Statu quo

Aurel Cărăşel • 18:50 - 01.02.2016 • 

asteroid

Prima criză energetică de proporții extraplanetare a început să se manifeste începând anul 302 EC, când Imperiul Catolic Hispano-German și-a propus să colonizeze toți asteroizii cu diametrul mai mare de 200 km, din Centura Marțiană, în vederea realizării unui coridor de protecție pentru navele de traseu, care realizau legătura cu coloniile postjoviene. Înmulțirea atacurilor piraterești, în zonă, precum și dezertările tot mai frecvente ale echipajelor, în porturile de tranzit, ademenite de iluzia într-un viitor mai bun pe stațiile de exploatare minieră din Norul lui Oort, a făcut ca Împăratul Bartolomé Luis Borges al II-lea să semneze edictul de colonizare. Chiar dacă Organizația Națiunilor Spațiale (ONS) și Federaţia Americană Nordică (FAN) nu au recunoscut valoarea internațională a acestui act, ele nu au putut să împiedice Imperiul să îl pună în aplicare.

Așa încât, fragilul echilibru energetic între consumul locuitorilor therrieni, aflat într-un regres vizibil în ultimul secol, și cel necesar expansiunii cosmice, devenit absolut impredictibil, din cauza solicitărilor din ce în ce mai mare de curse spațiale, a intrat într-un proces accelerat de degradare. Imperiul și-a reorientat cea mai mare parte a energiei obținute din lentilele solare, plasate pe orbite înalte, către producerea de habitate și accesorii necesare supraviețuirii pe corpuri cosmice lispite de gravitație și de atmosferă. Confederația Euro-Africană, importatorul numărul unu de energie, la nivel mondial, s-a văzut obligată să redeschidă străvechile reactoare de fuziune, trecute în conservare, în urmă cu un secol și jumătate, din cauza randamentului nesatisfăcător, iar Republicile Asociate ale Oceaniei au reînceput exploatările, în vederea obținerii de energie electrică din aducerea magmei vulcanice la suprafață.

Cea dintâi manifestare a crizei a părut să nu aibă o legătură directă cu cele întâmplate la nivel politic: ONS a interzis accesul Imperiului la punctele de îmbarcare ale tuturor celor 12 Turnuri Orbitale, tăind astfel legătura fizică dintre flota imperială și infrastructura de la sol. Întrucât majoritatea componentelor viitoarelor habitate se fabricau pe Therra, ridicarea lor către orbitele unde așteptau navele-cargou devenea în mod clar o problemă deosebit de spinoasă. Încercând să pună capăt „stării de nervozitate beligerantă”, Imperiul a oferit 12% din producția energetică lenticulară anuală vecinilor săi, cu condiția accesului nelimitat la unul dintre Turnuri, dar ONS-ul a cerut, mai întâi, repunerea în funcțiune a vechiului tratat de colaborare energetică. Nevrând să renunțe la dreptul său de a folosi energia după propriile planuri, Imperiul Catolic Hispano-German a repornit construcția de nave suborbitale cu combustie chimică și de cosmoporturi, în mai multe puncte strategice. În 305 EC, deja primele cinci locații erau date în folosință, iar navele își așteptau combustibilul în uriașele hangare, cu înălțimi de aproape un kilometru. Lansările, efectuate începând cu anul 307 EC, s-au dovedit un succes strategic, dar gradul de poluare atmosferică a crescut cu un semnificativ 0,03%, dereglând echilibrul atmosferic și pe cel ecologic, mai cu seamă în zona vestică a globului.

