REVISTA NAUTILUS / Proza / Angelo Plămădeală şi Frontul revoluţionar

Angelo Plămădeală şi Frontul revoluţionar

Stefana Cristina Czeller • 10:17 - 01.06.2010 • 

— Ziua asta naţională cu terorismul e o prostie, dar pînă la urmă care sînt şansele chiar s-o mierleşti? Sigur că oamenii se tem de cînd au băgat-o în calendar. Da’ ce mare lucru s-a întîmplat anul trecut? Nişte tîmpiţi au aruncat cu pocnitori şi au nimerit o fetişcană în ochi. Nici măcar n-a orbit… Mare noroc, dacă stai să te gîndeşti că au plimbat-o pe la vreo trei spitale pînă a primit-o unul care mai avea medicamente! Anul ăsta cică au găsit nişte mesaje pe pereţi. C-o să vedem noi, că sîntem prea leneşi şi pungaşi. Parcă nu ştim… Şi ce mare scofală? Aşa-i la români de cînd lumea. Nu trăim în America mă-sii! Trebuia să vină Frontul revoluţionar ca să ne zică? Tot nişte pîrliţi! Cine mai are bani de bombe, cînd de-abia te scobeşti de-o pîine?

Angelo Plămădeală, controlor la Regia de transport, îşi încheie tirada pe care n-o ascultase decît un maidanez pipernicit şi urcă în tramvai. Era trecut de şapte, dar călătorii nu prea se îmbulzeau. Şi de ce s-ar fi îmbulzit, doar nu mai funcţiona nici o fabrică? Angelo numără două babe pe care moartea le uitase, probabil învinsă de scleroză, un puştan care arăta de parcă trăsese toată noaptea pe nas prenandez şi, chiar pe ultimul scaun, un grăsan la vreo treizeci de ani care căra un trombon. Îi rupse malacului biletul, căscînd plictisit, şi se îndreptă spre puştan.

Tramvaiul frînă brusc şi Angelo se nărui cu o înjurătură. Atunci văzu rucsacul albastru de pe scaunul din faţa băiatului. Lui Angelo i se păru din prima suspect. În primul rînd, era prea nou, iar pe deasupra şi foarte umflat. Cine se mai plimba prin oraş cu rucsacul plin? Încă sprijinit de spătarul unui scaun rupt pe jumătate, privi în lungul vagonului. Babele, una cu batic violet cîrpit în două locuri şi alta cu o mustăcioară rară, îşi apropiaseră capetele deasupra unei sticle cu ulei ieftin.

— Grijania mamii lui, care s-a gîndit că mai avem nevoie de o sărbătoare! mormăi Angelo.

Ridicîndu-şi privirea din gazeta a cărei primă pagină era în întregime ocupată de o cucoană dezgolită, siliconată, care părea să folosească o puşcă pe post de vibrator, umflatul îl privi cu interes.

— Păi dacă nu erau destule, spuse răguşit. Ştii şi matale, întîi au tot tăiat sporuri şi alte drăcovenii. Ce şi-o fi zis ministrul ăla îmbuibat? Mai multe sărbători, mai puţini bani. De cînd cu criza asta, numai la prostii îi duce gîndul…

— Criză, necriză, noi venim la lucru şi azi, spuse Angelo, aruncînd o privire prudentă la rucsac.

Bărbatul se plesni cu palmele de genunchi şi Angelo tresări, pitindu-se după bara de susţinere.

— Zi mersi că nu te-a dat în şomaj! De la nevastă-mea de la magazin au plecat mai bine de jumătate.

Angelo se uită la puştanul care mesteca bovin gumă. Încercă să se convingă că e prea nevricos şi să-i ceară biletul pînă nu se făcea de ruşine.

— E al tău? îl întrebă în schimb.

Băiatul se zgîi la el de parcă nici usturoi n-ar fi mîncat, nici gura nu-i mirosea.

— Ce?

Angelo arătă cu bărbia spre rucsac. Puştanul nu-l atinse, doar ridică din umeri.

— Nu l-am văzut în viaţa mea. L-o fi uitat cineva.

Angelo se uită urît la el.

— Cine?

— De unde să ştiu eu? Deschide-l şi vezi! Poate-s nişte acte în el.

Angelo făcu un pas înapoi.

— Bă, tu vrei să ne omori pe toţi? Cum adică să-l deschid?

