Caderea

Andra Spirescu, Mihai Perşinaru • 18:36 - 01.02.2013 • 

Pestis eram vivus-moriens tua mors ero.

Martin Luther

Tatăl se ridică din fotoliu cuprinzînd cu privirea camera. Se opri la butonii de aur ai străinului, apoi la barba aranjată şi pantofii negri cu luciu mat.
– Asta nu e faţa mea.
– Dar care e faţa ta?
Străinul se uita curios la Alevaro. Ceva din stîngăcia oamenilor din sud îi întunecase mintea; poate a zăbovit prea mult aici, prea mult între indieni şi bişniţari, între case construite în stil colonial, şterse-acum relicve ale bogăţiei (care bogăţie? Se întreba). Odată, stînd în faţa unui fronton cu colonade şi-a amintit ce îi spunea bunicul: „Casele vechi sunt pline de amintiri-orice umblă prin ele vrea să fie singur.” Cît adevăr!
Alevaro vroia să fie singur, cea mai atroce din singurătăţi, a suferinţei.
Ce s-a întîmplat? Îl cunoscuse recent iar memoria şi experienţa de viaţă îi interziceau opiniile, mai ales din partea unui ins aflat pe o treaptă socială superioară. Întîmplările sunt cum sunt, îşi spuse… şi ordinea lor nu putea fi alterată de ipoteze.
Alevaro îşi scărpina favoriţii pierdut într-o reverie recent dobîndită.
– Nu ştiam că visaţi cu ochii deschişi, voi sudiştii… pesemne e vreo boală.
– Cum să-ţi spun… nu pot să-mi descriu gîndurile.
– Te gîndeai totuşi la ceva.
– Da, mă supără stomacul.
– Un pahar de mentă?
Alevaro refuză.
– Nu! Cînd începem, te rog?
– Nu mai devreme de ora trei. Soarele deja se îndreaptă spre acoperişul primăriei. Eu propun să mai aşteptăm un pic.
Cineva ciocăni. Alevaro strigă ceva în limba locală şi uşa se deschise. Un tip mărunţel îi salută şi îşi aşeză pălăria de paie în cuier.
– Ah, domnule…
– Cesares, cu voia dumneavoastră.
– Timpul trebuie personalizat, doctore. Bănuiesc că întîmplările nefericite nu v-au fost străine.
– Nu mai puţin ca dumneavoastră, i-o întoarse Casares.
Străinul se ridică şi se înclină.
– Faust. Sau cel puţin aşa îmi spun prietenii. Iar dumneavoastră poate îmi veţi fi prieten?
De fapt nu. Nu-şi dorea prieteni. Oricum toţi erau bolnavi de ceva ciudat. O malarie, poate. Ah, sudul!
– Prea bine. Domnule Alevaro, cred că putem începe. Dar mai întâi, la ce vă gîndiţi acum?
– La o stradă inundată de soare. Cealaltă jumătate este cuprinsă de întuneric, nu ştiu de ce. Sunt şi copaci acolo, ceva indefinit îi face să-şi mişte ramurile. Ştiu ce se află dincolo de ei.
– Ce anume?
– Vă rog, interveni Cesares. Lăsaţi-l să continue în ritmul lui. Este important pentru expertiză.
Faust oftă. Alevaro trăgea cu poftă din ţigarea de foi.
– Un cimitir, reluă el. Ştiam că se află un cimitir. Dar, lucru ciudat, dacă mă îndreptam acolo mă urmărea şi soarele cu tot cu stradă. Dacă mă depărtam mă cuprindea întunericul. Îmi amintesc mormîntul Elisei, mestecenii şi frunzele căzute. În mod particular, în ziua aceea am primit un stilou de la cineva, un chip necunoscut. Poate am fost ajutat. Şi m-am gîndit să scriu ceva, un poem sau cîteva rînduri… cred că urma să-mi inventez un jurnal. Tocmai îmi venise în minte începutul. Spre seară am umplut cîteva pagini, dar eram nemulţumit. Am aruncat tot, peste o oră paginile au căpătat miros de gunoi, de mucuri, ziare mototolite. Le-am scos de acolo şi mi-am căutat ochelarii să recitesc. Şi ce citesc?
„Elise Lemant s-a născut într-o provincie apropiată de lacuri”.
Mi-am zis că e o întîmplare stranie să citesc asta in ziua în care mi-am îngropat soţia. Apoi mi-am dat seama că nu am scris asta, poemul dispăruse, foile mototolite, cum v-am spus erau murdare şi goale afară de rîndul ăsta. Doar asta… Elise Lemant s-a născut în…
– Şi cum a fost ziua?
– Nu e uşor. Ştiţi, rudele… Plînsetul oribil şi mirosul de ceară arsă şi carne de pui fiartă. Totul e vechi în ziua înmormîntării şi se descompune în hohotele bocitoarelor scoase din altă lume. Ochii tuturor mă acuzau. Mi-am iubit soţia, am adorat-o. N-am putut s-o salvez, dar cum mă gîndesc acum, nu toate poveştile de dragoste înseamnă salvare. Şi eu aştept să mor, în schimb nu stiu dacă locul meu va fi lîngă ea, dincolo.
– Priveghiul v-a obosit, insistă Casares. Aţi avut totuşi putere să scrieţi un poem?
– Vi se pare inadecvat? Ar fi trebuit să plîng? Oare ce şi-ar fi dorit Elise? Am descoperit că şi amintirile mor, chiar cele legate de persoana cu care te-ai căsătorit. Da, am scris tocmai din acest motiv. Şi mi-a fost refuzat darul creaţiei. Credeam că am înnebunit, iar asta domnilor e o stare vecină cu dezastrul. Am ieşit pe verandă să fumez. Noaptea era neagră, fără stele. Vîntul adia rece, ştiţi cum adie vîntul care anunţă iarna… Mi-am ridicat gulerul şi m-am aşezat. Pesemne am transpirat şi îmi simţeam corpul rigid, muşchii tensionaţi, oasele gata să se farîme.
Am plîns. Am fumat trei ţigări consecutive şi am simţit că nu mai puteam să respir. Un cuplu întîrziat trecea pe alee. El o ţinea protectiv cu mîna în jurul taliei. Ea îmi părea cunoscută, îi ştiam ochii.
Am auzit telefonul. Un văr distant a auzit de moartea Elisei. L-am expediat cu bun-simţ şi m-am întors pe verandă. Am văzut din nou cuplul care trecea pe alee.
Pe toţi sfinţii, era o glumă? Am deschis poarta şi m-am uitat în urma lor. Le-am reţinut detaliile cu oarecare indignare: paltonul lui negru, haina ei tot neagră, pantofi, ghete sau cizme cu toc gros. Părul ei era negru. Mi-am tras scaunul spre un colţ mai întunecat şi am aşteptat.
În scurt timp s-au întîmplat două lucruri: mi-am amintit poemul, cuvînt cu cuvînt, apoi mi-am amintit ochii ei.Au apărut din nou, cum anticipasem. Am strigat către ei. Şi-au continuat drumul ca şi cum n-aş fi existat. Am sărit de pe scaun hotărît să-i urmăresc.
Într-adevăr atunci eram euforic. Îmi lipseşte senzaţia… Cînd îmbătrîneşti… sau în fine, cînd suferi sau împărtăşeşti condiţia mea, te simţi sfîrşit. Ştiţi cînd se simte un om sfîrşit? Cînd pierde lucruri în floarea frumuseţii lor. Regretul şi remuşcările sunt complementare înacţiunii. Meditam la adevăr cînd am descoperit acele frunze, acele semne…
– Domnule Alevaro?
– Da, unde am rămas?
– Ne spuneaţi o poveste interesantă.
– Da… uneori condeiul rămîne fără cerneală. Vă spuneam despre adevăr şi frunze.
– Ah, da! Exclamă Cesares. Bineînţeles poemul acelui individ care elogia decadenţa:

