REVISTA NAUTILUS / Proza / Ce ar fi dacă…

Ce ar fi dacă…

Cornel Fetcu • 18:26 - 10.04.2016 • 

– Nu forța! Dacă rupi vreun burghiu o să plătești vreo trei vieți pentru el. Crede-mă că o să te țin în viață… la rece… până când vor plăti urmașii tăi datoria. Iar dacă ei nu țin la tine…

– Nu îl rup, stați liniștit, doar că am dat peste ceva care pare destul de dur și care mă cam pune pe gânduri.

Acesta nu își făcu griji deoarece săpatul prin munți era pentru el floare la ureche, având experiență ca șofer de mai bine de o viață. Putea săpa și cu ochii închiși doar că de data aceasta interveni ceva ce nu văzuse în toată cariera lui. Mașina de forat se urnea cu greu, iar din gaura proaspăt săpată ieșea fum.

– Oprește! Nu auzi cum scârțâie? Scoate mașina să vedem cu ce ne confruntăm.

Șoferul s-a străduit ceva vreme până a scos foratorul în spate setând burghiele pe rotație inversă. Pentru a putea verifica starea solului sau motivul pentru care aceștia nu puteau înainta au aprins luminile suplimentare,

Deja săpaseră în munte și mai aveau de parcurs destul de mult pentru o singură rută. Mai existau niște canale de care se ocupau alte echipe de forat. Era necesară trecerea pe de-a dreptul și pe de-a latul deoarece construirea altor rute ocolitoare ajungea să fie destul de costisitoare, iar lifturile orizontale reprezentau o opțiune mult mai rapidă decât turismele de exterior. Șoferul și șeful lucrării s-au echipat pentru a coborî în spațiul îngust și cețos pentru verificare. Văzând că un burgiu fusese îndoit, șeful îi aruncă o privire plină de ură, bombănind ceva de nedeslușit. Aceștia se apropiaseră de acel zid și constată că un perete metalic și abia zgâriat le bloca înaintarea.

– Ce Dumnezeu? În viața mea nu am pățit așa ceva. Am dat peste tot felul de materiale feroase, pietre și bolovani, dar întotdeauna am trecut prin ele ca prin brânză.

– Dispari din fața mea, țipă acesta către șofer. Foarte nervos se așeză la cârmă, activă setul dreapta de burghie, reglă roțile pentru deplasarea laterală și la final dădu comanda.

Foratorul se porni cu ușurință prin peretele uscat, săpând vreo 10 metri în mai puțin de un minut, după care acesta o opri și începu din nou înaintarea pe lângă acel material care era destul de lung…dar acesta hotărî să sape de jur-împrejurul blocului de metal. După finalizare, după ce dădu mașinăria într-o parte, chemă o altă echipă de evacuare a obiectelor grele.

După un timp foarte scurt sosi la fața locului un fel de buldozer de care au atașat blocul și porni extragerea lui către exteriorul muntelui. În timp ce era tras afară toată lumea începu să exclame de uimire…era un metal straniu, adunat la un loc într-o cantitate colosală. Avea cinci metri lățime și șapte lungime și înalt de vreo 4 metri, de culoare argintie, neted – fără pic de abatere. Părea ceva lucrat și construit de cineva în acel loc care devenise o enigma pentru toti…nu reprezenta doar o anomalie geologică. Un specialist apăru și începu să analizeze încrezător materialul în timp ce, spre norocul lui, ploaia începuse să cadă cu repeziciune curățând blocul de pământ.

După un timp, ca de nicăieri, sosise și armata întrerupând analizarea.

– Ce dracu? sări șeful de lucrare. Cine i-a chemat și p-ăștia? Acesta le ieși în cale să le ceară explicații.

– Vă rog să părăsiți perimetrul și să luați o pauză, pentru două zile, până vom înlătura obiectul de aici, spuse un colonel cu pieptul ieșit în afară, mândru de rangul lui.

– Cu ce drept? Am semnat că orice vom găsi în săpăturile noastre…

– Dă-ne în judecată! îl întrerupse brusc acel colonel. Începeți evacuarea zonei, dădu acesta ordin soldaților înarmați. Luați… obiectul și încărcați-l în camion.

