Motivul

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 10:43 - 01.08.2012 • 

„Femeia pe care o iubeşti este centrul paradisului”
Novalis

Timpul şi oamenii decid evenimente imperfecte. Izolate, istoriile indivizilor sunt variaţiuni pe tema imposibilului. Neînţeleşii sunt anormali iar de cealaltă parte, simplitatea poveştilor de dragoste este masca firelor de întuneric şi lumină din suflet. Perfecţiunea este tăcere şi emoţie. Timpul întors este un eveniment imperfect. Dragostea de aici şi pentru eternitate este, deşi imperfectă este trăită, nu amintită.
După numărătoarea lui Alberti al treilea grup de nori lingea brunul şi roşcatul acoperişurilor acompaniat de ploaia de noiembrie. Toamna din oraş era o prelungire inversă a iernii dacă cineva ar şti că pietrele îngheaţă, calcă gerul răscolit din pămînt şi mor. În cameră o noptieră cu veioză dublau umbra bărbatului.
Mauro Alberti era un viking cu mustaţă roşie tip oală. Aşezat pe marginea patului părea că se odihneşte după luptă. Întreg trupul îi arăta direcţia bivalentă a foilor amestecate şi stiloul cu peniţă grea, tot mai grea. A zîmbit? Cunoscuţii ştiau zîmbetul căutătorului; în noaptea asta căuta să descifreze un început. În fond, se confrunta cu alungirea repetată a „t”-urilor, „p”-urilor şi cu o profanare. Inspectorul Karim îi oferise două răspunsuri.
Noaptea de 5 noimebrie 1866 sau „Ziua Strigoiului” (o invenţie aberantă a ziarelor) a fost marcajul temporal al deshumării contesei din Leipzig, moartă cu ceva timp în urmă, la jumătate din valoarea vieţii lui Alberti, la jumătatea unei nopti. O scenă fără înţeles sau substrat adecvat unui individ cu atingerea sublimului şi fervoarea existenţialismului brutal.
Dimineaţa gri purta voci joase. Poliţia înconjurase cavoul contesei. Toţi tremurau lîngă cărămidă. O clipă Alberti s-a gîndit că cineva ar putea să-i caricaturizeze pentru frică. Frigul (un alt cuvînt cu „f” lungit) neaşteptat muşca din blană, crăpa smalţul dinţilor, ascuţea crevasele simţurilor. Karim se apropie de lespedea crăpată.
− Un caz bizar, poate ultimul înainte să mă retrag.
Primele cuvinte pe pagina cimitirului.
− Am citit romane cu detectivi isteţi şi poveşti animate de abstract: gelozie, invidie, bani. Odată, cineva a ucis un cultivator de tutun ca să stopeze fabricarea unui anume tip de ţigaretă; de ce? Fratele personajului abuzase de tutunul respectiv şi murise. Vă daţi seama de implicaţiile de la bursă.
Alberti vorbea încet, sacadat. Încă nu stilul persuasiv din faţa comisiilor.
− Bun, bun, capacitatea dumitale… ah, la dracu, oftă Karim, vezi care-i treaba şi anunţă-mă pînă după-masă. Facem amîndoi raportul pentru arhivă.
Detectivul a înclinat capul în semn de salut, a alungat alte gînduri despre inspector şi s-a aplecat peste piatră.
O bucată neagră de ciment atîrna lîngă o buruiană. Avea forma unei lacrimi sau a stropului de ploaie. În mijloc, titulatura contesei împreună cu viaţa numerică formau un gol de asemenea întunecat, compact peste suprafaţa acestei eterne tristeţi (metafora îi aparţine lui Alberti). Plouă peste ocean, ploaie peste apă, un lac, pămînt umed în jur, ploaie peste o lacrimă, piatră, din nou pămînt. Aleile cimitirului erau pline cu băltoci, în apropiere două iazuri artificiale zăceau fără să fie privite.
Se indreptă de spate şi îşi rezemă mîinile de coşciug.
Nu există glorie în singurătate.
Pesemne trupul a fost răsucit, oasele mîinilor arătau locul unde inima bătea odată, într-o caleaşcă sau mai puternic, într-un salon, alături sau la distanţă de un bărbat; craniul potrivea perfect estul iar picioarele erau gata să umble. Înainte să citească a mirosit interiorul. Trandafiri vechi.
„Maria Faglas-contesă de Leipzig, ducesă de Boemia”
Un rozariu ruginit puncta ultima literă, Hristos atîrna pe cruce într-un picior. Amănuntul a stîrnit vîntul de miazănoapte şi salcîmii din jur.
Două ore mai tîrziu, ghetele loveau pietrele intrării în sediul poliţiei. Păşi în holul unde se distribuiau patrulele. Karim pendula o mînă peste scaun în timp ce rasfoia un ziar.
− Intră. Noutăţi?
− Nimic. Ceva suspect, o bănuială.
− Mereu o bănuială, mereu tu. Caz clasat, accidente se întîmplă. Un beţiv sau un răzbunător întîrziat.
Alberti tuşi.
− Şi dacă aş spune că răzbunarea sfidează timpul sau materia, ce s-ar alege de contesă?