„Frunzele îmi spun soarta
Lunii, veveriţelor şi sărutărilor:
Numai toamna
Imi spun adevărul.”

– Excelent, doctore. Iar toamna frunzele sunt moarte.
Faust era copleşit de emoţie, lucru aproape nefiresc pentru el.
– Domnule Alevaro, credeţi că acel cuplu este un simbol în povestea dumneavoastră?
– Numai ce am văzut atunci este un simbol. I-am urmărit pînă la cimitirul de pe colină. Nu, nu este identic cu cel din reveriile mele. S-au pierdut între morminte, vîntul a prins putere şi mă temeam de curiozitatea mea; pînă la urmă nu e chiar normal ce făceam. În cele cîteva momente de repaos, castanul de lîngă mine îşi agita crengile şi trosnea supus unui efort ciudat. Am auzit o voce subţire, credeam că cineva plînge. Poate a ucis-o! M-am întors şi m-am împedicat de ceva roşu. Un picior acoperit de sînge. Plîngea. Numai aşa am recunoscut-o. Nu ştiu în ce fel am avut putere să-i ascult povestea, dar într-un fel am înţeles-o eu, altfel trebuie simţită. Iată ce mi-a spus.
– Unde vei fi în următirii douăzeci de ani?
Felix o întreba aşteptînd impulsurile ei de sinceritate, ochii negri, mici şi cuvintele torsionate.
– Lîngă tine. O cîmpie… să fie flori albe. Împărăteşti, da.
– Calele sunt preferatele tale. Şi mai ce?
– Roze. Mai fragile. Să-mi amintească de roşu.
– Roşu?
– Da… e o închipuire, nu-ţi bate capul.
Au plecat de pe terasă ca să-şi facă ceai şi să-şi parfumeze camera. Cîmpia Juliei secase iar pădurea din spatele casei întuneca apusul.Sub aceeaşi lumină, într-o după-amiază a citit cuvintele lui de adio; era şi o promisiune: momentul se va repeta după un anumit număr de zile şi atunci se va întoarce. Umilul Felix îi acordase o îmbărbătare dar ce folos pentru o aşteptare şi o inimă despicată?
Julia îşi imagina camere fără ferestre, un Felix întors fără conştiinţa ei, îmbrăcat cu petale crescute în copaci întunecaţi.
Mătuşa Tilda îi aducea ceai şi fructe. Neputincioasă, cîteodată plîngea pe umărul ei.
– Spune-mi mătuşă, crezi în suflete pereche?
– De ce îmi pui astfel de întrebări?
– Haide, spune-mi, oftă Julia.
– Ştiu doar că sufletele care nu sunt jurate unul-altuia se pierd. E ca o incantaţie care scutură sîngele.
– Ai citit asta undeva?
– Mai bine odihneşte-te, copilă. Mai tîrziu să nu uiţi de cină. Ah, mai degrabă să nu uit eu!
Chicoti şi îi atinse obrazul. Rece ca munţii, o iarnă pe care numai o inimă caldă o topeşte.
Ca să-şi ridice moralul, Julia îşi spuse că va scrie un articol închinat Tildei. Se ridică pînă la fereastră. Trase storurile încet (sunetul grav îi năştea impresia clădirilor după cutremur) şi ascultă cîteva minute stropii. Ploua torenţial. Nici n-apucă să-şi termine ideea că în faţa casei a apărut un pavilion verde, întunecat. Pesemne tratamentele îi controlau vederea, dar se obişnuise cu plăsmuirile medicamentelor, ajutau să doarmă. Păşi pe terasă cu o pelerină trasă pe umeri. Intrarea în pavilion era înconjurată de spaţii goale cu un aer cam sinistru. Ce ar fi dacă ar locui aici? Poate pielea s-ar colora în verde, sau s-ar rătăci?
Se opri în faţa unei uşi. Dincolo se auzea zgomot de pahare şi cuvinte străine. Un ins cu pălărie de paie deschise uşa. O salută şi se îndreptă spre bar. Un altul mătura podeaua cu bocanci grei, acoperiţi de noroi.
– Îl vezi? Ăsta e Portarul.
– Şi dumneata?
