REVISTA NAUTILUS / Proza / Camuflaj

Camuflaj

Ioana C Vişan • 12:57 - 02.01.2012 • 

Pătura-pisică i se înfăşură caldă şi moale în jurul mijlocului, iar Andrea îşi stăpâni o grimasă, când ghearele acesteia trecură prin haine şi i se înfipseră în carne. Blândul animal n-avea alte arme de apărare, însă era dependent de zonele suferinde, aşa cum ajunsese şi ea să fie dependentă de prezenţa lui. Torsul păturii-pisică nu numai că ajuta la echilibrarea câmpului energetic, micşorând disconfortul, ci acţiona şi drept calmant pentru nervi. Chiar dacă nu era decât o ameliorare temporară, măcar îi ţinea cald.

Ferestrele îngheţaseră peste noapte, anunţând o venire timpurie a iernii. Abia zărea oraşul printre florile de gheaţă. În aerul rece din mansardă, îşi simţea protezele de la încheieturi rigide şi lipsite de graţie. Şoldul dureros protesta mai mult ca de obicei, în ciuda efortului depus de pătura-pisică să îl liniştească. Încercă să-şi încălzească degetele în jurul unei ceşti cu ceai, pe care o bău fără grabă pentru că tot nu avea altceva mai bun de făcut, dar frigul care venea prin geam nu făcu decât să o îngheţe şi mai tare. Era prea devreme ca să dea drumul la căldură. Avea să fie o iarnă dificilă.

Apelul videofonului o aduse în colţul întunecat al încăperii, unde îşi instalase o staţie de comunicaţii pe un birou rudimentar. Pensionară da, dar ruptă de lume nu. Preferă să răspundă stând în picioare, deoarece pătura-pisică nu rezista bine la presiune şi nu ţinea să o necăjească dacă nu era neapărat nevoie. Se baza prea mult pe ea.

– Zack, spuse Andrea, puţin mirată să vadă mutra ascuţită a lui Zack Long apărând pe ecran. Colaboraseră de câteva ori pe vremea când lucra în poliţie, chiar ajunsese foarte aproape de a-l aresta o dată, dar asta fusese în altă viaţă.

– Bună, Andrea, o salută bărbatul, dând din cap, iar zulufii cânepii îi dansară în jurul feţei Ce faci? Ocupată?

Andrea trase cu coada ochiului la mormanul de haine de pe pat, care aşteptau să fie spălate, şi decise să nu răspundă.

– De ce întrebi?

– S-ar putea să am ceva pentru tine. Ce zici de un scurt voiaj în sud? Soare, cald, toate cheltuielile plătite…

– Ce să fac acolo?

– Nimic ilegal, îşi ridică Zack mâinile în aer. Doar să cauţi pe cineva.

Andrea clătină din cap.

– Nu cred că e o idee bună.

Zack uita prin câte trecuse cu mai puţin de un an în urmă. Imaginile transmise de cameră erau înşelătoare. Chiar dacă arăta normal, chiar bine după părerea unora, înăuntru era făcută numai din bucăţi. Iar persoanele dispărute aveau prostul obicei de a le da mare bătaie de cap investigatorilor. Nu se simţea în stare să o ia de la capăt.

– Mai întâi ascultă-mi propunerea, insistă Zack. Nu e vorba de o persoană dispărută sau de cineva care nu vrea să fie găsit. Pur şi simplu e cineva care nu ştie că e căutat.

– Nu cred că am înţeles, spuse Andrea. De ce nu te duci tu atunci?

– Pentru că sunt prins cu o altă afacere importantă şi nu pot să plec până nu îi dau de capăt. Crede-mă că m-aş duce, nu mi-ar strica o vacanţă. Clientul plăteşte bine de tot.

Era a doua oară când îi flutura banii pe sub nas şi, cu toate că îi îngheţaseră picioarele în papucii îmblăniţi, îl privi bănuitoare.

– Cine e clientul?

– Asta nu pot să-ţi spun. A cerut discreţie totală.

– Hmm… şi persoana căutată? Sau trebuie să ghicesc?

– Ah, nu, asta e simplu. Clientul meu caută un Djin.

Era departe de a fi simplu, îşi spuse Andrea.

– N-au fost toţi expulzaţi prin edictul de acum patru sau cinci ani?

– Unele ţări au probleme mai importante decât să vâneze Djini. Sursele mele îmi spun că, dacă dai o raită prin tavernele din Cape Town, nu se poate să nu găseşti unul.

– E nevoie de unul anume? Cum îl pot recunoaşte?

Nu erau toţi la fel? N-avea idee, nu întâlnise niciodată un Djin. În perioada în care aceştia îşi făcuseră apariţia, ea fusese ocupată până peste cap cu un caz în arhipelagul finlandez, iar când terminase, povestea era deja de domeniul trecutului.

– Nu, clientul n-are preferinţe în privinţa asta, atâta vreme cât este un Djin, spuse Zack.

Andrea încă ezita.

– Dacă vrei, poţi să stai pe acolo câteva zile în plus, o tentă Zack. Haide, nu-ţi strică nişte bani. Nu se poate trăi din pensia de dizabilitate. Oricum trebuie să mai lucrezi ceva pe lângă.

Avea dreptate, dar asta nu însemna că Andrea era obligată să o şi recunoască.

– Bine, dar vreau o mie de credite în avans.

Zack i le viră imediat în cont, iar ea îşi sună furnizorul. Avea nevoie de analgezice mai puternice dacă voia să pornească într-o asemenea aventură. Pătura-pisică se strânse ghem, când o desprinse de pe ea şi o aşeză cu grijă în valiză. Avionul decola peste două ore.

* * *

Schimbarea bruscă de temperatură nu o avantajă decât într-o mică măsură. În loc să sufere de frig, acum îi era cald şi îşi simţea încheieturile de parcă ar fi fost pline de nisip. Singura consolare era că, momentan, nu avea nevoie de pătura-pisică. O lăsase la hotel să se odihnească şi să-şi revină după călătorie. Poate la noapte avea să o folosească pe post de vibromasor, ca să-şi calmeze durerile din muşchi după efortul din timpul zilei.