Ignorând avertismentele politice, iar apoi pe cele economice, puse în practică de ONS, guvernul imperial și-a stabilit o rată a lansărilor de 320 pe an, în ideea că acestea se vor încheia definitiv în 316 EC, dezechilibrele la nivel macro neavând să depășească normele de securitate acceptate, în acea epocă. Superuraganul Clouds of Spring, stârnit în apropierea insulelor Faulkland, în 309 EC, a devenit rapid „cea mai mare manifestare a unei energii naturale distructive din istoria Therrei”, reușind să radă complet 112 localități mici și medii de pe harta continentului american și să producă pagube uriașe la scară planetară. Numărul de morți – 116.232, din care numai 2.890 în interioul granițelor Imperiului, au adus FAN și Comunitatea Asiatico-Indiană în situația de a solicita ONS-ului izolarea completă d.p.d.v. militar a Imperiului Catolic Hispano-German. În urma unei ședințe extrem de scurte și de puțin combative (mai puțin de 15 minute), consiliul ONS a anunțat instalarea de sancțiuni militare mai dure decât cele aplicate țărilor beligerante, în momentul izbucnirii Războiului de 87 de minute, din anul 56 EC.

O sută nouă nave de luptă au fost scoase din conservare și poziționate în punctele de apărare strategică îndepărtată, iar flotila de intervenție rapidă a Forței Spațiale Federale a creat un front de baraj în jurul terminalurilor Turnurilor, în vederea apărării lor împotriva oricărei tentative de invadare dinspre interiorul Sistemului Sol. Drept contramăsură primul-ministru imperial, Mario Monteforte Toledo, a anunțat reorientarea, în scopuri pur defensive, a tuturor lentilelor solare, astfel încât ele să țintească asupra principalelor așezări urbane ale statelor Organizației. „O prăjire completă a sistemului urbanistic, la scară planetară”, așa au apreciat strategii Forței Spațiale posibilele rezultate ale utilizării lor pe post de arme. O distrugere a acestora cu ajutorul proiectilelor inteligente ale flotei aducea în prim-plan o situație neașteptată: prăbușirea la sol a resturilor celor aproximativ o sută de milioane de lentile ar fi provocat o catastrofă umană și ecologică greu de predicționat; pe de altă parte, din cauza dimensiunilor Pământului, distrugerea propriu-zisă a acestora nu s-ar fi putut realiza simultan, o parte din ele reușind să devină active și să concentreze energia solară asupra obiectivelor alese.

Statu quo.

Părțile cvasi-beligerante și-au menținut pozițiile intransigente vreme de aproape o lună de zile, perioadă de timp în care rezervele de energie ale Imperiului s-au epuizat, chiar dacă principalele industrii angajate în construcția habitatelor și-au diminuat la jumătate producția. De cealaltă parte, statele ONS au reușit să producă energie, prin metode tradiționale, la nivelul limitei de avarie.

Dar bătălia pentru energie nu ajunsese la sfârșit. Cercetătorii de la Universitatea Molnia, situată în capitala Imperiului, au pus la punct, împreună cu echipajele navelor aflate în zona de proximitate a Therrei, realizarea une hiperlentile solare, poziționată pe orbită mercuriană.

„Realizarea unei lentile de asemenea dimensiuni este, practic imposibilă!”, au apreciat specialiștii în fizică spațială de la majoritatea institutelor de cercetare ale ONS. „Pentru că ar trebui construite sisteme de sisteme optice, care ar trebui ulterior asamblate în spațiu. Cum vor ridica de la sol pachetele acelea securizate, fără acces la turnuri? Și, în plus, prezența unui singur crucișător al Flotei pe orbită mecuriană ar fi de ajuns pentru a întrerupe orice operațiune de relocare a acestora”.

Începutul anului 310 EC a adus în fața observatorilor Flotei o problemă dificil de considerat: deși nimic nu se ridicase de pe Therra mai sus de limita de zbor suborbital, impusă de prezența navelor de luptă, o flotilă de 32 de nave imperiale, sosite din direcția lumilor lui Neptun, au solicitat permisiunea de a staționa pe orbitele înalte ale planetei Mercur. Negăsind niciun motiv plauzibil pentru a refuza andocarea gravitațională, conducerea Flotei și-a dat acordul, fiecare mișcare a navelor fiind urmărită cu scrupulozitate. În afară de obișnuitele zboruri de cercetare meteorologică și de supraveghere a coroanei solare, cu ajutorul sondelor automate, nu s-a constatat niciun fel de activitate subversivă. Pentru ca fix la jumătatea anului calendaristic, Cancelaria Imperială să anunțe, printr-un comunicat sec, punerea în funcțiune a hiperlentilei solare, poziționată așa cum fusese anunțat oficial pe o orbită mercuriană. Utilizând efectul de praștie gravitațională sistemică, flotila imperială s-a ejectat în afara Sistemului Sol, pentru a reintra în anul 313 EC în cercul gravitațional saturnian.

