REVISTA NAUTILUS / Multi-vers / Se deschide o umbră (II)

Se deschide o umbră (II)

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 1:04 - 02.04.2013 • 

Se deschide o umbra

„Aşadar, întrucât copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, El a devenit asemănător cu ei, pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel ce are puterea morţii…”

Evrei, 2:14

Căldura acumulată în pămînt se ridica valuri-valuri. Crezuse că se va obişnui cu arşiţa, sau cu ploaia, sau cu praful. Era atent la timp şi chipuri. Din cînd în cînd încetinea pasul cît să prindă şoaptele femeilor cu pălării în culori deschise. Un grup de amatoare de senzaţional era strîns în jurul unui individ înalt care în aparenţă recita versuri dintr-un poem medieval, „Diavolii pustii”.

Chiar prea înalt, gîndi Kubin. Pesemne diavolul era aici. Cum să recunoşti un diavol?

Nu foarte convins de întrebare, s-a aplecat după un bănuţ. Un şuirat sec l-a făcut să tresară.

– Ce cauţi nu se află în metale soioase.

– Nici în vorbe fără sens, i-o întoarse Kubin.

Individul mărunţel îl măsura pe inspector cu o poftă indefinită. Îşi aranja pălăria constant, ca un gest menit să-l calmeze.

– Şi ce interes are un servitor al Conclavului în căutările mele?

– Nici unul. Să ne retragem lîngă zid.

– Să ne retragem?

– Da, zise piticul smucindu-i mîna. Discreţia este importantă.

Sub o boltă de piatră întunecată cei doi şi-au aprins pe rînd pipa, apoi o ţigare de foi care scotea fum gros, asemenea acelor cigarillos care delectează marinarii în decursul călătoriilor lungi. Tutunul era un mijloc de introducere în dialog fără a folosi cuvinte.

– Doctoraşul va muri, stimate Kubin. Cîţiva gardieni l-au înhăţat astă-noapte în timp ce încerca să învie un cadavru. Bietul om, a crezut în iubire… ce mai contează… În mod normal l-ar fi arestat şi torturat cîteva zile, dar altcineva din Conclav deţine puterea asupra morţilor, iar interesele sunt interese, ştii bine.

– Bryce Carol? Te referi la el?

– Eh, da. Bryce-lupul. Ştii cum se poate transforma, cum ucide şi cum se ascunde. Conclavul e al lui.

– Oare?

– Păi l-ai întîlnit acum cîţiva ani. Ai crezut că ai prins un criminal. Asta dacă te îndoieşti de puterile lui.

Kubin oftă.

– Licantropul este responsabil. Acum însă, sau mai bine zis acum şase ani a intrat în scenă soţia doctoraşului. Da, ştim că aţi vorbit, ştiu ce te-a rugat. Noi ştim totul.

Conclavul era o glumă, aşa îi considera Kubin. Privirea piticului îi străpungea carnea, îi încetinea ritmul inimii. O adunătură de şarlatani, practicanţi de magie şi vicleşuguri. Crimele magice vizau negustorii mai ales, apoi veneau cei din biserică cu rugăciunile şi psalmii de izbăvire, captaţi într-o transă, neatenţi la cuţitele din spate. Altarele şi camerele de protocol din palate erau roşii cu sîngele ignoranţilor. Cine nu murea era transformat, apoi subjugat voinţei Conclavului. Cei din nord nu vedeau cu ochi buni stăpînii din Praga în timp ce Parisul trimitea constant transpoarte cu teroare, mereu noaptea, mereu negre.

Brusc Kubin se simţi bătrîn şi singur. Auzea vorbele doctorului, răspunsul şi capcana din faţă. Piticul însă nu-i ştia răspunsul. Nici Kubin, încă. A formulat întrebarea.

– Unde se ascunde acest lup?

– Aici, prietene, nu te pot ajuta. Ştiu doar că vei vedea o lumină la noapte. Mergi la origini.

– Cărui interes serveşti?

– Sunt stăpînul meu. M-am retras din rîndurile conspiratorilor. Omul are nevoie de orgoliu fals şi mîndrie fără esenţă. Eu voi avea poate satisfacţia că îi vei ucide.

S-au despărţit în tăcere. Inspectorul apucă pe un drum ce trecea pe lîngă cîteva temple de rugăciune, în sus străbătea un parc, apoi se pierdea pe un deal deasupra oraşului.