– Eu servesc aici. Îţi recomand un pahar de mentă.
– Dar licoarea aceea roşie? Zise Julia arătînd spre o sticlă prăfuită.
– Nu este potrivită pentru o doamnă.
Termină paharul cu mentă şi îl urmări pe Portar. Acum se odihnea la o masă din plastic alb, murdar. Erau şi mese mai frumoase, sau în orice caz mai potrivite pentru discuţii comfortabile. Fiind cel mai batrîn de aici, nu îşi explica de ce a ales cea mai urîtă masă. Probabil visa iar în vis curiozitatea completează adesea imaginaţia. Trase pelerina de pe umeri şi se scuză pentru cămaşa de noapte şi papuci. Portarul se scărpină în barbă şi alungă un ţînţar.
– Probabil visezi.
– Visul nu are legătură. De ce vi se spune Portarul?
– Azi e 26 octombrie. Aşa mi se spune. Ascultă, cunoşti un englez glumeţ pe nume Felix?
– Felix al meu?
– Bănuiam. Bine, dumneata nu cunoşti toată povestea. Nu e ciudat să ţi se spună o poveste într-un vis? Şi apoi o altă poveste, şi tot aşa?
– L-am întilnit de cîteva ori. L-am strigat.
– Şi vă ruşinaţi? Aţi spus cuiva?
– Nu…
– Şi atunci?
Portarul se ridică. Bătu cu piciorul în chip de salut şi puse o cheie pe masă.
– Există o uşă, sunt sigur că o găsiţi. Dincolo de ea-o poveste.
– Asta-i tot?
– Bănuiesc că nu.
Oricît de ireal ar fi fost visul, caracterul providenţial al ofertei era evidenţiat de purgatoriul din spatele uşii.
„În loc să-mi izbăvesc păcatele, mă aşteaptă datoriile. Numai dacă el ar fi acolo!”
Se pomeni în faţa unui ponton şubred care întruchipa o copie la scară a templelor greceşti. Ghirlande de flori atîrnau peste lemn umed, fierul se crăpa sub şipci. Ploua violent. Julia strigă de două ori dar nu primi răspuns. Se uită înapoi deznădăjduită. Felix o privea zimbind caraghios, aşa cum făcea cînd o îngăna sau îi gîdila şoldurile. Avea aerul unui tînăr sărac, scuturat de vreo boală tropicala. Buzele palide concurau cu mîinile albe, gata să se crape la cel mai mic efort. Ploaia îi spăla culorile, pielea şi carnea.
Julia îşi aminti în completare că oasele fierte provoacă căderea părului. Felix-copilul a avut o pisică care s-a îmbolnăvit şi a murit din cauza excesului de supă de oase. Ce sarcasm inutil!
– Ce ţi-a spus Portarul?
– Te voi întîlni aici, şopti Julia.
– Aici unde? Unde eşti, de fapt?
– Într-o poveste.
– Nu există asemenea lucruri, rîse Felix. Mătuşa deja anunţă medicul, crede că ai murit şi tu te afli aici?
– De ce îmi spui toate astea? Sunt cu tine.
– Ah Julia, Julia… Speranţa este o iluzie şi te afli în locul unde se adună toate iluziile lumii.
– Ştii cî nu-mi place să-mi vorbeşti aşa. Îmi displac, ştii bine, dramele şi coşmarul.
– Am isprăvit. Cineva, un ins beat şi cam tăntălău după părerea mea m-a înjunghiat. Ne-am aprins din cauza ta. Insistam să-i spun şi să-l conving de eternitate, de suflete şi toate lucrurile mărunte, cele pe care le facem zi de zi, cele care ţin întunericul la distanţă. El m-a contrazis sau rachiul i-a contrazis firea. A scos un pumnal turcesc. Am văzut flăcările, ultimele, un tovaraş şi stelele.
Julia plîngea.
– Mă voi depărta. Nu pot să plec. Cum spuneţi voi? „Nu te duci, pleci”.
Devenise un spectru peste lac. Pontonul dispărea şi el, florile, lemnul, sticlele cu rachiu şi mesele, pavilionul. Printre lacrimi Julia îngîna versurile unui poet al care a descris decadenţa:

„Am să plîng, departe,
Oricum răzbunare…
Căci lacrimile îţi vor umple plămînii
Şi mori.
Vrei?”

Faust sorbi menta abătut.
– Nu pot să nu observ o duplicitate. Înainte de punctul dumneavoastră culminant, Casares şi-a amintit un poem. Povestea ei se termină tot cu un poem, al unei decadenţe minore, îndrăznesc să spun. Ceea că mă face să cred că inventaţi. Unde e soţia dumneavoastră?
Alevaro ţîşni cu ochii roşii.
– Îndrăzniţi? Chiar nu vedeţi?
– Ce anume? Şi vă rog, calmaţi-vă. E doar o ipoteză.
– Dumneavoastră sunteţi criminalul. Moartea soţiei mele vă aparţine.
În sfirşit, mînia celor din sud. Urmează neputinţa. Sau Alevaro îşi dublează conştiinţa.
– Vedeţi, tot ce reprezintă numele dumneavoastră, să zicem, este o perspectivă. Dacă vă cercetaţi memoria veţi găsi un pasaj comun.
Faust se ridică şi privi apusul. Clădirile roşii se închideau în unghiul ferestrei înguste. Se uită la Casares, apoi la duşman.
– Şi dumneavoastră aţi stat în faţa unui fronton, numai că spre deosebire de Julia, care l-a visat… ei bine, nu ştiu… se poate să fi fost voinţa dumneavoastră.
– Desigur, zîmbi Faust, argumentele sunt puse pe masă iar noi, oameni educaţi şi înzestraţi cu bunul-simţ al înteligenţei, suntem obligaţi să le alegem pe cele corecte. Totuşi, domnule Alevaro, nu eu sunt cel care îşi închipuie un cimitir şi un cuplu anterior lui. Nu eu mi-am ucis soţia într-un poem, ci dumneavoastră.
Ultimele cuvinte au fost sorbite de căderea ultimei lumini a zilei. Siluetele bărbaţilor s-au cufundat în întuneric, acel lung poem, inevitabil, intim.

2059 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] începe seria lunară de ficțiune cu o piesă deloc spec-fi, dar mustind de fantastic, textul „Căderea”, semnat de tandemul Andra Spirescu/Mihai Perșinaru, făcând parte, ca de obicei, din rubrica […]

  2. […] un nou text, reînviind rubrica Multi-vers. Proza semnată de către cei doi autori se numeşte “Căderea” şi este una onirică, a cărei acţiune este plasată pe continentul nord-american. Cu cele […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.