REVISTA NAUTILUS / Multi-vers / Istoria nopţii

Istoria nopţii

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 8:37 - 01.05.2012 • 

La pagina două sute optzeci şi patru a Războaielor gotice, Procopius notează despre un grup de conspiratori supuşi tendinţei (intenţie este cuvântul folosit) de demascare a viciilor esenţiale omului: sabia şi graţia; Cassius-istoricul amintește de scrisoarea unui tribun către soţia sa, îndrăgostită de un poet ambulant, fără speranţă, întotdeauna închis între cântecul ademenitor al hexametrului. Relatarea este săracă în exactităţi, însă citind-o, mi-am amintit de alta, poate banală. Există un capitol în Istoria artileriştilor universali a lui Brown în care, aparent fără nici o legătură, un anume ofiţer Lidell Saylor este supus unui lung şi maiestuos proces de conştiinţă; cauzele necunoscute şi jurnalul său sunt comodităţi de care nu mă pot desparţi. Chiar dacă începutul acestui expozeu poate deruta cititorul, totuşi ideea lumii ca o carte de istorie scrisă încontinuu este şi tema centrală în jurul lui Lidell; paginile de început lipsesc.

…am închis geamul. Înăuntru, singurul lucru la care mă gândeam era părul ei revărsându-se peste umeri, ca o apă neagră sub lumina stelelor. Vocea şi prezenţa ei indemna ceva mult prea ruşinos pentru a fi spus şi, deşi mi se părea secundar, moartea mea. De fapt, eram urmărit; ieri credeam că urmăresc, însă apropiindu-mă din goană, am simţit că toate stigmatele la care e supusă prada, sunt opera unui singur vânător. M-am ridicat cu zgomot, apoi în perfecţiunea tăcerii mi-am controlat buzunarele: ceasul american de buzunar încrustat cu flori finite, două monede şi un creion tocit. Am dus la capăt inventarul personal ca şi cum el s-ar fi aflat acolo, gata să ridiculizeze. Ora soarelui era înaintată. Mi-am zis că trebuie să dispar doar pentru a avea şansa unei răsturnări neaşteptate de situaţii. Am păşit în drum. Câţiva bărbaţi m-au întrebat şoptit:

-Mergi spre casa lui Tiberiu Albert.

Nu au aşteptat răspunsul.

-Drumul coteşte în stânga prin pădure, apoi la fiecare intersecţie stânga.

Duelul începuse, Albert era implacabil. Frica era un conţinut volatil al jocului; nu mă puteam lipsi de ea. Am discutat acum câţiva ani cu un om din regat care era mai prejos ca Blake; în acea seară el a fost Blake. Platforma gării părea necunoscută. Misterul era accentuat de punctul care îmi fierbea mintea. Ca un exerciţiu de destindere nervoasă am numărat mișcările gărzilor şi fumul ţigărilor, am împins un tomberon ca să le testez atenţia. Într-o formă vagă, aveam impresia că Albert mi-a penetrat planul. Apoi m-am gândit la obiceiul iluzoriu de a merge spre stânga într-un labirint; o asemenea practică era supusă neîncrederii, cei mai mulţi s-au rătăcit sau simplu, nu s-au întors. Sub copacii englezi mi-am imaginat un labirint vast, construit din cuvinte cu ecouri în atomi; intonații infinite care dăruiau vidului forme eterogene, produse ale minţii bolnave. M-am liniştit şi după câteva ceasuri, cărările nu mi se păreau de întoarcere. Un astfel de sentiment pusese stăpânire şi peste pădure, care părea să se mişte. Un om poate fi duşmanul unui alt om, în anumite momente ale oamenilor, dar şi al unui punct. Totuşi, iată-ne în căutarea punctului dinaintea morţii, iată-ne curioşi şi înarmați, gata să furăm ultimei clipe obiectele şi trecutul strânse în jurul ei. Muzica vântului se pierdea în frunze şi depărtare.

Astfel am ajuns la casa lui Terius Albert, căutând o femeie. Unii ar spune ca iubirea înglobează nebunia, cărţile vechi şi literele de foc, acele combinaţii de sunete care reunite fac să reacţioneze diferite organe. Muzică sau un element ascuns în fiecare, după cum arta era organul funcţional al grecilor. În antiteză, ceva din spiritul practic roman m-a împins în gradină. O poartă ruginită şi un rând de roze bolnave conduceau spre uşa edificiului. Din spate, o lanternă se apropia. Nu i-am văzut faţa purtătorului.

