REVISTA NAUTILUS / Multi-vers / Memoria lui Odamar

Memoria lui Odamar

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 16:40 - 01.11.2012 • 

Amanţi ce moartea-i leagă în nemurire,
Înlănţuiţi sunt în oculta lor iubire,
În misticul ritual printer lumînările sute,
Ce proiectează nălucirea pe albul statuilor sute
Andra Spirescu- act VII, „Pact cu diavolul”

“There are more things in heaven and Earth, Horatio, than are dreamt of in your philosophy”
Hamlet

Noaptea se stingea în sîngeriul răsăritului cînd Evie Flint urca treptele de marmură de la numărul şapte.Un apartament se lumina în stînga (proprietarii îşi pregăteau cafeaua grăbită înainte de serviciu), o pisică somnoroasă studia femeia cu pardesiu marin.
A tras uşa scării cu putere.Zgomotul s-a vărsat pe scări, în crăpături, pînă în subsolul blocului, trezind probabil o familie de şobolani fără ocupaţie.
La uşa apartamentului, doamna Met se înfăţişa în imaginea perfectă a somnului- un opis măzgălit in zorii zilei, gîndi Evie.
-Vai, ce dimineaţă, bolborosi cucoana.Am pus de cafea.Hai în bucătărie.
-Mulţumesc, aş putea să vă cer un pahar de apă?
-Ia singură de-acolo.Eu torn asta în ceşti.
Apă rece cu gust de clor.Pete de grăsime pe faianţă.
-Mulţumesc.
Puse paharul pe masă.
-Hai dincolo.Nu s-a trezit încă.Mai avem timp să vorbim.
Doamna Mint se foia în fotoliul de catifea roşie.Împinse o scrumieră spre Evie.
-Poţi să fumezi.
-M-am lăsat acum trei ani.
-Foarte bine, asta e bine…Ştii, nu că aş vrea să te sperii, dar dimineaţă sunt cam…mă rog…
-Staţi liniştită.Nu sunteţi subiectul aici.(oh Doamne, nu trebuia să spun asta)
-Mmmm.Presupun că ar trebui să-ţi spun despre starea lui Bruce.De asta eşti aici.
-Aşa…
-Este Odamar, un rege din nord, fiu de zei inventaţi de el, cred.Prostii.Terapia asta mă plictiseşte, prea mulţi oameni în casa mea, înţelegi?
Evie trase un gol de aer imens.Ridică mina pentru un gest fără sens, apoi se ridică.
-Perfect.Soarele a răsărit.
Expresia feţei îi trăda oboseala.Doamna Mint îi stricase dimineaţa.
Camera era decorată într-un singur detaliu: albastru şi gri intens.Acel Odamar a respirat acum mii de ani, a păşit peste generaţii de scoici eşuate, probabil cîteva i-au rănit tălpile.
Evi se aşeză lîngă bărbat.Cuprinse cu privirea tăblia patului.Fără urmă de praf.
-Au, şopti ea îndoindu-şi mina.
-Iarta-mă, uneori mă tem, spuse bărbatul.
-Şi trebuie să mă strîngi aşa tare?
-Numele meu este Odamar.
-Evi.Încîntată.
-Bănuiesc că ştii de ce te-am chemat aici.Ai fost aleasă, într-un fel.
Evi se luptă să spună ceva.
-Aleasă?
-Mă rog, e un cuvînt mare şi suna clişeic.Mă gîndeam că o să tea jute.
Odamar îşi sprijini perna la spate.Transpiraţia se strîngea în broboane cafenii.
-Crezi în îngeri, Evi?
-Depinde ce vrei să spui prin îngeri.
-Spiritele care intră şi ies din tine.
-Nu ştiu…nu mă duc la biserică.Mă rog în particular.
-Vezi tu, asta am făcut şi eu.M-am rugat pentru un raspuns.Aşa am intrat in posesia ei.
-Ţi-a fost dată?
-Memoria lui Odamar, nimic mai mult.
-Cam aşa.Se manifestă în vis.De obicei ceaiurile…în fine.
Bărbatul se opri ca pentru un moment grav.Tînără, păr şaten, birou, unghii îngrijite.
