul luă sfârşit, fiinţa din faţa lor începu să-şi mişte extremităţile celor două membre superioare care erau întinse pe lângă corp, clipi de câteva ori, apoi îşi deschise larg ochii. După ce inspiră adânc aer, ceea ce făcu să i se umfle cavitatea toracică, îi privi. Ei îl studiară îndelung, constatând că lungimea corpului era aproape aceeaşi cu a lor.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă.

– Cum ai reacţiona dacă ţi-am spune că suntem veniţi de pe altă planetă?

După o clipă de ezitare, individul se ridică în capul oaselor.

– Ascultaţi.. eu mă deplasam liniştit  şi…

Se ridică în picioare.

– …şi la un moment dat ceva m-a fixat locului. Nu îmi puteam mişca picioarele, aşa de tare mă atrăgea!

Membrii echipajului nu înţelegeau despre ce vorbea. În acelaşi timp se şi mirau de faptul că se puteau face înţeleşi, puteau comunica. După ce îşi aruncară reciproc priviri, unul dintre ei zise:

– Această planetă e pustie! Despre ce anume vorbeşti?

– Nu a fost întotdeauna aşa. Era o vreme când clocotea de viaţă! Până au apărut ei…

Urmară câteva clipe de linişte.

– Dar credeţi-mă: ceva m-a ţintuit locului! Nu-mi mai simţeam deloc picioarele. Mi le atingeam şi parcă acestea nu-mi mai aparţineau. Pricepeţi ce zic?

Nu primi însă niciun răspuns.

Din relatarea care a urmat, individul a încercat să le istorisească membrilor echipajului faptele prin care a trecut. Pe măsură ce vorbele lui se înşiruiau în propoziţii şi acestea formau fraze, pe ecranul tridimensional scos la iveală din mormanul de echipamente se materializau scene ce se succedau una alteia ca într-o producţie cinematografică.

***

Făcu un pas înainte pe lângă balustrada de fier ruginit, fără să se gândească la nimic. Apoi încă unul. Prin minte îi veneau amintiri de-a valma. Întorcându-şi doar o clipă privirea, văzu farurile unei maşinării care se oprise la câţiva metri depărtare. Apoi pe cineva alergând. După care al treilea pas, dar rămase apoi pe loc, fără să se mai poată mişca…

***

– Simţeam cum fiinţa mea iese din carcasa trupului. Conştientizam faptul că totul ajunsese la un sfârşit atât de trâmbiţat de alţii, dar care se tot amânase…

După aceea, se petrecu ceva straniu – fenomenul pe care-l povestise începea să se repete chiar acolo, sub ochii echipajului. Se încheiase un ciclu şi începea altul, doar că de data aceasta etapele se derulau mai rapid ca de obicei.

În câteva secunde rămăsese doar un schelet ale cărui segmente se prăbuşiră fără vlagă, amestecându-se întocmai ca şi piesele căzute de pe o masă ale unui puzzle. Locul individului fusese luat de o creatură pipernicită. Curând după acest moment apăru din spatele ei o a doua creatură, similară din multe puncte de vedere.

– Deci sunteţi doi?

– Da, suntem doi. E ca atunci când te priveşti într-o oglindă, dar imaginea ta e reală, o poţi atinge!

Membrii echipajului se priviră miraţi, nefiind prea siguri de ce se întâmplă.

– La început eram cu toţii paşnici, dar acum ceva lipseşte şi cred că…

Nu mai apucă să spună nimic altceva. Celălalt îl lovise în cap atât de tare încât se prăbuşi fără vreo şansă de a reacţiona, după care se dezintegră rapid. Echipajul bătu în retragere, privind cum individul care rămase în picioare începea să se schimonosească degajând o lumină slabă şi divizându-se la rândul lui în trei indivizi mult mai scunzi faţă de cei dinaintea lor.

Proceniturile rezultate se repeziră – fără a-şi trăda în vreun fel intenţiile – către unul din membrii echipajului, reuşind să-l zgârie cu ghearele sale. În urma luptei ce se iscase, creaturile ieşiră învingătoare, în timp ce învinsul zăcea fără suflare într-o baltă de sânge. Imediat după aceea, multiplicările continuară, alţi indivizi făcându-şi apariţia. Şi încă o dată. Din ce în ce mai mulţi. Erau sute! Mii!

Particularitatea evidentă era că indivizii paşnici erau ucişi de ceilalţi, mult mai predispuşi spre violenţă şi cruzime. Unul câte unul, componenţii echipajului navetei au fost ucişi, trupurile fiindu-le devorate de gheare minuscule ce scormoneau solul, distrugând totul în calea lor. Erau deja la câţiva paşi de navetă când, unul dintre ei, o luă la fugă spre uşa de la intrare ce rămăsese deschisă.

***

Întorcându-şi doar o clipă privirea, văzu cum semenii săi distrugeau locul pe care fiecare dintre ei îl numeau „acasă”. Ca din senin, ploaia iscată biciuia solul încărcat de praful gros. Făcu un pas înainte fără să se gândească la absolut nimic. Stropii loveau balustrada de fier ruginit a scării de acces în navetă.

Apoi încă unul.

Prin minte îi veneau amintiri de-a valma. Întocmai ca într-un continuu déjà vu, i se derulau imagini aparţinând unor indivizi care coborau din navetele lor şi încercau să intre în contact cu reprezentanţi ai speciei sale. Dar fără vreun rezultat, totul era în zadar. În plus, scena se repeta la nesfârşit.

Văzu farurile unei maşinării care se oprise la câţiva metri distanţă de el. Apoi pe cineva alergând în direcţia lui.

După care al treilea pas.

Rămase însă o clipă pe loc, privind în depărtare la planeta sa. Îi era evident faptul că nu avea de ales, trebuia să-şi ducă misiunea la bun sfârşit.

Decolase în grabă. Înainte de a se înălţa prea sus însă, şi-a ţinut ochii strâns închişi şi a lansat un proiectil atomic. Explozia rezultată a ascuns preţ de câteva clipe planeta de pe care plecase. Conştientiza faptul că în scurt timp nicio fiinţă extraterestră nu va şti că aceasta existase vreodată.

Ştia, de asemenea, că specia lui va renaşte într-un târziu. Poate că aceasta se va întâmpla la momentul potrivit, când destinul va dori ca acest lucru să se întâmple.

Ceva mai târziu, aflat la bordul navetei venite de pe altă lume, pătrunse în fotosfera unei stele şi plonjă cu toată viteza drept în inima ei incandescentă…

2294 vizualizari

3 Comentarii

  1. […] Vişan, Andrei Zorila, Igor Ursenco, Liviu Radu şi alţii).  Vă recomand spre citire textele: Colonizare (de Cătălin Cofaru), Privind înapoi (de Andrei Zorilă) şi Vis cu furnici (de A.R. Deleanu). […]

  2. […] puţin convingătoare este cea de-a doua povestire, „Colonizare”, de Cătălin Cofaru, în ciuda faptului că porneşte de la o temă SF cât se poate de onorabilă […]

  3. rene tinescu spune:

    Felicitari pentru povestire. Succes in continuare.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.