Până atunci, însă, se plimba pe străzile din Cape Town, în după-amiaza târzie, aflată în căutarea unei creaturi iluzorii, care nu ar fi trebuit să existe decât în poveştile pentru adormit copiii. În timpul zborului, studiase materialele disponibile referitoare la Djini şi îşi făcuse cât de cât o idee cu cine avea de-a face. Rămâneau totuşi câteva întrebări la care nu avea răspuns şi din cauza cărora nu se simţea foarte sigură pe ea. Cu oamenii se descurca, dar Djinii erau o altă mâncare de peşte.

De ce îşi mutaseră domiciliul în sudul Africii, după de iniţial ocupaseră o mare parte din Asia? Andrea nu reuşise să găsească un răspuns clar. Se întreba dacă zvonurile nu erau cumva exagerate, deoarece după mai bine de trei ore de cutreierat prin baruri şi cafenele încă nu reuşise să găsească nici urmă de picior de Djin. Ecranul scanerului de unde alpha pe care îl purta la ea continua să rămână mort, oricât s-ar fi rugat de el să dea un semn de viaţă.

În port, se opri să îşi ia o sticlă cu apă şi câteva cuburi de gheaţă. Erau mai scumpe decât alcoolul pe vremea asta. Automatul pe care îl încercă era defect, aşa că n-avu de ales şi trebui să se ducă la taverna de peste drum. Zack spusese tavernă. Poate de data asta avea noroc.

Se strecură în aerul stătut dinăuntru şi, la adăpostul umbrei de la intrare, consultă scanerul. Erau doar câteva persoane în local, trei mese pe jumătate ocupate şi încă vreo doi clienţi la bar. Scanerul nu-i recunoscu drept aberaţii energetice pe cei de la mese. Ecranul se coloră însă în albastru intens, când senzorii se focalizară pe tipul care flirta cu barmaniţa. I-ar fi sărit oricum în ochi din cauză că era îmbrăcat din cap până în picioare în negru. Era prea cald pentru o culoare atât de închisă.

Pe măsură ce se apropie, îl văzu mai bine. Putea fi orice tânăr de la periferie, bine legat, cu o statură înaltă puţin peste medie, dacă era să se ia după lungimea membrelor din moment ce stătea aşezat. Purta blugi şi o haină de piele, iar părul era suficient de lung ca să îi ajungă până la gulerul hainei. Când întoarse capul, o rază de lumină îi căzu pe faţă, iar Andrea putu să vadă că avea părul prea negru, pielea prea albă şi ochii ireal de albaştri, cam aceeaşi nuanţă cu haloul care îl înconjura pe ecranul scanerului.

Închise detectorul şi îl strecură în buzunar înainte de a se căţăra pe scaunul de la bar. Djinul îi zâmbea fetei care îi umplea paharul. Avea trăsături frumoase, probabil copiate de la vreo celebritate din trecut. Din câte aflate, cam aşa procedau, făceau tot ce le stătea în putinţă să se integreze în societate. Fata îl privea cu bunăvoinţă, aparent fără să ştie cu cine avea de-a face sau, dacă ştia, nu-i păsa. O mulţime de ciudaţi trecuseră şi mai aveau să treacă prin bar, nimic nu era nou sub soare.

– Apă, ceru Andrea. Cu lămâie.

Efectul analgezicelor luate la prânz începea să dispară, dar nu riscă să ia o nouă doză în public şi să se arate vulnerabilă. Rămase tăcută, aşteptând să îi fie observată prezenţa. Nu putea să dureze mult. Părul lung, blond, mai deschis la culoare decât al fetei de la bar, silueta subţire, bine proporţionată, atrăgeau privirile bărbaţilor ca un magnet. Deja doi pierde-vară întorseseră capul după ea şi o priviseră lung, tânjind.

Djinul zâmbi amuzat, parcă înţelegându-i jocul. Nu se mişcă, dar din pahar dispăru o parte din lichid. Dematerializase moleculele. Aparenţele erau importante. Andrea se întrebă cât de departe era dispus să meargă pentru a le păstra. Încă nu se hotărâse ce riscuri considera acceptabile în cazul de faţă, ca să îşi îndeplinească misiunea, dar contactul direct cu obiectul muncii nu putea fi evitat. Şi trebuia să admită că persoana acestuia o făcuse curioasă. Ultimele lunii fuseseră atât de plictisitoare.

– Ai ajuns cam departe de casă, cometă Djinul, fără să se uite direct la ea.

Andrea se mulţumi să încline uşor din cap. Uite cine vorbea. El era la milioane de ani lumină de planeta de origine, care se presupunea că nici nu mai exista.

– Ce te aduce la capătul lumii? o întrebă după o scurtă pauză.

– Te căutam pe tine.

Răspunsul îi stârni Djinului interesul. Se răsuci parţial pe scaun şi se sprijini cu cotul de bar, într-o poziţie relaxată, gata să vorbească cu ea.

– De obicei asta este replica mea, îi spuse, un colţ al gurii arcuindu-i-se în sus într-un zâmbet strâmb.

Andrea nu răspunse. Îl lăsă pe Djin să ia iniţiativa. Acesta se conformă, intrigat de tăcerea ei.

– De ce?

– Am fost angajată să te caut.

Trăsăturile Djinului se aspriră, iar ochii îi arseră pe faţă o clipă îndelungată. Barmaniţa se retrase în capătul îndepărtat al barului.

– Nu mă interesează, spuse într-un târziu şi se întoarse înapoi spre bar.

Andrea ridică din umeri.

– Nu e problema mea. Eu doar trebuia să te găsesc.

– Şi o să mă găseşti din nou, mormăi acesta deasupra băuturi. Oftă. Bine, uite cum facem… După ce îţi informezi clientul că m-ai găsit şi o să insiste să mă convingi să ne întâlnim, poţi să mă cauţi la Laguna Verde… ca să mă convingi, rânji.

Andrea îşi aminti că trecuse pe lângă club la sosirea de la aeroport. Nici nu se compara cu taverna în care se aflau, deşi vindeau aceeaşi apă şi aceleaşi băuturi. Într-un fel, propunerea sunase ca şi cum ar fi invitat-o în oraş, iar ideea o amuză. Întâlnirea cu un Djin nu era o experienţă cu care să se poată lăuda.

