REVISTA NAUTILUS / Multi-vers / Clar de lună

Clar de lună

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 22:16 - 01.07.2013 • 

clar de luna

„Stinsă, stinsă pretutindeni lumina:

Şi pe orice trup tremurător…”

E.A. Poe

 

Probabil că v-am spus deja, sau oricum am afirmat într-un interviu că restaurantul meu preferat este cel de pe strada nr.9 Libertină; eu îi zic „restaurantul 9” pur şi simplu-pentru că iluzia din numele străzii îmi provoacă uneori accese de furie.Vizitez aşadar locul ori de cîte ori am timp sau poftă sau şi timp şi poftă.Eventual şi o companie agreabilă-nu din aceia care ţin ţigarea între buricele degetelor şi vorbesc subţire despre fapte improbabile.

Mă aflam acolo într-o frumoasă zi de iunie.Comandasem clătite cu nucă şi fistic, răsfoiam un volum uşor, ba chiar mărturisesc că felul de a sta la masă singur îmi făcea bine.

Mă bucuram de solitudine, atît de necesară scriitorilor.Aşteptam dezlănţuirea gîndurilor tainice.

Nici nu apuc să termin prima clătită că un ins îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni maron mă bate pe umăr admirativ.

– Luca, prietenul meu din liceu!

– Pardon?

Încă mestecam nuca vizibil deranjat de atitudinea intrusului; în plus, nu-l recunoşteam.

– Nu-ţi aminteşti?Ilieş de la parter.Am fost la biochimie.

– Petru Ilieş?Cu gluga murdară?

– Da, da!

– Ce surpriză.Ia loc.O cafea?E cam tîrziu dar totuşi?

– Da, cum să nu.Şi-aşa am dormit pînă spre prînz azi.

Am observat cum şi-a lăsat privirea în pamînt.Strîngea mînerul scaunului.

Neliniştit.

Auzisem ceva despre el acum cîţiva ani…Probleme de sănătate, o vreme îmi pare că a fost suspect de cancer.Mă rog, acum arată nevătămat sau fără urmă de…

– Şi spune-mi ce e cu tine singur?E cumva un moment artistic?

– Îmi pierd ritmul, asta e.N-am scris ceva bun de un an.

– Eh, poate să le placă celorlalţi.

– Nici mie, nici lor.Asta-i grav.Îmi cumpăr caiete degeaba.Se pune praful pe ele.

– Aşa de rău?Auzi, dar s-a uscat şi cerneala în stilou?Sau stiloul e stricat?

Am rîs.Petre avea un umor involuntar, sincer.

– Nici eu nu ştiu…

Zîmbeam către chipul lui luminos, nu neapărat vesel.Liniştit.Rotund şi liniştit.

Cafeaua era servită în ceşti cu margine aurită şi motive floarale în mov şi roşu.Un amănunt discret dar precizabil.

– Şi ce-ar fi dacă ţi-aş povesti eu ceva?Poate scrii, cine ştie?

– Depinde ce.Aventurile adolescenţilor sunt fumate.

– Oare?Eu am avut o aventură recent şi am treizeci şi trei de ani!

– Cu cine?

– O tipa de patruzeci.Fără obligaţii.Dar nu despre ea vreau să-ţi povestesc.

Chipul rotund se întuneca.Bănuiam că vroia sa se confeseze.Nu eram sigur că aveam răbdarea necesară să-l ascult.

– Ştii cum e, începu Petru, tu laşi ceva în urmă.Cuvintele.Şi eu am vrut să las, sau mă rog, să construiesc.Am cunoscut o tipă prin anul cinci, era de la medicină.O cheamă Alina.Eram la un bar din apropierea căminului şi deodată îmi sare în ochi o roşcată înaltă cu ochii mici şi pătrunzători.Drept să-ţi spun mie nu-mi plac roşcatele.La ea mă atrăgea altceva, nu ştiam ce.Şi stă bietul Petre să se gîndească cum s-o abordeze.Nu mă pricepeam la agăţat sau la alte manevre de culise ca să-i atrag atenţia.La un moment dat mă hotărîsem să fiu direct.Pe vremea aia nu exista moda asta cu vorbe deşucheate şi replici spirituale…în fine, poate exista atracţie autentică şi iubire sinceră.Zic şi eu.Şi ce să vezi!Cît am stat să mă gîndesc m-am trezit cu Alina lîngă mine.Îmi spune în şoaptă:

– Tu nu ai ce cîuta aici.

Am rămas perplex.Ce să-i zic?