Puştanul se ridică şi abia atunci Angelo îşi dădu seama că era mai înalt decît el. Băiatul îl privi batjocoritor şi făcu un balon mare, care pocni drept sub nasul lui Angelo. Controlorul oscilă între dorinţa de a-i zice vreo două şi teamă. Înainte să se hotărască, băiatul se strecură pe lîngă el. Ajunse la uşă exact cînd tramvaiul opri şi o zbughi înainte ca Angelo să mai schiţeze vreun gest.

— Nu i-ai controlat biletul, remarcă acid grasul, şi pun pariu că n-avea. Iac-aşa nu-ţi faci planul de amenzi! Mîine-poimîine te dau ăştia afară.

Angelo doar flutură din mînă spre el, de parcă i s-ar fi părut floare la ureche concedierea.

— Dă-l dracului de bilet! A lăsat rucsacul…

— Păi dacă nu era al lui, maică, spuse băbuţa cu mustaţă. Băiat cinstit… Rar mai vezi de-ăştia.

— Băiat cinstit! strigă Angelo. Mamaie, tacă-ţi gura! Te crezi în timpul războiului cel mare? Cine mai e cinstit acum? Şi tocmai azi…

Grasul clipi îngrijorat.

— Doar nu crezi…?

Angelo îşi trecu limba peste buze, dar nu reuşi să le umezească prea tare.

— Ştiu şi eu…

Se uită la ceas. Mai aveau ceva pînă la capăt. Oricum, era singurul vagon de pe linie pînă la ora opt.

— Cu avionul nu mai merge nimeni, că-i prea scump, şopti. Gările le-au închis ăştia de acu’ cinci ani, pe autobuze a pus Fiscul sechestru. Poate s-ar mulţumi teroriştii şi cu un tramvai. Pun aici o bombă, că doar hodoroage de-astea au rămas pentru amărăşteni.

— Bombă? ţipă cealaltă bătrînă, îndesînd sticla de ulei în sacoşa de rafie. Să coborîm cît putem! Ce mai stăm?

— Să nu ne panicăm, poate e doar un lucru uitat, încerca să o liniştească grasul, dar fără prea multă convingere.

Angelo îl privi încrucişat. O altă hurducătură făcu rucsacul să se clatine. Trombonistul îndesă gazeta în buzunar şi îl prinse pe Angelo de mînecă.

— Opreşte tramvaiul!

— N-am ajuns în staţie, spuse moale Angelo.

Ideea nu i se părea chiar rea.

— Opreşte, maică, opreşte! strigară babele.

Angelo privi spre vatman şi  îşi desfăcu nodul de la cravată.

— La dracu’, de ce nu? Pune frînăăăăăă! urlă.

Vatmanul scoase nedumerit capul din cabină.

— Ă?

Angelo nu apucă să-i răspundă. Rucsacul scoase un bîzîit şi Angelo se întoarse exact la timp ca să primească în gît şi bărbie un jet verde. Se clătină şi căzu terorizat pe podea. Grăsanul ateriză peste el, într-o ploaie de cioburi şi Angelo icni. Tramvaiul oprise, dar era prea tîrziu.

După un minut, Angelo îşi zise că, dacă nu-l făcuse zob bomba, greutatea lăutarului sigur avea să-l sufoce. Îi dădu două coate în pîntece.

— Scoală-te de pe mine!

Grăsanul icni şi se ridică. Faţa parcă îi era etajul cel mai de sus al unui tort aiuristic, dar Angelo n-avea chef de rîs.

— Ne-au omorît, mizerabilii, şopti trombonistul. Au dat cu antracusu-n noi.

Babele, cu hainele acoperite de aceeaşi mîzgă, izbucniră în plîns.

— Cu ce? întrebă Angelo şi scuipă o spumă verde.

— Cu de-alea de te duc direct pe năsălie, îi răspunse grăsanul. Cu microabe.

Angelo privi în jur. În afară  de geamul spart şi de petele de culoarea algelor putrezite care acopereau cam tot vagonul, nu se vedeau alte pagube. Dar asta nu-l făcea să se teamă mai puţin.

— Pe cine-am supărat noi, maică? şopti baba cu mustăcioară. Acu’ nu mai ajung la slujbă.

— Las’ că nu plînge popa după tine! replică Angelo şi pe loc simţi o mustrare de conştiinţă fiindcă-i vorbise urît.

Mustrarea aia era atît de neobişnuită, că uită şi de teamă. Îşi drese glasul şi îşi dădu seama că, în general, se simţea ciudat. De exemplu, se umpluse de grijă pentru soarta vatmanului.