– S-a făcut, îi dărui un zâmbet plin de încredere, de parcă ar fi câştigat deja lupta, primul până atunci.

Îşi achită consumaţia şi părăsi localul, lăsându-l să privească în urma ei încruntat.

* * *

Djinul avusese dreptate. Prin intermediul lui Zack, Andrea află că, într-adevăr, clientul solicita o întâlnire. Negocie o nouă înţelegere pentru această parte a misiunii. Încă nu era convinsă că dorea să meargă până în pânzele albe, dar măcar avea să încerce. Dacă reuşea, mai plătea căldura pe câteva luni.

Laguna Verde era un club exclusivist,  cu o vedere superbă asupra apei de pe postamentul elevat. Paznicii de la intrare o priviră de două ori înainte de a-i permite accesul. Nu venise pregătită pentru un astfel de eveniment, iar rochia lipsită de zorzoane, cumpărată în grabă, i se lipea de piele în aerul încărcat de umezeală. Trase de material şi îndreptă o bretea cu un gest nervos. Îi lipsea pătura-pisică, dar prezenţa acesteia ar fi stricat impresia pe care voia să o facă. În plus, epuizase doza zilnică de analgezice şi acestea nu mai aveau efect. Doar îi spusese doctorul să nu facă efort şi să îşi lase organismul să se obişnuiască cu noile proteze. De ce mama naibii nu îl ascultase? Pentru că mai avea puţin şi înnebunea închisă între patru pereţi, îi şopti o voce mică, sfidătoare, pe care o ignoră.

– Ţi-am spus că ai să mă găseşti din nou, o întâmpină Djinul, apărând de după o coloană de marmură. Purta o cămaşă albă, simplă, care îi punea şi mai puternic în evidenţă contrastul izbitor dintre piele, ochi şi păr. Arăta oarecum plictisit.

– Ai avut dreptate. Clientul meu vrea să stabilească o întâlnire.

– Iar eu te-am prevenit că nu mă interesează, dar n-am nimic împotrivă dacă încerci să mă convingi, îi zâmbi şi îi făcu semn unui chelnăr să le aducă băuturi.

Andrea ar fi putut jura că flirta cu ea. Sau se juca. Una din două. Dar asta nu era ceva nou. Când se întorsese la hotel, accesase sistemul de supraveghere video al tavernei. În arhivă găsise o mulţime de apariţii ale Djinului, care se părea că-şi făcea viaţa prin local. Era de cele mai multe ori singur, acompaniat doar de un pahar de care nu se atingea, dar îl văzuse şi interacţionând cu unele persoane, în mare parte femei. Pentru o entitate străină, sosită recent pe Terra, se pricepea destul de bine să le distreze.

– Şi ce ar trebui să fac ca să te conving? întrebă Andrea. Nu-şi imagina ce şi-ar fi putut dori Djinul de la ea. În cele mai multe ipostaze îi lăsase impresia de plictiseală şi singurătate. Poate voia doar să-i ţină companie timp de o seară.

– Ai un nume?

– Andrea. Andrea Holt.

– Poţi să-mi spui Daemon.

O singură vocală schimbată. Demon. În unele culturi încă mai era considerat a fi unul. Cât de potrivit.

– Şi putem începe cu un dans.

Andrea se trezi râzând.

– Eşti sigur?

– De ce? Vânătorii de recompense nu ştiu să danseze? făcu Daemon. Dacă am reuşit eu să învăţ, sunt sigur că poţi şi tu.

Învăţatul era una, pututul era alta… Djinii erau imateriali, acumulări de energie care puteau lua forma umană, dar nu şi consistenţa acesteia. De aceea fuseseră atât de greu de izgonit. Cum te puteai lupta cu ceva imposibil de atins? Până la urmă veniseră cu o soluţie, cuşti magnetice cu polarizare variabilă, dar aici era vorba de altceva.

Cum răspunsul ei întârzia, Daemon îi luă tăcerea drept consimţământ şi, apucând-o de mână, o trase spre el cu o mişcare plină de graţie, care o aduse într-o poziţie standard de dans, cu o mână sprijinită de umărul lui şi cealaltă odihnindu-se într-a lui.

Surpriza produsă de contactul cu pielea caldă, perfect umană, urmată în mod normal de suspiciunea că scanerul se stricase cumva şi totul nu era decât o mare păcăleală, fu înlocuită de şocul resimţit în momentul în care cercul se închise şi curentul o traversă.

– Oohhh… gemu şi simţi cum i se înmoaie genunchii.

Braţul lui Daemon se încordă în jurul ei, susţinând-o ca să nu se prăbuşească.

– Uşurel, îl auzi murmurându-i în păr.

Prezenţa lui, învăluind-o din toate părţile, făcea cât mii de pături-pisică la un loc. Îşi simţi câmpurile energetice provenite de la diferite proteze echilibrându-se şi rezonând cu el, pe măsură ce disconfortul se atenua. Îl lăsă să o conducă spre terasă.  Pentru prima dată în luni de zile, durerea dispărea fără să o lase cu capul ameţit de tranchilizante. L-ar fi urmat până la capătul lumii.

Briza călduţă, mirosind a alge şi sare, îi învolbură poalele rochiei. Daemon continua să o sprijine, corpul lui solid fiind ca o stâncă lângă ea. Erau singuri pe terasă. După câteva momente, Andrea reuşi să se uite în sus la el. În penumbră, ochii albaştrii ardeau pe faţa Djinului şi două cute de nemulţumire îi apăruseră la colţurile gurii.

– Sunteţi o rasă încă sălbatică, spuse Daemon, iar Andrea ştiu că se referea la ce i se întâmplase ei.

– Iar voi n-aţi venit ca să ne ajutaţi, murmură ea, convinsă că era un adevăr. Ceruseră azil, dar nu oferiseră nimic în schimb.

– Nu puteţi fi ajutaţi pentru că nu ascultaţi. Şi nu o să o faceţi până ce n-o să fie prea târziu.