– De ce?Ne cunoaştem?

– Nu, dar efectiv nu aparţii locului.Am simţit nevoia să-ţi spun asta.

– Da…bine, mersi.Cum te cheamă?

– Alina.Pe tine?

– Petru.

– Petru şi atît?

– Alina şi atît, nu?

– Da, spune ea.Deocamdată.

Începusem să vorbim chestii uşoare.Colegii de cameră, examenele, banii, biletele de autobuz, parcurile din zonă.Îmi spune că îi place să se plimbe şi o bancă primeşte pe oricine, oricum.Îmi iau inima în dinţi şi o invit la plimbare.Zimbeşte şi-mi dă întîlnire a doua zi, chiar în faţa parcului.

N-are rost să-ţi spun că pluteam şi îmi plăcea să cred că plutea şi ea, oarecum.N-am dormit toată noaptea, a doua zi nu ştiam dacă eram ameţit de somn sau excitat din cauza cafelelor.

Ne-am întîlnit pe la şapte seara.Am convenit ora asta pentru că nu erau mulţi oameni în parc.De fapt, povestindu-ţi acum îmi dau seama că era chiar pustiu.Sinistru, mai ales că era şi spre sfîrşitul verii.

– Chiar gol, am precizat eu.Interesant.

– Da, stai aşa că acum devine interesant.După cîţiva metri mă ia de mînă şi îmi mărturiseşte că e pictoriţă.

– Da?Şi ce pictezi?

– Scene.Momente în timp.

– Crezi în timp?

– E un creator şi el.Contribuie cu ceva.E ca şi cum mi-aş dori să rosteşti cuvinte ce-mi aparţin şi să o faci totuşi.Ăsta e un moment în timp, creat de el.

– De fapt e o legătură.

– Vezi, deja începi să înţelegi.

Mie începuse să-mi placă.O pictoriţă studentă la medicină.O partidă, ce să mai!Mă gîndeam s-o sărut, mă gîndeam cum să facem dragoste, cum să fie a mea.Mă îndrăgostisem fulgerător.Aproape că-i simţeam buzele şi sîngele cum alerga nebuneşte în trup.M-am apropiat de ea mai mult.Cînd să schiţez însă gestul îmi spune:

– Te-ai plimbat vreodată cu cineva sub lună?

– Aaa…nu ştiu.Nu cred.De ce?

– Am pictat o lună odată.Nu ca asta pe care o vedem noi.Era o lună scursă din pamînt, inversă.Am vrut s-o fac mai apropiată de noi.

– Mai era ceva în tablou?

– Da.Oroare.

– Păi e normal.Ştii, luna…

– Ştiu.Nu la asta m-am gîndit.Poate o să-ţi arăt.

O simţeam stînjenită cînd îmi pomenea de tablouri; sau aveam impresia că vroia să-mi spună ceva, să-mi mărturisească ceva serios.Oricum, în acel moment o găseam că e cel mult romantică într-un fel demodat, aproape subliminal.

O vreme ne-am plimbat amîndoi ocolindu-ne gîndurile.Glumeam pe seama ei cînd îmi povestea de reacţiile colegelor de cameră în faţa tablourilor.Niciodată nu ştii cu cine nimereşti în cameră, nu?

Am reţinut un amănunt: treceam sub felinare şi înainte să ajungem în dreptul unuia, imediat se stingea iar mai apoi de aprindea în spatele nostru.Chestia se repeta.

– Mai întîi lipsa oamenilor, apoi felinarele.Învenţia are un sfîrşit?

– Nu-ţi spun neadevăruri.Îţi jur!Ţi-am spus că e ceva demn de pus pe hîrtie.Ai răbdare.

Apropos de întuneric, observam că se înserase şi la noi.Mesele erau ocupate de cîţiva microbişti şi alţi pierde-vară.Cînd să caut luna din priviri, Petru reluă:

Tipa se ţinea distantă, afişa o demnitate greu de străpuns.Ba o strîngeam de mînă cu înţeles, ba o îndreptam de mijloc spre mine.Nimic.De fiecare dată cînd făceam asta mă întreba ceva sau se depărta singură.Într-un final m-am lăsat păgubaş.Petre, mai bine dormeai sau te duceai să bei cu vecinii de la patru.

Îmi spune să ne aşezăm pe o bancă.Felinarele licăreau haotic, dar deja eram atent la mişcările ei.Începe să-mi povestească despre o uniformă de general, cum a fost de fapt uniforma plimbată, a aparţinut celor trei generali, ultimul a murit pe cîmpul de luptă.De atunci uniforma a fost pătată, adică exista o urmă de lună pe ea.N-am înţeles.