– Două zile le ia să mute blocul? râse șeful furios aruncându-și șapca în noroi apoi se uită încruntat prin mulțimea de muncitori căutând sifonarul. Nu le luase două zile. În mai puțin de o jumătate de oră, soldații părăsiră zona lăsând în urma lor doar foratorii care urmăriseră curioși și cu gurile căscate scurta scenă.

*

– Domnule general, obiectul a ajuns la destinație, în depozit.

– Ceva dubios? îl întrebă acesta pe colonel.

– Deocamdată nimic. Tocmai îl descarcă din camion. Doriți să îl vedeți?

– Nu. Nu. Te las pe tine să te ocupi. Doar să…mă ții la curent dacă apare ceva neprevăzut.

Colonelul părăsi biroul, mirat de nepăsarea și lipsa de curiozitate a generaului, și se deplasă rapid către depozit pentru a asista la descărcarea acelui obiect.

Macaraua il ridicase din camion când acesta văzu ceva.

– Stop! Strigă către manipulant. De jos se vedeau niște urme la baza obiectului. Încercați să îl întoarceți pe o parte față de poziția inițală, ordonă nerăbdător, după care își mângâie mustața proaspăt tunsă.

Macaragiul începu manevrele și îl așeză la sol în poziția cerută de către colonel care se apropie cu pași grăbiți de ceva ce i-a atras atentia, si anume un canal săpat în material ce dezvăluia forma unei intrări. Mirat se uită în stânga și în dreapta și încercă să împingă cu palmele în centrul formei.

Nu se întâmplă nimic, acesta insistă, apăsând în continuare până când începu să-i apară mici broboane de transpirație pe frunte.

– Să încercăm și altceva, se auzi o voce. Acesta se întoarse și îl privi pe soldatul care tocmai apăruse cu aparatul de sudură într-o mână.

– MZ! Crezi că o să meargă cu aia?

– Măcar știm că am încercat, spuse acesta.

Colonelul îi făcu semn să încerce, în timp ce își lustruia chelia cu batista după care își duse foarte tacticos mâinile la spate așteptând rezultatul. MZ aprinse aparatul și încercă să taie prin acel canal.

– Nu trece deloc, spuse soldatul…dar locul unde insistase cu flacăra se înroșise și rămase așa.

– Continuă de jur-împrejur, ordonă Colonelul.

Rămăsese o ramă de un roșu aprins ce strălucea tot mai intens o dată cu trecerea secundelor. Rama încinsă săpă necontrolat în adâncul canalului până se auzi un clic. Ușa începu să se deplaseze spre exterior alunecând pe un fel de șină, dezvăluind un gol în interiorul blocului. Temător, colonelul încercă să arunce o privire…dar deodată interiorul se lumină făcându-l să se dea doi pași în spate. Din acel loc se simțea un miros foarte urât, înțepător.

Uitandu-se atent văzu un fel de cocon suspendat prin zeci de cabluri – funii fixate în tavan, podea și de pereții laterali. Părea un trup de om înfășurat cu tifon și ipsos care semăna mai mult cu o mumie.

– Ptiu, se miră soldatul MZ. Ce să fie oare? întrebă acesta.

– Hmm… O să aflăm când o să apară cei cu laboratorul mob…

Nu își termină fraza că se auzi un fâsâit din camera metalică.

Un cablu se desprinse din acel corp eliberând presiune sau…un fel de gaz. MZ își dădu jos capela de sub care răzbătu părul creț ce necesita puțină atenție din partea frizerului. Colonelul, colonelul Stone, își scoase preventiv pistolul din toc și așteptă câteva secunde fără să clipească. Făcu semn cu două degete și altor soldați să se alăture cu armele îndreptate spre interiorul blocului. Cablu după cablu săreau din mumie parcă smulse de o mână invizibilă până când acel corp se prăbuși la podea. Stone nu clipi nici de această dată.