După tonul lui amar înţelese că vorbea din proprie experienţă.

Daemon se îndepărtă uşor de ea, iar Andrea scânci speriată de o posibilă întrerupere a contactului şi revenire a durerii, dar el o ţinu de umeri şi o privi lung, gânditor.

– Bine, schimbare de plan, o anunţă. Unde stai?

– La Excelsior, bâigui Andrea.

– Te conduc acasă. Îmi spui povestea ta, iar în schimb eu ţi-o spun pe a mea. Ţi se pare corect?

Andrea doar clipi derutată. Cumva ştiuse din momentul în care dăduse cu ochii de el în club că aveau să încheie seara în camera ei de la hotel, dar el părea mai mult interesat de poveste decât de orice altceva. Cât timp îşi ţinea mâna pe ea, n-avea motive să se plângă.

– Bine…

Daemon zâmbi mulţumit de sine şi făcu semn unui taxi parcat peste stradă. Părăsiră clubul fără să se mai întoarcă înăuntru.

* * *

Numele hotelului suna mai pompos decât era în realitate. Îl alesese pentru că se afla în apropierea unei intersecţii între bulevarde, de unde putea ajunge cu uşurinţă în orice parte a oraşului. Camera mică era curată, cu un pat dublu, ceea ce era mai mult decât suficient. Andrea nu anticipa că avea să o folosească mult timp.

La intrarea lor, pătura-pisică îi simţi şi se foi pe pat, unde o lăsase. Mişcarea îi atrase atenţia lui Daemon, care profită că Andrea era ocupată să-şi scoată sandalele cu mult prea multe catarame şi barete şi întinse mâna să atingă animalul. Pătura-pisică ţipă jalnic, iar blana scurtă, cenuşie, i se ridică în toate direcţiile, luându-i pe amândoi prin surprindere.

– Oh… îmi pare rău, nu m-am gândit, se scuză Djinul.

Întinse mâna din nou şi o mângâie cu grijă. De data aceasta pătura-pisică se întinse cât era de lată şi începu să toarcă mai tare decât o auzise Andrea torcând vreodată.

– Ce i-ai făcut? îl întrebă suspicioasă.

– Am schimbat polaritatea. O foloseşti pentru dureri, nu?

– Da, vezi să n-o strici. Era un cadou de la colegii de serviciu, dăruit cu ocazia pensionării. Îi fusese prietenă bună după ieşirea din spital şi se ataşase de tăcutul animal.

– N-am mai văzut aşa ceva, spuse Daemon.

– E un hibrid nou, adus din exterior. Dă rezultate bune în cazuri de traumă minoră. Putea garanta pentru asta.

– Dar nu şi în cazul tău.

Andrea ridică din umeri. Era mai mult decât nimic.

Încă mângâind pătura-pisică, Daemon luă loc pe pat şi se rezemă de perete cu picioarele încrucişate întinse înainte de parcă ar fi fost camera lui. Se uită în sus la Andrea:

– Ce-ai păţit?

Sosise timpul să-şi spună povestea conform înţelegerii. Andrea se întrebă de ce era tentată să o facă. Nu mai vorbise cu nimeni despre asta de o mulţime de vreme. Oare îi putea controla şi gândurile? Decise să îi furnizeze varianta prescurtată.

– Urmăream un criminal împreună cu echipa mea de un an de zile, dar era mereu cu un pas înaintea noastră, spuse şi se aşeză pe latura opusă a patului cu faţa întoarsă spre el. Nu mai era nevoie de contact fizic, apropierea era de ajuns ca să îi facă şederea confortabilă. Pătura-pisică se întinse între ei, ocupând tot mijlocul patului. Nu-şi imaginase că putea ajunge la asemenea dimensiuni.

– Şi?

– Am crezut că îi pierdusem urma, noroc cu un pont de la o sursă care ne-a repus pe urma lui. Am petrecut câteva săptămâni interesante alergând după el prin jumătate de Antarctica, se zgribuli amintindu-şi frigul îndurat.

– Hmm… N-am ajuns niciodată atât de aproape de poli, spuse Daemon. Prefer locurile mai calde. Dădu din cap, invitând-o să continue.

Andrea luă în braţe pătura-pisică leşinată de plăcere şi o mută la picioarele patului ca să se poată rezema şi ea de perete. Îşi puse o pernă la spate şi îşi trase picioarele sub ea.

– În final, s-a dovedit că era o cursă. Am fost prinşi de o avalanşă provocată cu intenţia de a scăpa de întregul contingent şi a lăsa impresia că şi ţinta noastră a dispărut odată cu noi. N-a funcţionat. Am fost toţi prinşi sub tonele de zăpadă, iar costumul lui n-a rezistat. Eu am scăpat… puţin strivită… Puţin mai mult.

Tăcu şi îşi coborî privirea. Prea multe amintiri dureroase. Degetele lui Daemon i se plimbară pe braţ, deasupra încheieturii sfărâmate. Străbătută de un frison, Andrea întoarse încet capul şi întâlni privirea Djinului. Ochii de safir ardeau din nou. Părea furios. Strălucirea albăstruie i se reflecta peste trăsături, dându-i un aer straniu.

Îşi ţinu respiraţia, văzându-l pe Djin că se apleacă spre ea. Buzele i se frecară de ale ei, moi, înşelătoare. Oh, deci nu era furios… Un val familiar de căldură o străbătu, lichefiindu-i organele. Îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui şi îl trase mai aproape. Daemon părea să aibă aceeaşi idee, pentru că nu opuse rezistenţă. O urmă ascultător şi o împinse spre spate până ajunse să zacă întinsă pe saltea, prizonieră sub greutatea lui cât se poate de reală. Îi simţea muşchii încordându-se sub piele, nu era o iluzie.

– Cum… şopti.

Cum este posibil? ar fi vrut să întrebe, însă gura lui era fierbinte peste a ei şi mâinile îi deveneau tot mai insistente în explorarea lor. Începea să înţeleagă cum se simţise biata pătură-pisică când o mângâiase. Corpul i se arcui şi trase de cămaşa care îi stătea în cale. Rochia i se ridicase deja până la şolduri.