— Măi Mitică, eşti în ordine? strigă.

Mitică nu-i răspunse şi Angelo se ridică pe vîrfuri ca să vadă mai bine. Cabina era goală, uşa din partea vatmanului deschisă.

— Nu-i. La el n-o fi ajuns, zise parcă recunoscător.

De ce-ar fi fost recunoscător, nu ştia. Doar nu-l simpatizase pe Mitică niciodată. Totuşi zîmbi, arătîndu-şi toţi dinţii stricaţi.

— Slavă Domnului, îi răspunse trombonistul. Să coborîm oare şi noi?

— Să nu fie molipsitor, maică, spuse baba cu mustaţă. De ce să-i năpăstuim pe alţii? Mai bine stăm aici şi aşteptăm să vină ajutoarele. Aşa-i corect.

Nimeni nu găsi nimic de obiectat. Ca să nu stea degeaba, Angelo începu să adune cioburile şi să şteargă scaunele pătate. După cinci minute se înveseli îndeajuns cît să fluiere. Grăsanul luă trombonul şi începu să-i ţină isonul. Baba cu mustăcioară îşi smulse un fir şi surîse.

— Cînd aveam optișpe ani, ştii ce cochetă eram? spuse încet.

— Alte vremuri erau, oftă cealaltă, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă bărbătească. Auzi, să nu-ţi dau jumătate de sticlă?

— Dacă poţi, spuse baba căreia îi rămînea o mustăcioară tot mai subţire.

Cea cu broboadă scotoci în sacoşă după o sticlă goală.

— Dar din dar se face raiul! Iaca pot.

— Ia uite, a trecut un sfert de oră, remarcă trombonistul.

Angelo se încruntă.

— Ei, noi rezistăm aici. Dar săracii ăia care aşteaptă-n staţie şi n-au sfanţ de taxi? Am blocat şi linia…

Trombonistul oftă.

— Tare-aş vrea să putem ieşi! O zi întreag-aş cînta făr-un leu, doar să-i mai înveselesc pe oamenii ăştia încrîncenaţi care umple străzile.

Angelo îi surîse înţelegător şi mai scuipă oleacă de verdeaţă.

— Da, bună-i muzica la sufletul omului! Ne-am cam înrăit cu toţii, nu? La suflet nici că ne gîndim…

Grasul înclină din cap.

— Să ştii că ai dreptate! Toată ziua cu învîrteli şi cu prostii…

Angelo privi satisfăcut interiorul cît de cît curăţat al vagonului. Rucsacul era tot acolo şi Angelo se apropie de el fără urmă de teamă.

— Arată exact la fel, remarcă.

— Să ştii că da! spuse grasul. Nu-i minunat?

Deodată, Angelo îşi dădu seama ce trebuie să facă. Ridică rucsacul şi îl prinse de spate. Nu era greu deloc.

— Eu mă duc, zise Angelo.

Băbuţele şi lăutarul prinseră să aplaude. Cînd coborî din tramvai, trombonistul începu să cînte şi lui Angelo i se păru că recunoaşte muzica. Ceva cu bucuria, o chestie simfonică pe care o auzise o singură dată şi nu-i plăcuse. Acum însă mergea cum nu se putea mai bine.

Se îndepărtă de tramvai în pas vioi. Sirenele maşinilor de poliţie nici măcar nu-l făcură  să se întoarcă. Merse pînă la căpătul străzii şi se opri. Două străzi mai încolo era un magazin unde se vindeau la jumătate de preţ carne şi lactate care mai aveau puţin pînă să expire.

— Numai bun! şopti.

Reîncepuse să fluiere cînd se aşeză la coadă, în spatele unor femei cu păr slinos şi priviri rele, obosite. Văzu repede băieţandrul care pîndea portofele.

— Frontul revoluţionar, şopti. De ce nu?

Angelo rezemă rucsacul de perete şi făcu mai mulţi paşi înapoi. Băiatul privi întîi spre el, apoi spre rucsac şi, din uşă, Angelo îi surîse complice. Undele verzi izbiră chiar înainte ca pungaşul să atingă rucsacul.

1041 vizualizari

Un comentariu

  1. […] deschiderea rubricii de proza a numărului din iunie, „Nautilus” ne propune textul „Angelo Plămădeală şi Frontul Revoluţionar”, sub semnătura Ştefanei Cristina Czeller. Povestirea ne introduce în atmosfera decrepită şi […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.