Zeul lithian

Aurel Cărăşel • 21:41 - 04.07.2015 • 

oras subteran

Prima etapă de colonizare a litosferei therriene a început în anul 1346 EC, atunci când realizatorii Proiectului Litohabitat Mohorovičić au terminat de plasat în imensa cavernă subterană spionii telurici.

Proiectul fusese conceput cu aproape 200 de ani mai devreme, de către Misha Mohorovičić, un proiectant de habitate subterane pentru asteroizii Centurii Marţiene, şi avea ca scop colonizarea planetoidului Ceres. Numai că în 1187 EC, Autoritatea Spaţială Reunificată a decretat accesul interzis în Centură pentru navele therriene, în tentativa de a reduce pirateria zonală şi de a diminua în felul acesta efectele negative ale pieţei negre. În consecinţă, toate proiectele de colonizare nonplanetare au fost sistate, iar fondurile au fost realocate dezvoltării aşezărilor ştiinţifice deja existente pe Saturn şi transfomării acestora în exploatări miniere de gaze îngheţate. Proiectul Mohorovičić, care presupunea excavarea de “nuci de cocos” în litosfera lui Ceres şi introducerea de gaze sub presiune în jurul lor, ca strat amortizor împotriva şocurilor rezultate din ciocnirile cu alţi asteroizi sau meteoriţi, a fost abandonat în Depozitul Central al Memoriei Bitek pentru o perioadă nedeterminată.

Întâmplarea a făcut ca planurile sale să ajungă în mâinile Sectei Brahmanice Prajapati, cu sediul pe satelitul artificial “Numărul 10”, aceeaşi sectă care încercase timp de aproape o jumătate de secol să obţină suspendarea activităţii religiei creştine catolice pe suprafeţele nonterestre. Deoarece averea de care dispunea devenise de-a dreptul uriaşă, de-a lungul sutelor de ani de depozitare în cele mai profitabile bănci ale Sistemului, Secta a reuşit să cumpere o insulă în Oceanul Arctic, pe care a transformat-o într-o “poartă de intrare către Brahma”, prima tentativă de forare explozivă în direcția străfundurilor bătrânei Therra.

Timp de 92 de ani, până în 1301 EC, nicio autoritate terestră nu a ştiut cu exactitate ce anume se petrecea sub stâncile care creşteau noapte de noapte pe spinarea aproape plată a insulei fără nume, conturând vârful unui munte artificial, înalt de aproape 2000 de metri. Autoritatea Spaţială Reunificată, care nu avea oficial niciun drept să intervină în afaceri de tip therrian, găsise de două ori motive plauzibile, în acest răstimp, ca să planteze nave ale Marinei deasupra insulei, însă scanerele acestora nu reuşiseră să coboare mai jos de 200 de metri sub stratul de stâncă, singurele imagini obţinute fiind acelea ale unor banale tuneluri miniere.

Apoi, brusc, în primele zile ale anului 1302 EC, brahmanul Abir Aidin a solicitat o audienţă la Secretarul general al Autorităţii Spaţiale, lordul Leewana Merinda, plătind pentru primire de urgenţă impresionanta sumă de un milion de soli de argint.

Presa nu a aflat niciodată detaliile secrete ale dialogului, dar a primit coordonatele sale principale: muncitorii sectei săpaseră puţuri verticale, cu diametrul de 100 de metri, prin sial (crusta continentală), ajungând până la adâncimea de 65 de kilometri; la detonarea unui dop format din roci intruzive, platforma de sub picioare s-a crăpat, apoi s-a prăbuşit, în interiorul unei caverne de dimensiuni fabuloase, la partea inferioară a căreia curgea un fluviu imens de materie, aflată la graniţa dintre lichid şi solid, străbătută de puternici curenţi de convenţie. În interiorul cavităţii, temperatura coborâse până la nivelul unei zile călduroase de vară, permiţând plutirea unor baloane de explorare cu heliu, care transmiseseră imagini din interiorul iluminat ca ziua de pungi fără sfârşit de gaze fluorescente, până când îşi epuizaseră sursele de energie. Dar chiar numai cu acest minim de informaţii (înregistrările optice duraseră aproape 4 ore), interpretările rezultatelor obţinute umpluseră rapid capacitatea de memorie a IA-urilor sectei, blocând orice privire prospectivă şi întrerupând proiectul. Practic, brahmanul solicita timp de lucru la serverele Marinei Spaţiale pentru prelucrarea şabloanelor informaţionale complexe, rezultate din înregistrări.