Uşa se izbi de perete cu o pocnitură ca de pistol şi patru bărbaţi înarmaţi, cu feţele acoperite, dădură buzna în încăpere. Andrea înţepeni, mai târziu avea să-şi spună că din cauza gazelor paralizante, iar braţele, care i se strânseseră instinctiv în jurul trunchiului lui Daemon, trecură prin acesta şi îi căzură pe piept, deşi îl putea vedea stând deasupra ei, protejând-o.

Plasa energetică ateriză peste ei, iar el nu făcu nimic ca să se ferească. Apoi fură înconjuraţi de beznă.

* * *

Era tot întuneric, când deschise ochii. Încercă să se uite în jur, dar nu reuşi să vadă nimic. Deveni treptat conştientă că zăcea întinsă într-un fotoliu uşor înclinat. Suporturile pentru braţe erau rigide şi reci din cauza aerului condiţionat dat la maxim. Nici preşul aspru nu era mai plăcut sub tălpile ei goale. Dacă era să se ia după vibraţia podelei şi zgomotul din fundal, ar fi crezut că era într-un vehicul aflat în mişcare. Bâzâitul era monoton şi vibraţia insuficientă ca să fie o maşină, mai degrabă un avion. O duceau undeva. De ce? Mai întâi trebuia să se lămurească cine erau răpitorii, ca să răspundă la întrebare.

Se răsuci greoaie în loc, încă resimţind efectele gazului paralizant, şi gemu. Nişte analgezice ar fi fost binevenite, dar ale ei rămăseseră la hotel. Vârful piciorului atinse ceva moale. Pătura-pisică. Oare de ce o luaseră cu ei? Poate se agăţase de ea, se mai întâmplase. Pătura-pisică i se încolăci în jurul gleznei. După ce termina acolo, avea să se caţere mai sus, spre genunchi, lăsând pe gambă urme de gheruţe.

– Alo? E cineva? strigă, mulţumită că măcar nu o legaseră, deşi deocamdată se simţea incapabilă să se mişte.

În loc de răspuns, o lumină slabă se aprinse într-un colţ. Pe măsură ce lumina creştea în intensitate, aceasta luă forma unui corp rezemat de perete. Totul era albastru, nu se obosise cu nuanţe şi culori. Daemon. Deasupra lui văzu şi plasa energetică, transformată într-un fel de cuşcă cu zăbrele. Era şi el prizonier.

– Ce s-a întâmplat? întrebă, simţindu-şi gâtul uscat.

– Ne-au luat pe sus, spuse Daemon. Ne-au adus aici.

– Unde ne duc? Au spus cine sunt?

– Probabil oamenii clientului tău. N-a avut răbdare să-ţi duci la îndeplinire misiunea.

Ticăloşii. Andrea se foi şi cu preţul unui efort îndârjit şi a câtorva grimase reuşi să se ridice în capul oaselor.

– De cât timp suntem aici?

– Câteva ceasuri…

Încercă să-şi imagineze harta şi să estimeze cam pe unde ajunseseră. Probabil să se aflau deja în mijlocul oceanului, îndreptându-se spre continent. Oftă şi îşi sprijini capul cu mâna. Nu era nimic de făcut până nu aterizau. Djinul părea şi el neajutorat, deşi nu neapărat deranjat de situaţie. Mai mult plictisit, ca de obicei. Avea nasturii de la gât ai cămaşei descheiaţi şi mânecile suflecate, dar în rest arăta exact la fel. Se întrebă dacă plasa energetică îi provoca dureri. În lumina albăstruie îi venea greu să se gândească la el ca la o persoană. În ce se băgase? L-ar fi întrebat, dar se îndoia că i-ar fi fost de vreun folos. Erau în schimb alte întrebări pe care putea să i le pună.

– Ce-ar fi să-mi spui partea ta de poveste, dacă tot suntem prinşi aici fără şanse de scăpare?

– Ce vrei să ştii? Mass media a acoperit subiectul din toate unghiurile posibile, asta dacă n-ai petrecut ultimii cinci ani îngropată sub un munte de zăpadă.

Nu chiar cinci ani şi Andrea avusese lucruri mai importante de făcut decât să alerge după fantome, căci la urma urmei asta erau.

– Am spus povestea ta. Andrea îi împărtăşise din experienţa personală şi i se părea corect să facă şi el la fel. Doar asta fusese înţelegerea.

Daemon îşi schimbă poziţia pe podea, iar plasa energetică vibră în jurul lui, remodelându-şi forma. Andrea se întrebă din nou ce efect avea asupra lui, cum reuşea să-l ţină prizonier.

– Povestea mea nu diferă de a celorlalţi… Djini, se strâmbă când rosti cuvântul. Venim toţi de pe o planetă îndepărtată unde aveam o familie, o viaţă, un rost…, ridică din umeri. Traiul nostru nu se deosebea cu mult de cel de aici.

– Vrei să spui că eraţi oameni?

Eram… mai mult sau mai puţin, dar în orice caz mai mult decât suntem acum, oftă Daemon. A trecut îngrozitor de mult timp de atunci, iar izolarea în spaţiu timp de sute de ani te schimbă, clătină din cap. Nimeni n-ar trebui să trăiască atât.

– Ce s-a întâmplat?

– Soarele nostru era pe ducă. Întreaga civilizaţie era ameninţată cu dispariţia, iar navele noastre refuzau să zboare. Aşa că am găsit o altă soluţie ca să ne salvăm. Am descoperit o cale care ne permitea să ne separăm de trupuri pentru totdeauna şi… am fugit. Tăcu, uitându-se încruntat la podea. Când continuă, vocea îi răsună încordată între pereţii metalici. O mare parte a murit la desprindere, pe unii i-a prins din urmă explozia, iar alţii s-au pierdut pe drum… pur şi simplu au înnebunit din cauza singurătăţii şi şi-au lăsat atomii să se împrăştie. Când am ajuns aici, rămăsesem doar câteva mii şi ne pierdusem orice raţiune care ne făcea umani. Poate de aceea n-am reuşit să ne acomodăm… iar legendele voastre cu siguranţă nu au ajutat.