Toți soldații înlemniseră așteptând un semn, orice semn, din partea colonelului. Mumia începu să miște. Învelișul pocni asemenea unei coji de nucă și se deschise în lateral ca un sarcofag.

*

Am deschis ochii. Lumina orbitoare mă făcuse să întorc capul într-o parte, clipind o vreme până să deslușesc ceva în jurul meu. Mi-am frecat ochii cu mâinile tremurânde și amorțite. – Oare cat am stat închis? mă întrebam. Am deschis ochii larg și în dreptul lor se afla o țeavă de pușcă.

– Nu mișca! am auzit ca un ecou ce-mi zgâria timpanele.

Oricum nu m-aș fi mișcat deoarece leșinasem dinainte de a fi somat. M-am trezit într-un pat imens conectat la tot felul de aparate și legat de marginea patului cu cătușe.

– Te simți mai bine? auzisem prin amețeala ce mă îndemna să vărs.

– Aproape…i-am răspuns șoptit.

– Ce? Apr? Apr ce?

I-am repetat dar nu m-a înțeles. Eu înțelegeam ce spune.

– Mă auzi? Mă numesc…MZ mi se spune…e mai greu de scris și de citit numele meu.

– Eu sunt Trebka (TRBK)…am reușit să scot printre buzele crăpate și gâtlejul uscat.

– Ha? Nu te înțeleg.

MZ era aghiotantul colonelului Stone, un furier sau mai exact…secretarul lui, un tânăr cu par castaniu și creț, ochi negri și blânzi, fața puțin ascuțită și urechi clăpăuge.

– Ce faci aici? apăru și Stone.

– Incercam să purtăm o conversație.

– Cu aprobarea cui? Nu știm cine e și de unde vine. Poate fi periculos…ce a spus?

– Mai nimic. El încearcă să spună ceva dar nu ies decât niște sunete fără noimă.

– Eu sunt colonelul Stone.

– Așa și?

– Repetă, te rog.

– Cred că vorbesc cu pereții.

– Mda…nu înțeleg ce spune. Cred că este cazul să chemi un specialist, un traducător sau chiar și…un expert în hieroglife, dacă stau să mă uit mai atent pe notițele tale. Colonelul privi un pic scârbit carnețelul tânărului soldat ce notase toată discuția noastră.

Acel MZ avea o figură cunoscută. Nu aveam de unde să îl cunosc, poate că avea doar o figură comună.

– Dar eu înțeleg ce spuneți. Voi de ce dracu nu mă înțelegeți?

– Da, da, mormăi Stone, cum spui tu.

Aceștia părăsiră camera. Rămăsesem singur în salon. Nu părea deloc un spital, era prea aranjată camera pentru un spital. În dreapta mea era o ușă din lemn de stejar, așa părea, lucrată manual și imprimată cu motive florale iar pe jos era întins un covor de lână pe care nici nu îți venea să calci la cât de îngrijit era. Mobilierul, la fel ca ușa, era lucrat manual din lemn cu colțuri curbate la cald și cu tapiserie executată din mătase și catifea. Camera înaltă de trei metri lăsa loc draperiilor din fibre naturale și lungi până în podea, să dezvăluie ferestrele largi ce permiteau luminii să cuprindă întreaga încăpere. Mă aflam probabil într-un fel de conac.

Aproape că îmi țiuiau urechile de la atâta liniște, când deodată am observat notițele lui MZ pe care le uitase pe marginea patului. N-am înțeles nici eu ce a vrut să scrie, chiar era nevoie de un expert în hieroglife.– Cum puteam afla de la ei în ce an eram dacă nici măcar nu mă înțelegeau? În toată liniștea gândurilor auzisem cum vorbeau doi medici pe hol…am presupus eu si pe care abia îi auzeam de bătăile inimii mele.

– Are probleme grave la ambele emisfere cerebrale și probleme cu lobii temporali.

Se auzi și o a treia voce, cea a colonelului.

– Pe limba mea?

– Probleme cu amintirile, vorbirea…

– Am înțeles acum. Vezi de ce scriai aiureli pe carnețelul tău?