Nimeni din exteriorul Autorităţii Spaţiale Reunificate nu a aflat vreodată câţi bani a pompat Secta Prajapati în conturile acesteia şi nici ce altfel de beneficii au fost promise de o parte şi de alta. Atâta doar că în anul 1306 EC, toate navele spaţaile ale Marinei au fost andocate în porturile cele mai apropiate pentru o perioadă de două zile, sub pretextul unor verificări de rutină, iar IA-urile Autorităţii şi-au înterupt legăturile cu cele therriene pentru exact acelaşi segment temporal. Era prima activitate de acest tip în perioada de peste un mileniu din viaţa Autorităţii, iar presiunile făcute pentru aflarea motivului real al acesteia au fost enorme. Totuşi, până în 1342 EC, când decesul secretarului general a condus la un adevărat război intern pentru putere, nici măcar o singură informaţie nu a trecut dinspre cele două părţi aflate în acord către mulţimea de curioşi a Sistemului.

În anul 1344 EC, prin jocul dur al politicii firmei olandezo-spaniole SGEI, a fost ales ca secretar general coreeanul Kim Park Seung, al cărui prim gest după instalare a fost să dea publicităţii cea mai mare parte a documentelor secrete, încheiate între Autoritate şi Sectă. Primele imagini, filmate în urmă cu 42 de ani, au făcut rapid înconjurul Sistemului, şocând umanitatea.

Era vorba despre entităţile lithice cunoscute în mileniile următoare drept gabrouri, forme din lavă, cu o structură faneritică, formate din cristale mai mari, majoritatea absolută din diorit şi din syenit; “viaţa” lor începea din momentul ridicării din fluviul de lavă, a cărui temperatură depăşea 770˚ C, şi dura până la atingerea unei anumite înălţimi, după care entitatea se dezagrega sub propria-i greutate, probabil receptând unul sau mai multe din micile cutremure, trimise de fluviul de dedesubt, în înaintarea sa permanentă. Formele entităţilor variau permanent, de la simple structuri de tip stalagmită, la sfere cu diferite deformaţii, cercuri turtite, spirale nautiliforme, deşirate la capătul superior, arce zdrobite sub propria greutate şi chiar elipse stranii, clipind asemenea unor ochi stinşi în lichidul magmatic.

Pentru că o astfel de stare de agregare putea să dureze de la câteva minute la câteva zile, oamenii de ştiinţă ai sectei avuseseră nevoie de realizarea unor şabloane existenţiale, care să le permită, prin extrapolare, depistarea unor modalităţi de comunicare nonverbală cu aceşti lithieni, însă acest lucru nu fusese posibil în prima etapă de după contact. După ce serverele Marinei fuseseră compactate într-un singur şi performant IA, în cele două zile când efectivul militar şomase în aşteptare, se putuse contura o schiţă de şablon, care să permită înţelegerea insolitelor manifestări.

Planeta întreagă era, practic, vie, stabiliseră filozofii sectei Prajapati, căzuţi într-un fel de extaz mistic. Existau niveluri biotice diferite, în funcţie de locurile unde se făcea constatarea. Explozia de viaţă de la suprafaţa planetei nu constituia decât finalul unei aventuri biologice care devenea, cu cât coborai mai în adânc, tot mai simplificată ca structură şi din ce în ce mai redusă ca diversitate, până când atingea, în miezul clocotitor, o singură formă – cea magmatică.

Un creier lichid! au strigat entuziasmaţi savanţii secolului al XIV-lea EC şi, imediat, informaţia a făcut ocolul tuturor conglomeratelor umane, indiferent că se aflau pe Therra, în interiorul Sistemului Sol sau în sistemele stelare apropiate. Un creier ale cărui vise erau întrupate în structuri materiale, ieşite din magma fluviului-gând, care-l înconjura, într-o rotire perpetuă. Cu cât materializările se efectuau mai departe de lava incandescentă a miezului, cu atât biologiile ce le determinau existenţele erau mai diferite de cele interne. Exista însă o legătură directă între gabrourile permanent renăscute din fluviul de materie incandescentă şi făpturile gânditoare cu două picioare, care-i populau scoarţa?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuia efectuate mai multe baterii de teste în imensa Cavernă Verniană, aşa cum fusese botezată, în memoria unui Imaginator demult uitat al Erei Precosmice. De-a lungul a peste 120 de ani, au fost structurate mai multe mii de tipuri de teste, însă niciunul dintre ele nu s-a dovedit eficient, deoarece absolut toate porneau de la o premisă greşită – considerau că se poate realiza o comunicare de tip verbal cu nişte produse ale unui creier complet diferit de cel uman.