– De ce aici? şopti Andrea.

– Era prima planetă locuită pe care am întâlnit-o. După ce rătăcisem prin spaţiu cale de atâţia ani-lumină, ne-am fi mulţumit cu orice. Eram disperaţi.

Andrea luă pătura-pisică în braţe şi o strânse la piept.

– Dacă specia conducătoare ar fi fost una felină, aţi fi luat forma unor pisici? Era una dintre întrebările de care se lovise cât studiase materialele despre Djini, în timpul zborului spre Cape Town.

Daemon se uită la ea şi zâmbi slab.

– Nu ştiu, presupun că n-ar fi fost imposibil, dar n-am încercat. Forma umană ne este cea mai familiară şi o preferăm.

– Pentru că aţi fost oameni.

– Pentru că posedă cea mai elevată capacitate de exprimare a emoţiilor. Iar asta… e tot ce ne-a rămas.

Andrea dădu încet din cap. Credea că înţelegea.

– Ce s-a întâmplat cu cei care au fost evacuaţi? Au plecat în căutarea altei planete locuite?

– Posibil. Sau măcar au încercat.

– Dar…?

Daemon ridică indiferent din umeri, ca şi cum tragedia nu l-ar fi afectat.

– Am trecut o dată prin asta şi nu este o experienţă pe care aş vrea să o repet. Nici ei nu vor. Cei mai mulţi nici măcar nu îşi amintesc de ce au luptat atât de mult ca să ajungă aici.

– Şi atunci?

– Şi atunci…, repetă el cu o voce seacă. N-ai idee cât e de uşor să renunţi la control, să laşi atomii liberi şi să… Nu termină fraza.

Se sinuciseseră? Toţi? Andrea se cutremură. Cum era să faci parte dintr-o asemenea rasă, atât de puternică şi atât de detaşată? Nu-şi putea imagina.

– Dar tu şi alţi câţiva aţi rămas.

– Odată ce înveţi să-ţi controlezi atomii, plasele energetice se pot evita.

Ochii Andreei se deschiseră larg.

– Vrei să spui că poţi scăpa?

Daemon rânji la ea.

– Tendinţa instinctivă generată de o plasă de tipul ăsta este să ne strângem ghem, pentru că ne înnebuneşte electronii prin schimbarea continuă a fluxului magnetic. Dacă putem rezista tentaţiei, atunci putem scăpa. Partea proastă este că pot să fac asta printr-o explozie, care ar distruge plasa. Iar dacă distrug plasa…

– …tovarăşii noştrii de călătorie ar observa că ceva nu e în regulă, termină Andrea raţionamentul, dând aprobator din cap. Avea sens.

– Exact. Trebuie mai întâi să ne dăm seama ce se întâmplă, spuse Daemon.

Andrea se trase mai aproape. Aveau nevoie de un plan.

– Până atunci îţi recomand să nu te apropii de plasă, o avertiză Djinul. Îţi distruge protezele, îi spuse, iar Andrea îşi aminti brusc durerea intensă dinainte de a leşina.

Strânse mai tare în braţe pătura-pisică, făcând-o să mârâie uşor.

– Ce crezi că vor? murmură, mângâind animalul într-o încercare de a-l linişti.

– Mai mult ca sigur ceva ce nu pot face singuri.

Din tonul lui reieşea că n-ar fi fost prima dată când se apela la el pentru aşa ceva.

– Ai să-i ajuţi?

Daemon ezită, apoi clătină din cap.

– Probabil că nu.

– De ce nu?

– Pentru că au depus prea multe eforturi pentru a mă prinde: te-au trimis pe tine, ambuscada… trebuie să fie ceva foarte important pentru ei, iar de obicei, când se întâmplă asta, nu e niciodată de bine.

Gânditoare, Andrea se lăsă iar pe spate în fotoliu. O dureau din nou încheieturile şi, ca până atunci, era nevoită să îi accepte spusele. El ştia mai bine.

Îl văzu încordându-se şi înclinându-şi capul de parcă ar fi ascultat cu atenţie ceva.

– Cred că ne apropiem de destinaţie, o anunţă.

Câteva minute mai târziu, o uşă se deschise şi lumina năvăli înăuntru, orbind-o.

* * *

Drumul printr-o zonă de pădure fu parcurs în tăcere. Patru oameni înarmaţi – aceeaşi de la hotel? – luară pe sus plasa cu Djinul şi îl transportară într-o dubiţă. Andrea îi însoţi fără să opună rezistenţă. Bărbaţii nu erau abuzivi, dar se vedea pe faţa lor că erau hotărâţi să îşi îndeplinească ordinele indiferent de cost. Preferă să coopereze, din moment ce încă se ţinea cu greu pe picioare. Observă, însă, că bagajele îi fuseseră depozitate pe podeaua dubei. În buzunarul lateral al genţii de voiaj se vedea o protuberanţă care aducea a telefon, dar nu îndrăzni să-şi verifice ipoteza. Pe cine să sune? Nici măcar nu ştia unde se afla. Se mulţumi să scoată o pereche de pantofi aflaţi la suprafaţă şi să îi încalţe.

Maşina opri in faţa unei vile cu trei etaje. După aerul rece şi tufişurile cu flori ofilite de la intrare, Andrea trase concluzia că se aflau din nou în emisfera nordică. În foaierul spaţios îi aştepta o pereche de vârstă mijlocie, care se grăbi să se ridice de pe canapea la sosirea lor. Femeia era trasă la faţă de oboseală şi nopţi nedormite, probabil că şi plânsese recent, dovadă fiind ochii roşii, iar bărbatul arăta îmbătrânit prematur, cu păr grizonat la tâmple şi riduri fine la colţurile ochilor.

– Domnişoară Holt, ne pare rău pentru condiţiile în care aţi fost nevoită să călătoriţi, spuse bărbatul. Nu-i ceru scuze Djinului. Sunt Malcolm Reeves, iar aceasta este soţia mea, Shelly. Noi v-am angajat.

Andrea îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul şi îi privi încruntată. Nu ştia ce părere avea Daemon despre astfel de oameni, care luau tot ce doreau fie că li se cuvenea sau nu, dar ei nu îi plăceau. Djinul nu se manifestă în niciun fel, aştepta răbdător să vadă ce urma să se întâmple.