Se auzi râsul lui MZ. O fi vorba de altcineva, mi-am spus liniștit, eu îmi aduc aminte sau…nu. Mă interesa anul în care eram dar nu știam de ce.

–…organele îi cedează. Probabil că a fost privat de mulți nutrienti. Era conectat la toate cablurile acelea pentru a-i asigura supraviețuirea dar credem că a stat foarte mulți ani închis acolo.– Săracul om, îl compătimeam eu.

– Hei, cum o mai duci? intrase vesel MZ.

Măcar era o figură cunoscută. Am vrut să îi răspund dar am ales mai degrabă să îi zâmbesc sec.

– Spune ceva! Eu te voi asculta indiferent de ce vei spune. Privirea lui hoață mă făcea să-mi pierd încrederea în el. Poate era doar un joc psihologic pentru a mă face să vorbesc.

– În ce an suntem? am zis totuși să încerc.

MZ notase ceva.

– Continuă…

– Unde mă aflu? Cum am ajuns aici? Sufăr de ceva anume?

– De ajuns.

Părea că mă înțelege. Nota cu atenție tot ce-i spuneam după care părăsi încăperea în grabă. După puțin timp intrase colonelul privindu-mă fără a spune nimic.

Oftase. Avea privirea aținitită către mine iar mâinile le ținea în șolduri. Ocoli patul fără a mă scăpa din ochi, iar după câteva secunde întrebă:

– Ce fac eu cu tine? Ha?

– Un căcat, i-am răspuns. Mi-era antipatic și mă bucuram un pic că nu mă înțelege.

Acesta ieși imediat din cameră lăsându-mă iar singur. Nu știu când am adormit dar cert e că era dimineață, cu soarele răsărit de ceva vreme. Cineva trăsese draperiile iar lumina orbitoare mă făcuse să cred că am ajuns în lumea celor drepți.

– Bună dimineață, se auzi MZ dintr-un colț al camerei.

– Du-te dracului și tu, i-am răspuns politicos. Notase iar apoi mă privi uimit.

– Nu e frumos să înjuri, îmi spuse zâmbind.

Făcusem ochii mari la el după care l-am încercat din nou:

– Ești prost sau te prefaci?

– Nu, nu sunt. Cred că am înțeles modul tău de vorbire. Nu e un defect neapărat.

– Și cum ai deslușit ce vorbesc? Și cum de eu înțeleg ce spuneți?

– Nu îți pot răspunde tehnic. Îți pot spune cum vorbești tu. Folosești cuvinte prescurtate cu puține vocale sau deloc. Jocuri de cuvinte…inițiale. Încă îmi este greu să urmăresc tiparul dar încet încet ne vom înțelege. O să dezvolt eu un progrămel, să te poți exprima prin intermediul lui, care să traducă automat ce ai de spus.

Deștept soldățelul, credeam că e doar băiatul lu’ mama ascuns după fusta mustăciosului colonel.

– Eu zic să nu mai vorbești cu nimeni, mă sfătui MZ și îmi făcu cu ochiul.

– De ce?

– E spre binele tău. Deja vor să renunțe.

– Chiar voiam să te întreb. De ce este interesată armata de mine?

MZ a stat vreo două minute până a reușit să înțeleagă întrebarea. Își notase, tradusese probabil și apoi vorbi:

– A! Păi tocmai de aceea îți zic să taci, ca să nu mai fie interesată.

– Dar ce am făcut? Chiar nu îmi aduc aminte.

Începu să îmi povestească cum m-au descoperit. Atunci am avut un moment în care mi s-au activat o parte din amintiri.

– Sunt din viitor, am sărit. Cuvintele ce mi-au ieșit printre buzele vineții sunau de fapt cam așa: sv d vii.

– Nu mă așteptam la asta, scutură MZ capul uimit.

– Doar că a fost o eroare de calcul și…ce eroare. Am ajuns undeva prin era dinozaurilor dar nu am putut să mă bucur prea mult. Tocmai ce se pornise ploaia de meteoriți. Am reușit să zbor într-o peșteră dar acolo s-a defectat transportatorul, nici măcar nu am apucat să îi dăm un nume aparatului. Am fost nevoit să mă bag la somn pentru a ajunge în zilele…

– În zilele?