Apoi, în anul 1503 EC, Entitatea Raţională Digitală Xolotl, intrat în stare de incomunicare de aproape un mileniu, a solicitat o audienţă secretarului general al Autorităţii Spaţiale şi a încheiat în mai puţin de un sfert de oră un contract verbal cu întreaga umanitate, cu o valabilitate de 30 de milenii.

Conform acestui tratat de nonintervenţie, oamenii au aflat că Xolotl descoperise existenţa creierului plutonic cu foarte mult timp înainte, din puzzle-ul manifestărilor vulcanice la suprafaţa globului. Considerate de oameni drept explozii distrugătoare aleatorii, ele formau în realitate o diagramă, care reprezenta foarte exact punctele de minim şi de maxim efort cerebral (din timpul somnului şi din starea de veghe). Pornind de la acest decriptor nonverbal, Xolotl ajunsese să construiască, treptat, o punte către realizarea primelor stări de comunicare cu entitatea geologică. Un creier aflat în etapa copilăriei cosmice, care-şi dormea somnul de creştere, fără să ştie că, la zeci, sute şi mii de kilometri de el, fiecare spasm şi tresărire, fecare gând al său ridicat pentru minute sau ore din clocotul fluviului de lavă determinau apariţia sau dispariţia de noi forme de viaţă inteligentă.

Brahma doarme şi visează lumea, care în fapt există numai în acest vis al său, au afirmat imediat filozofii Sectei Prajapati. Şi dacă totul nu este decât un vis continuu, lipsit de substanţialitate, de ce să continuăm să fim actorii săi fără rost, când ne-am putea cufunda în lava gândurilor sale incandescente pentru a deveni una cu Zeul? Să-l lăsăm să doarmă pentru a deveni matur, dar să ne reintegrăm în capacitatea care a generat visul.

Şi, pentru că banii au fost cel mai puternic factor de decizie din toate timpurile, în anul 1512, brahmanul Landa Shahagun Pali a obţinut dreptul la adăugarea unui codicil pe tratatul parafat între umanitate, Xolotl şi Zeu, prin care i se recunoştea dreptul de a se retrage pentru totdeauna în interiorul Cavernei Verniene, împreună cu membrii Sectei.

În 1518 EC, a fost pusă în practică cea de-a doua etapă de colonizare a lithosferei, prin introducerea celor trei Arce uriaşe, botezate Diluviu I, II şi III, în Cavernă. Făcute să reziste la tempraturi de până la 8000˚ C, Arcele având la bord întreaga comunitate brahmanică (peste 18.000 de suflete) au pornit imediat pe fluviul de materie topită, dispărând în noaptea eternă a tunelului. Din acel moment, Autoritatea Spaţială a sigiliat puţurile de intrare în Cavernă şi a concentrat unităţi de pază automată pe insula fără nume, cu ordine stricte de a nu permite apropierea niciunei fiinţe vii, entităţi automate, bionice sau IA de ţărmurile acesteia.

Echilibrul acesta avea să dureze 30.000 de ani, au apreciat specialiştii în sociopsihopatologie. Şi apoi?

Aveţi la dispoziţie o mică eternitate, a răspuns Entitatea Raţională Digitală Xolotl, pentru a crea entităţi mult mai inteligente şi mai puternice decât mine, capabile să vă ofere o nouă soluţie pentru ieşirea din criză. Sau…

Sau?

Sau să vă rugaţi pentru ca intervalul să fie suficient de mare pentru ca eu însumi să pot evolua şi să devin o structură mai apropiată de puterea lui, şi-a terminat Xolotl ideea, după care s-a reîntors pe tărâmul incomunicabilităţii, închizând toate canalele de contact.

938 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.