REVISTA NAUTILUS / Istoria Viitorului / Telescopul cosmic

Telescopul cosmic

Aurel Cărăşel • 19:32 - 03.08.2015 • 

Istoria ştiinţei este, uneori, inexactă sau chiar grav eronată, atunci când face referiri la diversele descoperiri sau invenţii umane.

De exemplu, atunci când se vorbeşte despre inventarea lunetei, miraculosul instrument optic care, de mii de ani, ne aduce obiectele cosmice mai aproape, cei mai mulţi analişti istorici pomenesc numele matematicianului englez Leonard Digges. Inventatorul teodolitului a pus la punct, se pare, pe la 1550 î.EC, un prototip al lunetei, dar nimeni nu l-a mai luat în seamă ulterior, fiind umbrit de astonomul italian Galileo Galilei, cel care descoperea cu ajutorul ei, în 1609 î.EC, munţii lunari, petele solare şi cei patru sateliţi mari ai lui Jupiter. În realitate, nimeni nu a reţinut numele celui care a gândit şi construit prima lunetă, din cauză… că în acea epocă înregistrarea fenomenelor deosebite nu era o practică uzuală.

Acest tip de consemnare istorică apare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea î.EC, lucru grație căruia cunoaştem astăzi o mulţime impresionantă de pionieri în diverse domenii. Îi ştim, astfel pe inventatorii ceasului cu cuarţ, Warren Marrison și J.W. Horton, care au pus bazele revoluţionării măsurării vitezelor; îl cunoaştem pe John von Neumann, cel care a elaborat principiile arhitecturii von Neumann, care stau la baza aproape tuturor computerelor bionice contemporane; ştim totul despre Henry Eduard Roberts, omul care a stat la temelia imperiului Microsoft, în epoca primitivă a computerelor personale. Dar despre adevăratul inventator al lunetei, nimic.

Istoria apropiată consemnează însă numele lui Henri Manheim Lippershey, ca fiind furnizorul ideii realizării primului telescop astronomic de dimensiuni cosmice. Cu toate că Lippershey nu avea nicio legătură cu cercetarea ştiinţifică, fiind unicul acţionar al unei mici firme de comerţ între Therra şi Colonia Sextus Optimus, de pe fierbintea planetă Mercur.

Întâmplarea a făcut însă ca în foarte agitatul d.p.d.v. politic an 776 EC, Lippershey să fie obligat de o tranzacţie nereuşită să plece din biroul firmei sale de pe Sextus către Therra. Cronozofia locală consemnează ca dată exactă a ridicării navei de pe cosmodromul Helios 16.66.01 776 EC, dar este posibil ca aventura sa să fi început cu aproape opt ore mai înainte, corecţiile temporale realizate în 1006 EC de către Greenwich Mean Time Institution nefiind aplicate asupra întregii istorii cronologice a omenirii.

Orice fel de dată s-ar folosi, însă, este sigur că la 12 ore de la plecare velierul său “Spuma cometei” se afla la 18 milioane de kilometri de planeta Venus, în punctul de convergenţă Chandrasekhar, unde a trebuit să decelereze cu o treime de g, pentru a prinde Curentul Ionic Principal, în direcţia Therrei. În cabina cilindrului biotic, în afară de Henri Lippershey, se mai găsea căpitanul Arthur Cilingarov şi cartograful Selim Orwo Muhammad. În momentul în care decelerarea a atins punctul maxim, iar braţul lung de aproape 650 m şi-a schimbat unghiul, înclinând pânza gigantică dar groasă de numai câţiva microni cu gradele necesare pentru intrarea în şuvoiul ionic, Lippershey tocmai privea fascinat simfonia de culori a atmosferei planetei situată puţin în dreapta navei.

După 110 ani de la eveniment, o expediţie specială a identificat punctul cu exctitate şi a poziţionat pe acele coordonate un satelit de observaţie, purtând numele deja celebrului comerciant.

“A fost un moment unic în istoria Sistemului Sol”, a declarat Lippershey, câţiva ani mai târziu, cu ocazia unui dineu oficial. A fost un moment care se repetă de şase ori în fiecare an calendaristic, au replicat astronomii. Dar nu asta era important, au sesizat politicienii, grăbindu-se să intervină în dispută, pentru a achiziţiona puncte Gorowitch, la calculul valorii imaginii personale. Important era faptul că se putea profita de această aliniere cosmică pentru a construi ceva la care nu se gândise încă nimeni.

Practic, Henry Lippershey a privit prin troposfera superioară a lui Venus în linie dreaptă către troposfera superioară a lui Jupiter. Cercul mic al atmosferei venusiene se suprapunea perfect peste cel aparent şi mai mic al atmosferei joviene creând pentru o perioadă de aproape patru ore cea mai puternică şi mai sofisticată lunetă naturală folosită de vreun om. Iar dincolo de cele două lentile atmosferice Lippershey a zărit, uluit, vârful muntelui Hokkaido, de pe planeta Alpha Centauri B. Mai mult chiar, norocul începătorului pare să-l fi servit din plin: o şuviţă rebelă de gaz ionizat a lovit vela din partea dreaptă, schimbând unghiul viziunii cu o miime de grad – straniul telescop a dezvăluit prima imagine xenobiologică văzută vreodată de o fiinţă umană, un fel de copac, sub forma unui arici ţepos, crescând pe deschiderea unei stânci, deasupra unei prăpăstii uriaşe. Apoi giroscoapele “Spumei cometei” au stabilizat nava pe direcţia corectă şi imaginea cosmică a început să dispară, datorită deplasării, atmosferele celor două planete redevenind simple coroane de gaze.

Poate că nimeni nu ar fi crezut în halucinaţia unui călător spaţial, dacă ochii telescopici exteriori nu ar fi surprins exact aceleaşi imagini şi dacă nu le-ar fi transmis, automat, către portul Helios.

În 777 EC, Henri Manheim Lippershey devenea prim-asociat al firmei pentru “stabilizarea efectului planetar de lunetă cosmică”, creată de Administraţia Spaţială, în vederea cercetării fenomenului şi a administrării comerciale a acestuia. La moartea sa, petrecută într-un accident aviatic în 798 EC, firma sa de comerţ “Lippershey & Co.” căpătase monopol absolut asupra observaţiilor făcute cu luneta cosmică şi mulţi jurnalişti independenţi au presupus că accidentul fusese aranjat de către Administraţie pentru a-l scoate din cursă. Pentru că nu a existat nicio probă materială a unor astfel de presupuneri, cazul a fost închis rapid, iar Administraţia a devenit unicul acţionar al lunetei.

Zece ani mai târziu, o echipă de tehnicieni a instalat în punctul de convergenţă Chandrasekhar o serie de 12 sateliţi optici, ataşaţi pe circumferinţa exterioară a unei roţi-navă, care se rotea cu o anumită viteză în jurul butucului central, poziţionaţi într-un unghi specific faţă de Venus, astfel încât, cu ajutorul corecţiilor spaţiale permanente, obţinea acces permanent la lunetă.

Deja în rândul specialiştilor militari se vorbea despre posibilitatea măririi şi micşorării distanţei focale dintre cele două lentile atmosferice prin inserarea unei a treia lentile. Iar banii necesari realizării unei atmosfere suprasaturate pe Marte nu mai păreau să constituie o problemă chiar atât de mare, ca până atunci.

721 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.