-Este un singur vis care se repetă, continuă el.Toate celelalte sunt frînturi din o viaţă care nu îmi aparţine.Sigur, a fost un conducător, a luptat, a privit moartea dar nu a murit în luptă.Răspunusl meu mă nelinişteşte.Poate îl vei găsi.
-Pot să înregistrez?
-Dacă îmi promiţi că nu o să foloseşti cuvinte mari apoi.
-S-a făcut, zîmbi Evie.
-Bun.Într-o zi, la curtea lui Odamar a sosit o escortă a regelui din sud.O femeie.Şi această femeie îşi ascundea chipul sub un voal vişiniu.Îi vorbi regelui despre mesaj şi alianţă, despre prăzile înjumătăţite, despre poeme şi voci ascunse.Apoi a vrut să plece, dar Odamar suspină şi o rugă să-şi arate chipul.Cînd prima atingere a vîntului de primăvară a sosit în palat regele s-a îndrăgostit de străină.I-a cerut numele.
S-au întîlnit seara.Acestea au fost vorbele lor, aşa cum le-am visat.
-Vei trece o apă, dealuri şi încă o apă.La capătul unei nopţi vei găsi un loc al veşniciei.Vei găsi un lucru de mare trebuinţă mie.Voi veni la tine, atunci.
-Îmi spui toate acestea pentru că îţi doreşti să găsesc, sau alta e dorinţa ta?
-Inima mea îţi este fortuită.
L-a lăsat să-i atingă buzele apoi a fugit.Odamar privea Steaua Serii- lucirea cea mai dragă lui.Dimineaţă a chemat la sine un sfetnic, i-a spus că va pleca ca să cîştige o dragoste.
Întîmplările l-au prins din urmă.Vînătorul l-a sfătuit să nu se abată, nu pentru cîţiva demoni care au găsit de cuviinţă să-şi adăpostească fărădelegile în biserică.
În zori Odamar trînti uşile capelei şi strigă:
-Arătaţi-vă!
-Oare?sună un glas înfundat.Oare Odamar nu se teme?
L-a cuprins întunericul şi frigul.Înaintă cîţiva paşi, apoi aceeaşi voce i-a şoptit:
-Ştim ce cauţi.Ştim unde se află.Da dragule, vom pleca ca să-ţi facem hatîrul, dar ne vom întîlni din nou.
-De unde ştiţi?
-Vei afla.
-Părinte, tu eşti?
O cascadă de grohăituri şi rîsete cutremură pereţii.
-Părintele e spînzurat în pivniţă cu măruntaiele arse.La fel si cei care aveau grija de el.
Odamar încremeni.
-Destinul dragule e pretutindeni.Îl vei găsi şi tu pe al tău.
Mîini uriaşe l-au trîntit de podea.Fum negru a cuprins altarul şi icoanele.Cînd ieşi din flăcări, barbaţii plîngeau, femeile îşi acopereau chipurile schimonosite de durere.
Odamar le-a spus ce a auzit în biserică şi a plecat.
A auzit chemări ciudate în pustiu.La început, inima îi şoptea iubitei lui, apoi ameninţarea l-a prins de umeri şi i-a zdrobit credinţa.
Diavolul îl pîndea în jurul focului.Noaptea lăptoasă se cernea peste creştetul regelui.
-Se apropie iarna, rege bătrîn, îi şuierau cuvintele.Unde te poartă paşii şi înapoi nu te vei întoarce.
Odamar şi-a aprins pipa.A hotărît că singurătatea naşte asemenea cuvinte.Tenebrele inspiră groază doar dacă eşti singur.
-În regatul meu se spune că este o datorie a omului să creadă în alt om.Datoria trebuie îndeplinită.
-Spui tu, deşi te-ai pripit cu judecata.
-Nu te priveşte! Voi îndeplini ce mi-a cerut, adăugă cu glas stins.
-Prea bine.Deşi mă învăluie întunericul şi frica o trimit înaintea mea să ştii că şi eu îmi iubesc supuşii.Să te previn ar fi o prostie, să-ţi zic adevărul…bogaţiile lumii nu-l cumpără.