– Malcolm, şopti Shelly şi făcu semn din cap spre cei doi.

– Eliberaţi-l şi lăsaţi-ne, ordonă Malcolm.

Paznicii dezactivară plasa energetică înainte de a se retrage. Daemon se ridică de pe podea. Tenta generală de albastru se diminuă, iar hainele şi pielea îşi reluară culorile reale sau cel puţin cele cunoscute de Andrea. Doar ochii îi rămaseră două safire străbătute de fulgere.

– Ce vreţi? întrebă Daemon.

– Mai bine vă arătăm… Shelly întinse o mână, indicând scările care duceau la etaj.

Dacă Djinul simţi o capcană, nu lăsă se se vadă, dar nici nu se mişcă.

Femeia se uită la soţul său, apoi o luă înainte pe scări. Malcolm repetă gestul, invitându-i să o urmeze. La etajul superior, Shelly deschise o uşă şi intră într-o cameră plină de aparatură medicală, strânsă în jurul unui pat mic, ca de copil.

Când se apropie, Andrea văzu un cap blond de fetiţă ivindu-se de sub păturica roz. Daemon nu se arătă impresionat.

– Fetiţa noastră, Abby, spuse Malcolm. A fost diagnosticată cu degenerare celulară rapidă în urmă cu şase luni…

– Şi vreţi ca eu să o vindec, îl întrerupse Daemon.

– E în comă de trei zile, doctorii nu mai pot face nimic pentru ea… Vocea bărbatului se frânse.

Buzele femeii tremurau şi ochii i se umeziseră. Se forţa să nu plângă.

– Te rog…

Disperarea femeii înmuie determinarea Andreei, făcând-o să vrea să se alăture la rugăminţile lor. Le înţelegea motivele şi suferinţa. Şi-ar fi dorit ca Daemon să îi poată ajuta. Se uită la copil, apoi la el. Putea?

Djinul îi privi pe rând pe fiecare înainte de a se apropia de pat. Fetiţa adormită nu îi simţi prezenţa atunci când braţul Djinului, devenit imaterial, îi traversă corpul de la cap până la vârful picioarelor. Abia după ce acesta termină, năsucul i se strâmbă şi îşi strânse mânuţa sub obrăjor.

Daemon făcu un pas înapoi. Se uită la părinţii care aşteptau cu sufletul la gură.

– N-o pot ajuta. Celulele afectate sunt atât de multe încât, dacă le distrug, nu mai rămâne nimic din ea. E prea târziu… îmi pare rău.

Shelly îşi înăbuşi un hohot de plâns şi îşi ascunse faţa în cămaşa soţului. Acesta o strânse la piept.

– Chiar nu poţi face nimic? îl întrebă cu vocea sugrumată.

În loc să îi răspundă, Daemon se răsuci spre Andrea.

– N-am spus asta, murmură, schimbând o privire cu ea.

– Atunci?

Daemon se întoarse spre Malcolm. Când îi vorbi, i se adresă ca de la egal la egal:

– N-o pot menţine în viaţă, nu aşa cum e. Dar îi pot dărui viaţă veşnică… dacă asta doriţi.

– Cum? scânci Shelly şi se şterse la ochi.

– Corpul ei o ucide. O pot ajuta să-l părăsească… Atunci ar deveni aşa ca mine. Desigur, există unu preţ pe care trebuie să fiţi dispuşi să îl plătiţi.

– Ce preţ? întrebă Malcolm.

– După separare… o să fie şi n-o să fie ea. Totul se va schimba, pentru ea şi pentru voi…

– Ce vrei să spui?

Andrea credea că înţelegea la ce se referea.

– Ştiu că nu vreţi să o pierdeţi, înţeleg atâta lucru. Dar trebuie să vă asumaţi consecinţele… durează o mulţime de timp să înveţi să manipulezi materia, iar până atunci Abby nu va avea un corp. Va trăi, dar va fi izolată. Majoritatea experienţelor umane îi vor fi inaccesibile. În timp, este posibil să ajungă să vă urască. Acceptaţi acest risc?

Shelly şi Malcolm se strânseră mai tare în braţe.

– Tu… tu îi urăşti pe cei care ţi-au făcut asta? murmură Shelly.

– Eu… Daemon tăcu, o venă zbătându-i-se pe frunte. Nu m-a forţat nimeni, le spuse. Eu mi-am convins familia să plecăm înainte ca soarele nostru să se transforme în supernovă.

– Unde sunt ei acum… familia ta?

– S-au pierdut pe drum. A trecut atâta timp, abia mi-i mai amintesc. N-a mai rămas nimeni de urât.

De data aceasta Andrea nu mai rezistă. Vocea lui Daemon era atât de goală, impersonală, în totală contradicţie cu cele spuse mai înainte, încât nu îl crezu. Era doar o faţadă, la fel ca flirtatul şi timpul petrecut prin baruri. Ascundea un gol pe care nimic nu îl putea umple. O surprinse să descopere că era mult mai uman decât ar fi crezut. Îşi aşeză mâna pe spatele Djinului şi nu şi-o retrase când acesta o privi de parcă nu înţelegea semnificaţia gestului.

– Tu ce ai face? întrebă Malcolm.

Daemon clătină din cap.

– Eu am decis o dată, nu o pot face pentru voi.

– Malcolm, te rog, scânci Shelly şi se uită la soţul ei. Plângea din nou.

– Fă-o.

Andrea se aştepta ca Djinul să obiecteze la primirea comenzii, însă nu o făcu. Îşi plecă doar capul resemnat.

– Prea bine. Se uită în jur şi ochii i se opriră pe pătura-pisică. O să am nevoie de…, arătă cu mâna  spre animal.

Andrea şi-o desprinse din jurul mijlocului şi i-o întinse.

– Las-o pe pat.

Andrea făcu aşa cum i se ceruse. Pătura-pisică se întinse şi începu să se târască spre fetiţă.

– E în regulă, o să-i facă bine, îi zise mamei, care îi urmărea impacientată mişcările.