Hiperlentila înconjura ca un halou gigantic planeta Mercur, transformând-o pentru toate sistemele optice de supraveghere într-o bilă, cu o strălucire metalică bolnăvicioasă.

Amplificatoare fotonice, au explicat zâmbitori angajații pentru relații cu media ai Univeristății Molnia. Nu, nu amplificatoare de raze solare, ci amplificatoare pentru fiecare foton în parte. Tuneluri gravitaționale ridicate din inima planetei Mercur, cu grosimea unui foton, care capturează un segment minuscul din ploaia de fotoni emiși de coroana solară, le dau un impuls de rotație și îi determină să devină sateliți ai planetei, pe o țesătură vectorială calculată cu o precizie uluitoare. Rezultatul? Un halou lenticular, care nu așteaptă decât o comandă-impuls pentru a-și concentra energia asupra unor puncte fixe de pe Therra. Sau din spațiu. Orice navă care s-ar nimeri în fața unei raze de o asemenea putere s-ar vaporiza instantaneu. Teoretic, au subliniat purtătorii de cuvânt, tirul energetic ar avea putere distructivă până dincolo de marginea exterioară a Norului lui Oort.

Deoarece amenințarea lenticulară spațială fusese previzibilă, chiar dacă nu și foarte probabilă, încă de la sfârșitul primei faze a războiului nedeclarat, ONS a comandat inițializarea a peste 10.000 de tunuri acvatice, în realitate pompe uriașe, cu o țeavă de evacuare verticală lungă de 100 de metri și diametrul de doi metri, acționând în punctele de distorsiune gravitațională, ale hărții Fulcanelli. Jeturile de apă oceanică, ajunse în exosferă, s-au transformat într-un strat de gheață, cu grosimi variind între 4 și 7 cm, care s-a fisurat imediat sub presiunea atracției gravitaționale, transformându-se în pulbere de gheață. Miliarde de miliarde de fărâme sclipitoare, cu proprietăți de reflexie și refracție, oglinzi de ordinul milimetrilor, gata să capteze razele accelerate ale hiperlentilei și să le împrăștie în spațiul cosmic, sub forma unor raze obișnuite, cum fuseseră înainte de fenomenul de transformare mercuriană. Mai mult, deoarece erau amplasate mult sub orbita lentilelor solare ale Imperiului, calculele teoretice demonstrau că procesul de atac inițiat dinspre Mercur ar fi condus la subtile dereglări ale evoluției acestora din urmă, afectate de milioanele de ciocniri pe secundă ale fotonilor reorientați în direcția spațiului. Și, implicit, la ieșirea lor din funcțiune. La criza energetică existentă s-ar fi adăugat una suplimentară.

Statu quo.

Pasul al treilea a fost făcut în anul 317 EC, atunci când rezervele energetice ale Imperiului atinseseră cota roșie de alarmă. Observatoarele astronomice, situate pe cei trei sateliți naturali și orientate spre… Therra, au sesizat o serie de modificări în pozițiile orbitale a cel puțin 20% din numărul lentilelor solare. În mod surprinzător, noile orientări nu amenințau niciunul dintre statele afiliate ONS, ci un punct din interiorul Imperiului. Dacă avea să o folosească drept armă, strategia imperială își lua la țintă propriul teritoriu. Alarmele au sunat pe toate navele de luptă din spațiu, dar și pe platformele mobile de la sol. Deși toate armele clasice fuseseră expluzate în spațiu, încă din anul 96 EC, într-un tren de containere cu lungimea de 100 de kilometri, o mulțime de aplicații practice din domeniul fizicii pentacuantice puteau fi utilizate cu acest rol, iar fizicienii fuseseră primii înrolați în noile armate neoficiale.