-Voi merge acolo, spuse regele.
-Fără îndoială.Ispita merge cu tine.
Zori grei de plumb s-au avîntat peste lume cînd Odamar a pornit din nou la drum.A numărat douăzeci şi opt de nopţi.În următoarea noapte a sosit la locul de unde pornea veşnicia.
Trecu de poartă şi cercetă mormintele.La rădacina unui stejar s-a aplecat să culeagă un smoc de păr negru şi un măr.
-Ah, soartă! Am ajuns prea tirziu?
Tînguirea i-a fost auzită şi după un gard de iederă un glas cristalin îl chemă.O bancă şi două statui se aşterneau peste marmura palidă.Odamar s-a aplecat peste trupul iubitei lui şi îi sărută fruntea.
-Ce cauţi aici, dragule?
-Pe tine! Nu aşa ne-am înţeles?M-ai chemat.
-Aici e moarte!Vai, nu vezi stejarii cum se-nclină spre pămînt?Şi pietrele cum crapă sub apăsarea lor?Înnebunesc!
-Cel care m-a ispitit te-a adus?
-Întocmai.Te va ucide, apoi o să te ia cu el.
-De ce m-ai chemat aici, atunci?
-Să mă gaseşti şi apoi să pleci.Am vrut să mă conving că am inima ta.Acum pleacă!
-Nu pot.Nu pot aşa.
-Dar altfel suntem pierduţi!
-Oare nu mi-ai promis că vei veni cu prima ninsoare?Decembrie a venit, iar eu te-am găsit.Ce te opreşte?
-Fugi, dragule.Aşteaptă.O să vin.
S-au despărţit de sărutul pătimaş care i-a cuprins.Odamar apucă drumul spre apus cu inima grea.Ea a rămas întinsă acolo cu ochii de sticlă şi fruntea albă.
S-a oprit cînd picioarele îi scuipau sînge.Frigul muşca bucăţi de carne din trupul regelui.
-Acum s-a isprăvit.Nu ai venit.
Capul i-a picat într-o parte, sabia s-a lovit de pămîntul îngheţat.
Astfel a murit Odamar, aşteptîndu-şi iubita în prima lună a iernii.
Evie oftă.
-De ce nu a venit?
-Asta am visat.Eu căutam răspunsul.
-E doar un vis.Ar trebui să-l scrii.
-O faci tu pentru mine.
I-a cerut paharul de apă şi a continuat:
-O să mor.
-Nu cred.Nu ţi-ai găsit răspunsul.Nu eşti Odamar.
-Dar îi împărtăşesc visul.Şi eu am aşteptat.
Evie îşi răscolea mintea pentru o replică deşteaptă.
-Şi vrei să mă avertizezi?De ce eu?
-O conjunctură.Pare ciudat?Nu e, se întîmplă uneori să murim din dragoste.Poate că e prea puternică…dar…
Vocea i se stingea.
-Dar?
-Dar e un destin, al meu.Nu-ţi face griji, doamna Mint a plecat la cumpărături.Are program de dimineaţă.
-Vroiam să…
-Aş vrea să dorm.
I-a strîns mîna şi a adormit.
Veşnicia l-a blestemat pe Odamar într-o repetiţie fără capăt a durerii.El şi moartea, ea întinsă şi dorind, fără voinţă, oarbă.
Evi păşi în ascensor.Jos, doamna Mint îi dărui un măr în semn de mulţumire şi se scuză încă o dată pentru purtarea de dimineaţă.
A aşteptat autobuzul în mijlocul de octombrie, recunoscătoare pentru mărul dulce.

2603 vizualizari

3 Comentarii

  1. […] minipoveste semnată de Andra Spirescu și Mihai Perşinaru, intitulată acum „Memoria lui Odamar”, se află luna aceasta la rubrica „Multi-vers”. Relativ ușor de decriptat de astă dată, ea […]

  2. […] din numărul acesta al revistei Nautilus se încheie cu ”Memoriile lui Odamar”, textul de la rubrica Multi-vers semnat de Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru. Faţă de […]

  3. […] ”Memoriile lui Odamar” de Andra Spirescu şi Mihai […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.