– Dacă toată lumea s-a hotărât, o să vă rog să ne lăsaţi singuri, spuse Daemon.

Malcom dădu din cap şi o trase pe Shelly spre uşă. În prag, aceasta se opri ca să se uite înapoi:

– O să o doară?

– Întotdeauna doare, spuse Daemon, fără să-i menajeze sentimentele.

– O să fie bine, şopti Andrea şi se grăbi să îi însoţească afară din cameră.

Bineînţeles că n-avea nicio garanţie că acesta era adevărul. Ceva însă îi spunea să aibă încredere în el, voia să aibă încredere. Instinctul nu o putea înşela chiar atât de mult, iar ea fusese o poliţistă bună. Sau poate că sărutul acela îi zăpăcise minţile.

Scutură din cap şi repetă ca pentru sine:

– O să fie bine.

De cealaltă parte a uşii, părinţii fetiţei stăteau îmbrăţişaţi.

Minutele treceau îngrozitor de încet şi niciun sunet nu venea din camera copilului. Andrea făcu câţiva paşi până la fereastra din capătul coridorului şi înapoi. Afară se iveau zorile.

În cele din urmă uşa se deschise. Daemon îşi pierduse din nou culorile, silueta îi strălucea în mii de nuanţe de albastru. Păşi peste prag şi se opri lângă Andrea, lăsându-i să privească înăuntru. În mijlocul camerei pulsa o siluetă roz, care încet-încet lua forma unei fetiţe, de la părul lung, ciufulit, la picioarele goale şi cele mai mici detalii ale cămăşii de noapte acoperite cu flori minuscule. Ţinea în braţe fantoma unei pături-pisică de culoare verde smarald.

– Ma-mi? îngână fetiţa.

– Abby! exclamă Shelly şi alergă la ea.

După o scurtă ezitare, Malcolm o urmă în cameră.

– Eşti bine, scumpo? Cum te simţi? o întrebară, dar Andrea nu îi mai vedea pentru că Daemon se mişcase şi îi bloca vederea. Aşa că se uită la el.

– De-aici încolo trebuie să se descurce singuri, îi spuse el. N-o să fie uşor, zâmbi, părând atent la ce se întâmpla în interiorul camerei, dar or să se descurce. Eşti gata să plecăm? Întinse mâna, cu palma deschisă. Arăta obosit şi parcă,  pentru prima dată, nesigur pe el.

Andrea nu ezită, îşi aşeză cu delicateţe mâna în palma lui. Pentru o fracţiune de secundă avu impresia că avea să treacă prin el, apoi îi simţi degetele calde, puternice, închizându-se în jurul mâinii.

Paznicii nu îi opriră la ieşirea din casă. Un ţipăt slab îi făcu să se uite spre fereastra de la etaj, iar când îşi coborâră privirile o văzură pe Abby, stând în faţa lor pe trepte.

– Mulţumesc, le zâmbi fetiţa şi dispăru la fel de repede pe cât apăruse.

– Oh… poţi să faci şi tu chestii din astea? întrebă Andrea cu jumătate de gură, dureros de conştientă că nu ştia mai nimic despre el, în afară de faptul că se simţea nemaipomenit de bine în prezenţa lui.

– Aia e o nimica toată, râse Daemon.

Coborâră treptele ţinându-se de mână, iar Andrea se gândi că nu voia să-i dea drumul niciodată. Din fericire, Djinul nu părea să aibă alte planuri. Arăta perfect confortabil pe aleea pietruită, în timp ce ea tremura în rochia subţire, de vară. În aerul rece al dimineţii, răsuflarea i se transformă în mici nori, când vorbi:

– De la ce vine diferenţa de culoare? Suntem chiar atât de diferiţi?

– Rozul este culoarea ei preferată, rânji Daemon.

– Ah… deci albastrul este a ta?

– Eh… partenera mea obişnuia să spună că se potriveşte cu ochii mei. Nu-mi mai amintesc cum arăta aşa că am păstrat-o în amintirea ei.

– Şi ceilalţi? Nu sunt toţi Djinii albaştrii?

– Ba da, dar doar pentru că le-a plăcut ideea să arătăm toţi la fel şi au ajuns la concluzia că albastrul este o culoare paşnică. Asta până ne-am dat seama că puteam să variem culorile. În spaţiu n-aveam niciuna.

În timp ce vorbea, albastrul devenea tot mai şters, până ce se retrase de pe haine şi îi rămase doar o vâlvătaie stinsă în ochi.

– Şi verdele păturii-pisică? Să fi fost tot alegerea lui Abby?

– Are şi ea o culoare preferată, chicoti Daemon.

Andrea îşi aminti că, într-adevăr, pătura-pisică părea să aibă o anumită afinitate pentru o rochie verde pe care o purtase de câteva ori. N-avu de ales şi se trezi râzând la rândul său.

O maşină apăru pe alee şi se opri în faţa lor. Daemon deschise portiera, iar Andrea se grăbi să intre la căldură. Îl recunoscu pe şoferul de mai devreme. Spera să îi ducă până la aeroport sau măcar cel mai apropiat oraş. O hartă le-ar fi fost de ajutor.

– Unde mergem? întrebă, deşi nu părea să aibă prea mare importanţă.

– La tine acasă. Se pare că eşti fericita beneficiară a unui upgrade de pisică, îi făcu cu ochiul şi îi înconjură umerii cu braţul, trăgând-o mai aproape.

Andrea se ghemui lângă el şi totul deveni cald şi moale ca în îmbrăţişarea unui nor de aer cald. Dacă ar fi fost pisică ar fi tors de fericire, dar aşa singurul sunet care se auzi fu torsul motorului când maşina porni.

1646 vizualizari

2 Comentarii

  1. GABRIEL spune:

    Felicitari!
    Este prima lectura (din acest an)si mi-a placut f mult, chiar in ciuda faptului ca am citit-o intr-o pauza in timpul serviciului; sau poate tocmai de aceea.

    Va urez toate cele bune si multe bucurii in 2012.
    La multi ani!

  2. Ioana Visan spune:

    Multumesc si va doresc un an bun cu cat mai multe lecturi placute.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.