 

Bryce-lupul sau Necromantul era un individ interesant chiar şi după standardele epocii. Purta haine în culori închise şi ochelari după moda englezească. Îşi aranja barba în fiecare dimineaţă, ceaiul şi fructele erau servite pe tăvi de argint, tacîmurile din fildeş prindeau cu precizie chirurgicală bucăţile de carne adunate din toată lumea. Vorbea adînc, scurt şi puţin. A fost condamnat pentru crimă la douăzeci şi doi de ani şi întemniţat de cavaleri. Acolo şi-a vîndut sufletul unui stăpîn mai puternic, învăţînd secrete şi privind lumea de sus. Nu-i rostea niciodată numele, prefera să-l aducă lîngă el, în oraş sau în oameni. O amăgire din nord, asta se zvonea. Alţii se temeau de ameninţarea din pămînt.

Kubin a văzut luminile, i-a spus vizitiului să ocolească cimitirul spre sud pînă la capelă. L-a găsit pe Bryce singur, îngenuncheat sub o scară de lemn. Prinţul se ridică încet.

– Sfinţii din Asia Mică, zise el. Îi cunoşti?

– Cîţiva martiri, spuse inspectorul.

– Da, exclamă Bryce cu putere, dar de ce martiri? Ce înseamnă sacrificiul pentru o sumă morală, infimă?

Kubin păşi spre altar. Statuetele sfinţilor luceau în întuneric.

– Am venit pentru altceva, nicidecum pentru elucubraţiile unui fanatic cu pretenţii de zeu. De ce mi-ar fi frică acum, în apusul vieţii?

– Pot să o prelungesc dacă vrei. În agonie sau plăcere.

– Ce pot să trăiesc în extaz? Crimele, cadavrele, nesfirşitele despărţiri, crucile şi serile potrivnice?

– Ţi s-au oferit bani să vii aici?

– Nu, ţipă Kubin. Preţuiesc misterul şi în egală măsură provocările.

Bryce izbucni în rîs.

– Ştii ce, continuă el, îţi voi povesti ceva, o provocare cum spui tu. Deşi între noi este o femeie, iată că nici clişeele nu mai sunt atît de interesante. Romena mi-a povestit pricina chinului ei. Era vară şi eram mai tînăr, vasal naivităţii. Le Maro şi-a pierdut prima soţie din cauza unui blestem. Nu am crezut asta, însă am căutat prin arhivele primăriilor. Am găsit un nume şi un rug. Femeia a fost ucisă de protestanţi pentru erezie, apoi cadavrul i-a fost pe un rug improvizat chiar în faţa conacului lui Le Maro. Cineva din rîndurile lor se îndrăgostise şi secretul trebuia păstrat. Cînd bărbatul al cărui nume nu îl cunosc şi-a mărturisit sentimentele, cei de acolo au ucis. Simplu. Secretul e secret.

Le Maro a înnebunit, i-a ameninţat cu moartea, şi-a deschis cufărul şi a aruncat spre ei cu tot felul de poţiuni aducătoare de nenorociri. Bărbaţii au plecat rîzînd, doctorul a rămas singur, cu orgoliul şi inima frînte. După alţi ani a întîlnit-o pe Romena. Capturat de frumuseţe a închis-o în conac temîndu-se de blestem. Aici am luat o pauză întrucît nu ştiam despre ce blestem se temea. Răspunsul l-am găsit altundeva, după cum vei vedea. Îţi imaginezi supliciul singurătăţii şi mai presus decît asta, să fii martorul atrocităţilor din conac. A fugit cînd el dormea. Cum a venit la mine şi de ce o protejez nu sunt preocupările dumitale.

– Asta-i tot? Le Maro este mincinos?

– Nu chiar. Vezi tu, ca mai toate misterele, şi acesta are un sîmbure de imprevizibil.

Prinţul îşi lepădă mantia şi pălăria. Sub veşminte ascundea o sabie cu plăsele încadrate de o gravură orientala. Le Maro îl privea cu aceeaşi ochi descumpăniţi, aproape umezi.

– De ce te arăţi acum? Şi de ce ai nevoie de mine?

Calmul din glasul lui Kubin îl surprinse pe doctor.

– Am nevoie de moartea ta.

– Crezi că m-ai prins într-un punct străin mie. Ceea ce ai uitat este chiar în faţa ochilor tăi. Sala, piticul, femeia. Chipuri diferite ale dementului.

– Sunt curios. Iluminează-ne.

– Acel individ prins de gardieni în cimitir. Un păstor care îşi plîngea soaţa moartă. L-am văzut şi mi-a spus că tot drumul o umbră l-a însoţit pînă la cimitir, apoi s-a ascuns în capelă.

– În sfîrşit vezi, cred, zise Le Maro ridicînd o mînă spre tavan.

Inspectorul făcu doi paşi înapoi. Din spatele doctorului o siluetă învăluită într-un abur rece se ridica deasupra altarului, agăţîndu-se de coloane, plutind ameţitor deasupra lui.

 

-va urma-

1620 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.