Dar nici savanții ONS și nici cei ai Flotei nu au reușit să depisteze nici cel mai mic element de amenințare, în această rearanjare ciudată. Și, într-adevăr, când jetul concentrat de căldură portocalie a decupat atmosfera, ca o lamă de brici, și s-a înfipt în cocoașa bătrânului munte Cerro Paranal, chiar pe locul demult scosului din funcțiune Paranal-Observatorium (un telescop astronomic din epoca pre-Cosmică) nu se încălcase nicio normă internațională și nici vreun stat ONS nu fusese direct sau indirect amenințat prin respectiva operațiune. Asta până când din gaura cu diametrul de aproape o jumătate de kilometru a țâșnit spre cer o coloană imensă de foc, care la înălțimea de 12 kilometri s-a arcuit spre planetă și s-a prăbușit în apele oceanului Pacific. Primele câmpuri magnetice captoare de energie termică au apărut câteva zile mai târziu, când noua insulă imperială Esperanza 1 atinsese diametrul de doi kilometri.

Operațiunea de descătușare a energiilor interne s-a repetat de 50 de ori, până la sfârșitul anului, fiecare din acestea generând noi suprafețe terestre. Energia vulcanică tindea să devină o nouă știință, după ce depășise faza de industrie. Deoarece operațiunile nu se desfășurau pe teritoriul ei, ONS nu putea să intervină decât pe cale diplomatică, acuzând Imperiul de politică ecologică distructivă. Numai că măsurile de minimizare a efectelor noilor activități umane reușeau să țină sub control principalii parametri planetari, monitorizați de savanții ambelor părți. Nimic nu părea în neregulă și, până una-alta, Imperiul își obținea energia necesară continuării proiectului habitatelor extraterestre.

În 319 EC, trei cutremure succesive, cu magnitudinea cuprinsă între 7,8 și 9,9 grade pe scara Richter, petrecute la interval de câteva ore unele de altele, au făcut să dispară pur și simplu de pe suprafața Pământului orașele Valparaiso, Ciudad de Mexico și Bogota. Falia tectonică nou apărută, aproape la fel de lungă ca și Marele Zid Chinezesc, era vizibilă de pe Phoebe, asemenea unui deget negru întins pe lungimea continentului sud-american. Singura informație oficială primită de ONS, în urma mai multor tentative de a contacta administrația imperială, pentru a oferi ajutorul de calamitate din rezerva mondială, a fost aceea că sagrada familia se aflase în momentul tragediei în Ciudad de Mexico, sărbătorind împlinirea vârstei de 10 ani de către prințul moștenitor, Albert de La Paz.

În anul 320 EC, puterea politică a fost preluată în Imperiul Catolic măcinat de lipsuri materiale și energetice de tot felul de către cardinalul Nicholas Trindel Schauffer, capul Bisericii și văr de gradul al doilea cu fostul împărat. Reunirea puterii politice cu aceea religioasă și transformarea treptată a statului într-o uriașă și monstruoasă Inchiziție, va conduce peste două secole la izbucnirea celei mai sângeroase confruntări din istoria modernă a cuceririi spațiului – aceea cu Regatul Incaș Huasteca.

Starea de statu quo și, implicit, aceea de pre-război a fost declarată încheiată de-abia în anul 322 EC, când noua Cancelarie Imperială Catolică a înștiințat ONS-ul că proiectul construirii de habitate cosmice a fost considerat depășit și i s-au retras fondurile, drept pentru care Imperiul solicită acces necondiționat la turnurile orbitale pentru a repera și repune în folosință rețeau de lenticule solare, în vederea revenirii ei la parametrii normali de funcționare și la producția de dinainte de criză.

987 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.