− Baiete, circulau poveşti despre ea. Copil fiind, mă înspăimîntau. Poate nu erau adevărate.
− Ficţiunea este paralelă realităţii, spuse sec detectivul.
− Ei bine, nu e totdeauna aşa şi dacă tot e tîrziu şi amîndoi suntem plictisiţi… de ce să nu-ţi răstorn afirmaţia? Coniac?
Karim turnă două pahare.
− Ştii că pe vremuri, de fapt acum o sută de ani femeile de rang înalt aveau preocupări bizare; dumneata le-ai numi eclectice. Suferinţa sau cine ştie ce argument ciobit le făceau să se îndepărteze de la normal. Bine, normal pentru ele însemna privilegiu pentru noi; de multe ori era şi invers… vezi tu, bogaţii se îndrăgostesc. Familia Faglas nu era din părţile astea, dar doi veri au construit castelul de la Soga. Se spune că au zidit în cărămidă trupuri de femei fără organe genital. Le torturau, violau, le rupeau membrele şi le drogau ca să le păstreze în viaţă cît mai mult. Lumea îi aminteşte ca doi uriaşi cu bărbi negre, asemenea ţie, neutri sau posomorîţi. Unul din ei, Joseph s-a casătorit dupa zece ani de crime. Bătrîn şi bolnav număra nopţile şi ţipetele din pereţi pînă cînd pîntecul soţiei i-a ostotit setea. Rodul lor a fost o fetiţă, Maria.Ca să te scutesc de poveşti lungi, Maria şi-a ucis tatăl drept răzbunare pentru sodomiile copilăriei…cineva îngîna rugăciuni pentru copilul hrănit cu carne de fecioară. Apoi, cultivată şi educată de cei mai ageri profesori, şi-a folosit averea în alte scopuri, adevărate sau nu. Ea personifica obiecte, le metaforiza sau îşi inventa premoniţii în tablouri. Nu e ceva anormal, te văd cum te încrunţi. O femeie frumoasă poate fi nebună, în timp ce o nebună hidoasă rămîne nebună şi hidoasă. Ce s-a întîmplat apoi a fost mîna destinului, nici mai mult nici mai puţin. Maria s-a îndrăgostit. Un tînăr chipeş o ţinea trează în noapte. Numai că bărbatul nu găsea plăcere în suflet din neînţelegere; oricum vei gîndi, nu poţi să iubeşti ce nu înţelegi. Şi aici e întruparea suferinţei… o suferinţă tăcută, ca un şir de cuvinte scrise cu cerneală subţire pe hîrtie de pergament. Într-o zi Maria a pictat moartea lui. Urma să se sinucidă, aşa dicta premoniţia, dacă îmi îngădui ironia lingvistică. În început nu ştia tabloul, pensula a aliniat însă chipul lui, atît de familiar, acum pe jumătate viu. Caii au căzut seceraţi de frig la jumătatea drumului. Maria n-a izbutit să-l avertizeze.La două săptămîni după tînărul s-a spînzurat de grinda unui han (unii spun că ar fi folosit otravă) iar ea s-a înnecat în şanţul de apărare al castelului, vrăjită de chemarea libidinoasă a tatălui sau cu sufletul împovărat de negre şi tragice adevăruri. Acum, dacă îmi permiţi, cred că şi iubirea lor era pe jumătate, dacă tot am pomenit de jumătaţi.
Ceasul bătea spre miezul nopţii cînd Karim îşi aprinse pipa. Un exerciţiu de imagine în faţa subordonatului mai tînăr.
− Asta-i tot?
− Cam aşa. Sarcina dumitale este clasată.Mă ocup personal.
− Nu cred, e ceva mai mult.
− Mauro, cînd ai venit aici şi te-ai angajat, ce ai spus? Care au fost primele tale cuvinte? Aparenţele sunt pretutindeni. Aşa e?
− Îmi amintesc cînd am spus asta. Era vară şi mă pregăteam de odihnă după cîteva aspecte personale dificile… şi…
− Înainte de a continua, trecutul e trecut. Oamenii se schimbă sau nu. Dovada schimbării tale este clară: purtăm această conversaţie.
−… eram fericit. Inspectore, crezi în fericire?
− Mai mult, cred în istorie şi suflet. Istoria pentru paranoici, sufletul pentru visători. Între ele este destinul, de netăgăduit.
− Atunci de ce te grăbeşti?
− Caligrafia îţi trădează istoria. Numele Faglas are în componenţă un „g” cu bucla lungă şi un „s” cu bucla frîntă, de asemenea alungită. Un singur om scrie astfel. Nu mă întelege greşit, cred că ai facut bine gravîndu-i mormîntul. Nu înţeleg însă motivul.
Alberti se ridică ca un şcolar la examen.
− Mi-am înscenat moartea, apoi, cînd am aflat că s-a sinucis, mi-am dorit să mă alătur ei. Încă îmi doresc asta. Este un spaţiu gol în casa mea. Îi păstrez tabloul nu ca amintire… drept model pentru metafora perfectă care îi va sulfa din nou viaţă în trup. Ştiu că nu mi-a pictat moartea, a dorit să mă avertizeze. Am făcut acelaşi lucru, doar în scris.
Şi a unsprezecea bătaie a miezului de noapte răsună; a douasprezecea bătaie a miezului de noapte, joi, şase noiembrie, o mie opt sute şaizeci şi şase.

2242 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.