– Aşadar, vrei să-mi corectezi solitudinea. N-am nici un dubiu că vrei s-o vezi.

– Să văd ce?

– Urmărirea.

Am recunoscut vocea lui Albert. Era înalt, ochii cenuşii şi barba albă. Ajunsese înaintea mea, deşi atunci, ştiindu-mă în preajma ei, era o consecinţă minora.

– Intră!

Vorbele duşmanului meu s-au răcorit în spatele albastrului de Persia şi al reuniunii de vaze chinezeşti din camera. Covorul moale se termina în dreptul unui divan lung şi jos. Ne-am aşezat, eu cu spatele unui ceas circular, Albert cu spatele spre fereastră. Eram obosit şi gata să renunț. Uşa s-a deschis şi am fost serviţi cu ceai negru şi prăjituri cu miere.

– Un destin similar, grăi Albert. Destinul conspiratorilor care renunţă la tiranie şi frică, la banchete şi orgii în împărăția lui Hades, chiar şi la erudiţie, doar pentru un punct; noi îi spunem Sfârşitul.

– M-am întrebat întotdeauna de ce în unele tipăriri, unele cuvinte sunt accentuate. Nu găseşti că este un furt al retoricii?

– Mi-ai ghicit gândurile, întocmai. Istoria ne irită sau se ascunde; mă frământă cel puţin un lucru: dacă mă aflu într-o cameră, într-un apartament cumpărat şi am conştiinţa proprietarului anterior, oare el nu a stat asemenea mie, privind apusul şi întrebându-se în viitor cine îi va lua locul spre sfârşitul zilei?

– Te-ai întrebat acelaşi lucru?

Chipul lui mă întâmpină cu un zâmbet şiret. Se ridică, scotoci într-un sertar după o cheie.

Când se apropie, am realizat două lucruri, unul trivial, celălalt incredibil: ea se afla aici şi trăia. Din senin l-am văzut pe Albert ca un făuritor magnific de labirinturi. Mi-am amintit de noaptea de la jumătatea celor O mie şi una de nopţi când Șeherezada, folosind magia asupra copistului, începe să povestească cuvânt cu cuvânt istoria nopţilor, riscând să ajungă la noaptea de atunci şi să repete spre infinit. Când ceasul a anunţat miezul nopţii, am găsit miza pentru care jucam. Aş fi putut să-l ucid, dar am găsit un aliat neașteptat: timpul. Am primit cheia şi am verificat buzunarul pantalonilor. Cu mâna încleştată pe ceas, am pornit după Albert. Am trecut de camere goale, cu statui concentrate într-un singur loc, lăzi şi cufere aşezate la întâmplare, lumânări de-abia începute şi draperii grele, scăldate de o lumină fără origine. Am ieşit din casă într-o grădina ascunsă; probabil erau aici nuci sau arbuşti tineri. Întunericul îmi oferea umbre şi hăuri negre, neregulate.

Bătaia ceasului din camera, întrebarea lui Albert şi viitorurile posibile însumează ceea ce mi s-a oferit atunci: o grădină întunecată, o cheie şi în acea grădină, ea. L-am bănuit pe Albert de şiretenie sau laşitate, nu i-am înțeles fuga, dar m-am bucurat când i-am auzit paşii grăbiţi. Am scos ceasul din buzunar, l-am dus în dreptul urechii şi am aşteptat. Impulsionat de repetări, secundarul a început să bată în ritmul unor frunze, apoi am auzit clipocit de apa, o respirație, lacrimi şi trecutul de piatră, cu două simboluri atârnând reci peste lespede:o pasăre Phoenix din bronz şi un evantai mâncat de vreme. I-am atins obrazul , părul ei mirosea încă a iasomie. I-am atârnat ceasul de mână, am potrivit câteva cuvinte pentru sfârşit fără să le rostesc. Englezul din regat îmi spunea: Timpul se multiplică în destine infinite. În unul din ele, sunt inamicul tău, în altul nu te cunosc. Unde erai înainte să purtam această conversaţie?

Am rostit si eu, cu capul plecat peste al ei:

-Viitorul deja există, eu te cunosc. Pot să te văd?

M-am depărtat încet, am ocolit ceea ce păreau a fi arbuşti sălbatici până am simţit sub picioare aleea care ducea spre casă. Era a treia oră a nopţii, poate, când am auzit foşnet de paşi uşori peste frunze şi suspine estompate de vânt. Am intrat fără să mă uit înapoi.

1612 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.