– Anului 2003.

– Păi suntem în 2003. Și care este scopul calatoriei tale?

– E complicat. De fapt nu e. Felul meu de a vorbi a fost afectat într-un fel de ceva din vremea ta. Și credem că am descoperit sursa.

– Să înțeleg că dacă nu a venit nimeni să te caute…înseamnă că ești pe drumul cel bun?

– Nu cred că mai pot veni. Nu cred că mai dispun și de alte resurse pentru a construi încă un transportator.

– Tot nu-mi vine a crede. Ești bine? mă întrebă acesta îngrijorat.

– Ăăă…da. De ce nu aș fi?

De fapt nu eram bine. Simțeam cum toate oasele erau gata să-mi plesnească, cum venele îmi pulsau de durere de la cât sânge îmi luaseră asistentele și doctorii. Probabil că eram alb ca varul din pricina asta. Voiam să scap de acolo iar dacă urma să mor îmi doream să o fac într-un loc mai familiar sau mai puțin ostil.

Mz își frecă mâinile nerăbdător și cu ochii ațintiți la mine.

– Mai povestește-mi.

– Despre?

Nu aveam idee despre ce vorbea, mă simțeam obosit, lipsit de forța de a mai lupta.

– Mă scuzi, i-am spus, dar aș dori să mă odihnesc puțin.

– Ok…nici o problemă.

Trecuseră două zile până când au venit și m-au luat de acolo mutându-mă într-un spital. Cat am stat singur cu asistentele mute, nepăsătoare și reci, îmi trecuseră o mulțime de moduri de a-mi curma zilele. Să exiști fără să știi cine ești, fără a avea habar de scopul existenței tale și… suferința fizică prin care treceam fără ca cineva să îmi explice de ce sau măcar să mă trateze cumva. Îmi era un pic dor de MZ, măcar mă făcea să uit de durere și mă ajutase într-un fel și cu acele frânturi de amintiri pe care, se pare, că le uitasem ulterior.

În noua locație nu mai eram legat de pat. Oricum nu puteam fugi la ce dureri mă treceau.

– Salut! apăru MZ de după perdeaua trasă.

– Salut!

– Hai că ai scapăt de teste. Au ajuns la concluzia că nu are rost să te mai chinuie. Ești încă sub supraveghere dar nu de aproape ca până acum.

Era îmbrăcat civil, cu blugi și cămașă în carouri, descheiată, iar pe dedesubt purta un tricou alb.

– Uite ce ți-am adus. Dintr-o borsetă a scos un ceas cam butucănos pentru gusturile mele.

– Nici să mă scobesc în nas nu sunt în stare iar tu îmi aduci un ceas? Ceas îmi trebuia mie?

– Vorbește spre el și va traduce automat către casca mea din ureche, spuse senin.

– Interesant…

– Mai mult decât interesant, spuse el bucuros de realizare. Acum…spuneai că ai venit din viitor?

Îmi aduceam vag aminte de asta dar iar îmi trezise amintirile…cumva.

– Da. Am venit cu scopul de a opri Facebook-ul, pentru a-i face să nu dea drumul aplicației. El este motivul îndobitocirii oamenilor și al pierderii limbii care…crede-mă…nu e un pas important al evoluției către viitor ci o întoarcere în timp. Sau poate că oamenii erau așa oricum, și noi eram așa, iar acel program doar ne-a scos în evidență calitățile.

– Păi și ce a făcut acea aplicație?

Am început să îi explic rolul rețelei de socializare și cum oamenii începuseră să scrie cuvintele tot mai prescurtat, probabil din lenea de a tasta, ajungând să dezvolte în timp și forma mea de limbaj sec și nearticulat, asemenea scrisului. Așa s-au pierdut multe cuvinte și sensuri, în special termenii tehnici, școala devenise un loc fără sens. Puțini mai frecventau școala. Fără termeni tehnici, fizica, matematica, deveniseră materii greu de înțeles. În literatură nu mai găseai versuri, rime. Ce poezii puteai face cu niște cuvinte gen brb și asl pls? Acesta fusese și motivul pentru care ne-a luat foarte mult timp să construim acest transportator. Creierul s-a adaptat, sau s-a inadaptat în timp, acceptând forma aceasta de limbaj. Au încercat mulți să se întoarcă la vechile scrieri și vorbit dar nu au reușit, era ca un blocaj mental care nu ne-a permis revenirea.