– Bineînţeles că n-ai înţeles, rîsei eu.Tipa e artistă!

– Da, dar chiar de la prima întîlnire vorbeşti de cel mai intime chestii pe care le-ai scris?

– Evident, nu.Sunt artişti şi artişti.Şi mă rog de unde ştii că sunt intime?Poate te minţea, te-ai întrebat?

Petru izbucni în rîs forţat.

– Prietene, nu minţea.Mă atrăgea, asta făcea, dar deja mă săturasem de jocul ei.Am stat o clipă să rumeg povestea cu uniforma.Nu ştiam ce să-i zic decît evidentul:

– Aş vrea să te sărut.

– Sub clar de lună, chiar.Ce drăguţ, romantic.Eşti romantic, da.

Replica ei m-a îngheţat.

– Vrei să ştii ce s-a întimplat cu uniforma de general, Petrică?Am pictat-o sub acea lună roşie, inversă.Vezi tu, am pierdut pe cineva demult, eram doar un copil prost.Ce să înţeleagă o fetiţă speriată de şase ani?Am ieşit din casă speriată de zgomot.Era zarvă, ţipete, caii nechezau turbaţi.La ţară cînd îţi calcă cineva curtea nepoftit parcă tot pamîntul se răscoală.Maică-mea era şi afară, îş ţinea pe taică-miu să nu cadă.Băuse şi îmbrăcase uniforma de general, pesemne le povestise aventurile din război-uneori minţea sau înflorea doar că să capte atenţie.Cînd povestea consuma cantităţi industriale de alcool, îl ajuta să memoreze şi să inventeze.Atunci se luase la harţă cu unii din partid, îi înjura şi spunea că monarhia bătea la uşa ţării.Tot alaiul venise la poartă, unii cu gînd să-l linşeze, alţii cu gîndul de a consuma mai departe din buzunarul lui.Maică-mea ţipa la el isterică, el se opintea în gard ca un catîr.Fugeam spre ei plîngînd şi din acea fugă de copil am văzut o lucire scurtă şi pe tata prăbuşindu-se.O secundă a fost linişte, apoi maică-mea a început să urle, să-şi smulgă părul, să-şi îngroape mîinile în pămînt.Am îngenuncheat lîngă tata.Plîngeam cu nasul pe gîtul lui.Îi strigam numele.Aveam picioarele îngheţate.Pînă şi cîinele nostru Lupu plîngea.

Atunci a murit o parte din mine.O uram pe mama.

În clasa a zecea începusem să pictez.Mai întîi pe cartonaşe, apoi pe bucăţi de lemn, apoi pe pînză.Am pictat o icoană cu taică-miu sfînt sfîşiat de întuneric pe un cîmp luminat de lună.Cînd am terminat tabloul maică-mea s-a îmbolnăvit de ulcer.Nu ştiu cum şi de ce.Într-o lună a murit.Nu ştiu dacă a văzut tabloul.Apoi a murit colega mea de bancă care din întîmplare îmi era şi prietenă bună.Nu ştiu dacă a văzut tabloul.Mătuşa a urmat, apoi cîţiva prieteni au murit într-un accident de maşină.Am ascuns tabloul eliminînd din mister ghinionul sau coincidenţa.O vreme m-am ascuns şi eu crezînd că mi se întimplă vreo nenorocire.Şi totuşi încă aud vocea lui tata.

Se chircise cu capul pe umărul meu.O credeam.Şi-acum o cred.

– De ce nu arzi tabloul?

– Nu pot.Îmi aminteşte de chipul lui.

– Asta-i tot?Impresionant.

Sorbeam ultima gură de cafea.

– Impresionant?N-am mai vazut-o din noaptea aia.Am condus-o în cameră spre dimineaţă, am sărutat-o pe frunte şi am părăsit-o în pat sau în amintiri.Nu ştiu exact.Poate am greşit, am fost laş, stupid.ochii îmi alunecau prin cameră, pe pat, pe trupul ei.Am zărit într-un colţ o cirpă murdară aşezată peste o formă dreptunghiulară.Asta a fost tot.

– N-ai vazut-o de atunci?

– Nu…

– Păcat.Puteai să testezi efemeritatea artei.

Credeam că a prins gluma, Petru devenise însă posomorît.Am decis să-l însoţesc o vreme pe jos, poate să-i redau buna dispoziţie.Ne plimbam sub clar de luna, fiecare cu amintirile sale.

1911 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.