– Acum am înțeles de ce te-au lăsat în pace.

– Adică?

– Ți-au tot luat mostre de sânge, măduvă, etc. Și au descoperit o anomalie, sau o schimbare, în ADN-ul tău. După descoperire nu i-a mai interesat și altceva. Oricum, nu îmi spune chiar totul colonelul Stone. Am reușit să aud o discuție purtată de acesta la telefon. Aceștia doresc să aducă schimbări în ADN-ul oamenilor injectând un fel de ser în alimente. Vor să scoată pe linia de producție anumite produse alimentare pe care să le poată exporta în toată lumea și care ar putea fi acceptate cu ușurință de către oameni.

– Dar ce e este așa deosebit la ADN-ul meu de vor să…sau…tocmai asta este problema. Eu sunt problema și de aici a pornit totul. Prin schimbarea genelor. Timp de un an de zile au avut timp să aducă schimbările necesare iar în 2004 acea aplicație devenea locul numai bun de testare al reacțiilor oamenilor.

– Să fie oare așa? Poate este doar o aplicație banală. Și dacă e o eroare genetică, de ce și-ar dori să facă asta? Probabil…să ne poată conduce mai ușor? Banii…nefiind interesați de viitorul omenirii și de repercursiunile serului. Câștigul de moment fiind mai intersesant? Și cum ați construit transportatorul dacă oamenii nu mai erau capabili?

– Gene nealterate, a celor ca Stone care probabil vor știi ce să mănânce, sau alterate parțial, în timp – gene normale amestecate cu cele schimbate în trecut rezultând un alt ADN mai puțin afectat. Oricum! De la mine pornește totul și…acea aplicație ajută cumva. Am vrut să râd prostește dar mă oprise tusea. Pe mâna pe care o dusesem la gură observasem o pată de sânge. MZ chemă repede medicul.

– Va trebui să vorbim, spuse medicul după consult.

– Vă ascult.

– Ce a spus? întrebă acesta.

– Vorbiți că înțelege.

– Nu știu prin ce ați trecut. Ne-ați fost adus aici fără nici un act sau istoric medical. Oricum, ați fost adus într-o stare fizică precară și fără cale de întoarcere. Mă uitam la el nedumerit.

– Nu mai aveți mult de trăit, organele cedează una după alta. Doriți să vă chemăm rudele?

– Ce căcat!

Pe MZ îl pufnise râsul deși nu era chiar un moment amuzant. Îi făcu semn doctorului din sprâncene să părăsească încăperea. Simțeam că era ceva în neregulă cu mine, că mult nu mai am de supraviețuit. Interesant era că totuși rezistasem atâta vreme și tocmai acum urma să dau colțul.

Mai speram ca MZ să nu dezvăluie totul lui Stone sau armatei. Părea un copil bun. Și totuși…cât de repede s-a mișcat armata în luarea deciziei schimbării de ADN a oamenilor.

– Te las să te odihnești, spuse MZ strângând din buze.

– Mai stai, i-am spus, mai vorbește cu mine. Ochii mi se încețoșau, pleoapele le simțeam tot mai grele.

– Mai rămâi cu mine, auzeam în șoaptă.

– Mai stau, i-am răspuns. Mai voiam să te întreb ceva… O curiozitate.

Începusem iar să tușesc sec și fără oprire. Aveam să mă sting în curând.

– Spune, întreabă-mă orice, spuse cu milă în priviri.

– De…la…ce vine MZ?

– Mark Zuckerberg!

964 vizualizari

Un comentariu

  1. […] Cornel Fetcu – Ce ar ar fi dacă…. Acel gen de povestire creată special pentru final, însă cu mari eforturi transformate în poticneli: […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.